marți, 5 aprilie 2016

War & Peace (2016) | mini - serial

Sezoane: | Episoade: 6

Descrierea: Armata franceză condusă de Napoleon Bonaparte a invadat Austria. Rusia s-a aliat cu Austria pentru a opri marșul lui Napoleon spre est, angajându-se într-un război ce va schimba viețile rușilor pentru totdeauna. Serialul War & Peace (Război & Pace) prezintă o poveste care se învârte în jurul a cinci familii aristocratice, stabilită în timpul domniei lui Alexandru I și centrată pe triunghiul iubirii dintre Natasha Rostova, prințul Andrei Bolkonski și Pierre Bezukhov. 

Recenzia: Am terminat de vizionat mini-serialul acum câteva zile, dar mintea mea simțea că ar fi avut nevoie de o mică pauză pentru a asimila mai bine ceea ce a revăzut – am urmărit și ecranizarea romanului lui Lev Tolstoi, cea din 2007, dar acum câțiva ani –, așa că am așteptat puțin ca să-mi liniștesc gândurile. Nu aș vrea să încep să fac vreo paralelă între aceste două ecranizări deoarece unu, nu am citit Război și pace, așa că nu aș putea să mă leg de ceva concret, și doi, îmi doresc să mă concentrez strict pe cea de acum. Dar, oricum, ca să nu las totul în baltă, voi menționa doar că mi-a plăcut mai mult aceasta. Și cred că vă veți da seama pe parcursul recenziei și de ce mi-a încântat ochii într-o măsură mai mare versiunea aceasta. Cât despre cartea care stă la baza acestui mini-serial, țin să precizez că nu am citit niciodată nicio carte scrisă de Lev Tolstoi. Așa că Anna Karenina și Război și pace încă sunt niște enigme pentru mine în privința descoperirii sursei de unde provin ecranizările. (Le-am menționat doar pe acestea două deoarece cred că ele sunt cele mai cunoscute opere de-ale scriitorului. Și chiar sper să nu vorbesc prostii.) Și cu toate că mi-am dorit de nenunărate ori să urmăresc filmul făcut primei cărți menționate – cel în care joacă Keira Knightley –, am reușit, din fericire, să mă țin departe de el. Dacă nu am rezistat tentației de a-mi ține ochii departe de Război și pace, mi-am impus ca măcar cu Anna Karenina să mă abțin, până ce voi citi mai întâi romanul.  
Singura menționare pe care o voi face legat de ecranizarea din 2007 ar fi că, din cauza faptului că nu a fost prima variantă urmărită, aveam habar, în mare, despre ce urma să se întâmple în Război și pace de acum. Dar, cu toate acestea, întâmplările nu au fost întotdeauna aceleași; dacă nu mă înșală memoria, unele scene din adaptarea de acum nouă ani nu s-au potrivit cu cele de acum, și viceversa. Cred că cei care au coordonat filmările au dorit să scoate unele scene  și să adauge altele care nu au fost prezente înainte. Dar aici nu sunt ferm convinsă, și cu toate astea nu-mi aduc deloc aminte de unele momente care au fost prezente în versiunea de acum și cea de atunci. Poate am eu mintea îngustă, de fapt. Oricum, să nu se înțeleagă greșit, dacă este să fi fost cu adevărat vreo schimbare, mi-a plăcut ce-am găsit. Cât despre imaginea pe care am pus-o mai sus, inițial mi-am dorit să o adaug, îmbunătățind-o cu numele fiecărui personaj, scris lângă fiecare actor în parte. Dar mi-am dat seama că literele ar fi prea mici, așa că nu s-ar fi înțeles nimic. Iar dacă le-aș fi scris mai mare, nu ar fi încăput cum trebuie. Și totuși, tot m-am hotărât să o adaug – cu toate că nu prea îmi place să pun imagini la recenzii –, deoarece mi-a plăcut foarte, foarte mult poza atunci când am descoperit-o. În mare, sunt cam toate personajele care au apărut în cel puțin două episoade din cele șase al mini-seriei, deci se poate spune că le vedeți pe cele centrale, în jurul cărora se petrec întâmplările, dar și care au cea mai mare influență asupra schimbărilor petrecute.

Și deja observ că nu am scris mai nimic despre serialul în sine, și totuși am tastat destul de multe propoziții. Așa că presimt o recenzie destul de lungă, având în vedere că nu am dezvoltat nicio idee din cele cinci, mari și late, pe care le am pe pagina cealaltă de word. Deci, dacă ai citit până aici și încă dorești să o faci și în continuare, apreciez foarte mult interesul acordat. Și ca să nu o mai lungesc mult, o să încep să discut despre Război și pace doar din perspectiva auzului. Când zic auz nu mă refer neapărat la vocile personajelor – care, oricum, nu mă prea interesează în filme/seriale, ci în animațiile dublate sau chiar cele cu vocea originală –, când spun auz vorbesc despre ce s-a auzit în spate, pe fundal. Și aici intră melodiile, pe care, de cele mai multe ori le-am simțit în timpul anumitor bătălii, în situații de mare importanță, sau precare. În general, nu mă leg foarte mult de acest aspect – cu toate că, o melodie cu un negativ bun, poate face diferența între o secvență ok, și una care să-ți transmită anumite emoții –, dar aici nu am putut să nu o fac, deoarece mi-au atras atenția. Unele dintre ele m-au înfricoșat de-a dreptul, trimițându-mi o senzație de genul acela, care te face să ai piele de găină. Te trec fiorii, de-a dreptul. Erau tipul de melodii simfonice, cum ar fi cele create de „Two steps from Hell”. M-am simțit straniu, și acele lupte de pe front, sângeroase, care chiar te lăsau la mila sorții – fie mort, fie rănit de-ți doreai să fi murit, sau în viață, dar traumatizat de pe urma a ceea ce-ai văzut și trăit –, m-au făcut să mă simt mult mai conectată cu ce era în jur. Recunosc că, de multe ori am pus pe pauză și mi-am tras răsuflarea. Toate acestea, alimentate din plin cu răniți de tot felul, sânge peste tot, care te făcea să te gândești și să realizezi – din nou, din nou și din nou – câte milioane de oameni s-au sacrificat ca să fim ceea ce suntem astăzi. 

Nu știu dacă ar trebui să vorbesc despre întâmplări, despre acțiunea și despre toate schimbările pe care le-au suferit toate clasele sociale, după izbucnirea războiului, deoarece consider că sunt cunoscute și cred că mulți ați citit Război și pace. Și, cel mai ales, după ce Napoleon și-a atins scopul: ocuparea inimii Rusiei, și anume capitala, Moscova. Bineînțeles că nu a putut să se bucure de izbândă deoarece vremea extrem de rece – despre care știm cu toții că în unele zone din uriașa Rusie, temperatura poate scădea foarte mult – și foametea care îi cuprindea soldații – ce, rușii erau proști să fugă din calea lor, lăsându-le proviziile? – i-au făcut să se retragă. Țin minte că un personaj – dar aici nu mai știu dacă a fost unul principal, secundar sau episodic – a spus ceva în genul că: Nu vor supraviețui. Napoleon nu știe că frigul Siberiei îi va omorî. Nu știu cât de mulți și-au pierdut viața din cauza asta, dar nici nu cred că Bonaparte a părăsit Rusia cu un număr foarte mare de soldați. Și că tot l-am adus în discuție pe Napoleon Bonaparte, eu nu prea am citit foarte multe despre el, la viața mea, dar esențialul – cât să se încadreze în cultura generală – tot îl știu. Nu cunosc foarte bine cum a fost privit ca om în perioada cât a trăit și cât și-a manifestat puterea, dar eu îl credeam mult mai dur și mult mai impunător. O fi fost vina actorului de mi-a făcut impresia asta, ori el chiar nu a fost așa cum l-am perceput eu. Și o să aduc drept exemplu momentul în care el, împreună cu mâna lui dreaptă – ca să zic așa – se aflau pe un deal, privind, în depărtare, Moscova. În afara faptului că era fericit că, în sfârșit, ajunsese la destinația finală, nu-și dorea să o cucerească în sensul de barbari, care taie și spânzură tot ce le ieșeau în cale. Fusese hotărât să se comporte frumos cu locuitorii Mosocovei, să nu-i alunge, să nu omoare bărbații și să violeze femeile; genul acela de cucerire blândă. Eu, după ce am văzut scena aceea, l-am privit puțin diferit. Dar, în schimb, nu s-au potrivit foarte bine vorbele, cu faptele. Și o să vă dați seama la ce mă refer, când o să povestesc mai jos despre două secvențe care m-au emoționat cel mai tare.  

Și că tot am pomenit de un personaj – figură istorică –, o să continui și o să vorbesc câte puțin și despre celelalte. Ca actori nu pot spune că am întâmpinat dificultăți, în sensul că nu mi-a plăcut vreunul cum și-a jucat rolul; nu, din punctul acesta de vedere, recunosc că au fost toți mai mult decât perfecți. Ca de obicei, problemele se găsesc în personaje, în modul lor de gândire și în personalitatea pe care o au. Se știe că eu nu prea sunt o mare fană a triunghiurilor amoroase – de fapt, le urăsc de-a dreptul, și dacă o carte reușește să mă facă să o citesc în continuare, chit că are astfel de personaje introduse, înseamnă că trebuie să fie una foarte bună –, dar ceea ce a fost între Natasha, Andrei și Pierre a fost puțin diferit. În primul rând, pentru că nu toți trei și-au manifestat dragostea față de celălalt – Pierre nu a lăsat niciodată de bănuit că ar iubi-o pe Natasha altfel decât ca pe o soră, și nici ea nu a dat de înțeles altceva –, iar ceea ce a fost între Andrei și Natasha a fost ceva de scurtă durată. Și în al doilea rând, niciodată nu a existat o rivalitate între Pierre și Andrei, pentru a-i demonstra Natashei care dintre ei doi o iubește mai mult. Ci, din contra, când Andrei s-a dus la Pierre – pe care îl cunoștea de foarte mult timp, ceea ce i-a făcut să fie prieteni foarte buni –, și cel dintâi i-a povestit despre dragostea pe care i-o purta Natashei și că vrea să o ia de soție, Pierre nu a încercat să-l facă să renunțe la intenție. Dimpotrivă, l-a împins spre a se duce la ea și a face lucrul ăsta cât mai repede. De ce? Pentru că știa că Natasha îl iubea foarte mult pe Andrei, iar pentru Pierre fericirea ei era mult mai importantă decât a lui. Și trebuie să pomenesc faptul că, după ce Pierre a devenit contele Bezukhov, avea o avere mult mai mare decât prințul Andrei. Dacă se ducea și-i cerea mâna Natashei – de dinainte să-l cunoască pe prinț –, nu cred că l-ar fi refuzat, în condițiile în care familia ei pierduse o sumă destul de considerabilă de bani, iar ea știa că ar fi putut fi fericită împreună cu el. Bineînțeles, și dacă Pierre nu fusese atât de ușor de influențat, mult prea bun la suflet și manipulat de către cei din jur, în așa fel încât să ajungă soțul Helene Bezukhova; unul dintre personajele pe care nu le-am putut suferi. Dar despre care voi vorbi mai jos. Din cauza aceasta nu s-a comparat cu celelalte triunghiuri amoroase peste care am dat – dar tind, totuși, să cred că nu a fost chiar un triunghi amoros. În afara bunătății mult prea mari pe care o dobândea Pierre – dar care cred că l-a și salvat, într-un fel –, a subaprecierii cu care se trata pe el însuși și a milei pe care mi-o provoca de cele mai multe ori, toate cele trei personaje mi-au plăcut foarte, foarte mult. 

Au mai existat oameni care să-mi fi plăcut mult, dar nu o să stau și o să mai scriu așa multe despre ei, ci îi voi menționa, doar lângă câteva rânduri. Pe Sonya – verișoara săracă, care îl iubea foarte mult pe Nikolai, și care el, cu toate că îi arăta dragostea fără margini, eu nu prea am simțit-o cu adevărat – am plăcut-o din prima clipă. A fost tipul acela de personaj care se mulțumește cu orice, care nu îndrăznește să spere și să viseze mai mult, care s-ar sacrifica cu orice preț ca cei din jur să fie fericiți. S-a mulat pe același tipar cu cel al lui Pierre. Și, de multe ori, în timpul celor șase episoade m-am gândit cât de bine s-ar potrivi ca și cuplu. Un alt personaj ar fi tatăl Natashei – contele Ilya –, o figură fictivă despre care nu am ce reproș să aduc. La câte lucruri rele i s-au întâmplat – multe dintre ele din cauza fiului, Nikolai –, a avut puterea să zâmbească și să spună: lasă, că ne descurcăm noi. De o blândețe și de o bunătate cum rar aș mai fi găsit dacă aș fi trăit pe timpul războiului; orice fel de război. Și o să mă întorc la personajele feminine și o să o pomenesc pe prințesa Marya Bolkonskaya – sora prințului Andrei –, unul dintre cei mai chinuiți oameni din serial; dacă nu chiar cel mai oropsit. Cu un tată ursuz care cred că, dacă ar fi fost posibil, și-ar fi ales-o drept fiică pe acea franțuzoaică – care nu-i mai cunosc numele –, dând-o afară din casă pe Marya. Recunosc că au fost dăți în care m-a enervat foarte mult și parcă îmi doream să existe posibilitatea să mă teleportez în serial și să o muștruluiesc puțin, zgâlțâind-o de-a dreptul. Au fost momente care au arătat că bătrânul tată ar ascunde o inimă în pieptul ăla zbârcit și că au mai rămas niște sentimente pitite undeva într-un loc întunecat. Dar niciodată îndreptate înspre Marya. Și cred că singurul lucru care l-a făcut să-și ceară iertare față de ea, pe patul de moarte, ar fi că i-a fost frică să nu moară fără a se simți împăcat. Împăcat cu faptul că nu dă ortu’ popii cu ură pe cap. Nu că Marya l-ar fi urât vreodată. Și un ultim personaj plăcut – și ca să existe o balanță –, ar fi un bărbat care nu a apărut de foarte multe ori, dar care pentru mine a contat foarte mult atunci când îl vedeam.  Și anume Vassily Denisov, un personaj foarte drag mine, cu inimă bună, blând și recunoscător; m-a enervat, în schimb, lipsa de încredere pe care o avea în el și faptul că merita mai mult din partea celor din jur, decât îi dăruiau. Actorul ales – Thomas Arnold –, s-a potrivit de minune, prin fizionomia caldă, bună, care te făcea, parcă, să-l privești cu tandrețe și dragoste. Nu știu dacă el chiar a fost așa, sau poate doar l-am supraapreciat, dar mie asta mi-a transmis prin felul pe care îl avea. 

Da, și iarăși am scris mai mult decât am promis, la personajele care mi-au plăcut. Așa că la cele pe care nu le-am putut suporta deloc, le voi scrie doar numele, și atât. Presimt că deja am dat-o pe arătură cu recenzia asta mult prea lungă. Și încă mai am câteva chestii de menționat. Iar cele care mi-au provocat un dezgust enorm sunt: Nikolai Rostov, Helene Bezukhova, Boris Drubetskoy, prințul Nikolai Bolkonsky – tatăl Maryei și a lui Andrei – și Anna Pavlovna. Dacă am uitat pe cineva, nu cred că mai contează așa de mult.

Am specificat mai sus că voi povesti două scene care m-au impresionat și m-au emoționat cel mai tare. Prima este vorba de cea în care Napoleon Bonaparte ajunsese în Moscova, iar locuitorii ei au trebuit să plece de acolo pentru a nu fi omorâți. În momentul în care au ajuns în locul salvator, din depărtare se putea vedea un nor gigantic de fum care venea din Moscova; capitala fusese incendiată. În momentul acela un om îi făcuse atenți pe ceilalți, iar tatăl Natashei, stupefiat și foarte trist, a spus niște cuvinte care m-au făcut să mă simt foarte ciudat. M-au înmuiat, de-a dreptul, ca să zic așa. Dar ca să vă dați seama mai bine despre ce vorbesc, voi reproduce mica lor conversație. Am copiat-o cuvânt cu cuvânt din film.

— Priviți acolo, Excelență, spuse un bărbat. Acolo în spate. Acela-i foc.
— Moscova arde, răspunse tatăl Natashei, făcând câțiva pași mici în față. Oh, Moscova, vorbi ca pentru sine.
— Nu contează, Excelență, încercă să-l liniștească bărbatul. Îl vor stinge. Fără teamă.
— Dar cine a mai rămas să stingă focul?, se auzi vocea ușoară a unei femei din spate. Probabil era soția bărbatului.
— Săraca Moscova, continuă tatăl Natashei, de parcă nu ar fi auzit ce spuneau cei de lângă el. Mama noastră dragă, li se adresă, în sfârșit, întorcându-se cu jumătate de față spre ei.

Poate că nu înseamnă și nu transmite atât de multe pentru alții, dar pe mine m-au trecut fiorii în acele clipe. Dar trecând mai departe. O altă scenă care m-a întristat foarte mult a fost cea în care Pierre Bezuhov fusese luat ostatic împreună cu alți ruși de către armata franceză. Trebuiau să părăsească Moscova neapărat. Fiind iarnă și traversând dealuri și sate înconjurate de un ger specific Rusiei, oamenii mureau pe capete din cauza frigului. Un bărbat cu care se împrietenise Pierre avea un cățel pe care îl ducea cu foarte mult drag în brațe. Picioarele îi erau înghețate de frig, degerate, sângerând din toate locurile. Cu toții erau obosiți, dar din cauza frigului, oboseala se resimțea și mai mult. Bărbatul nu mai putu să reziste. Îi dădu drumul cățelului și-i spuse lui Pierre că se va așeza puțin și va reveni în urma lui peste puțin timp. Cum soldații francezi nu campaseră nicăieri, ci mergeau în continuare, în loc să-l lase pe om acolo unde se așezase – oricum știau că va muri acolo din cauza frigului –, l-au împușcat. Cățelul nu veni după Pierre – cu toate că-l știa și se atașase de bărbat –, ci s-a așezat lângă stăpân și a început să scheune, ca și cum ar fi plâns moartea lui. Cu toții știm că animalele – de cele mai multe ori câinii – simt când stăpânul a murit, sau în cel mai fericit caz, este doar rănit, așa că nu-l părăsesc. Deci nu a fost nimic nou sau ieșit din comun. Dar circumstanțele în care se aflau, pe ger, pe foamete, pe război, a fost mai mult decât am simțit vreodată când am văzut o scenă similară. Nu s-a comparat cu nimic de genul. Acolo chiar am plâns.

Dacă ar fi să aleg un episod – din cele șase – pe care să-l adaug la categoria de cel mai impresionant și care m-a uimit cel mai mult, acela ar fi cel cu numărul cinci. Fiecare m-a ținut cu sufletul la gură și m-a făcut să fiu concentrată maxim asupra a tot ce se întâmpla, dar penultimul m-a terorizat, efectiv.  Nu numai că, în afara faptului că am „fost” în inima frontului și am putut vedea cât de dezastruos, ce catastrofe și cât măcel poate fi în acele momente, dar m-au trecut toți fiorii în clipele de după bătălie, când supraviețuitorii treceau prin chinuri greu de imaginat. M-am abținut cu greu să nu opresc episodul – atât de bine a fost filmat și atât de real a părut –, și mai că nu mi-a venit să vomit de la toate acele scene dezastruoase. Vă puteți da seama din celelalte filme și seriale pe care le-ați urmărit – cel mai mult și mai bine se observă la cele fantasy, science fiction –, exploziile, decorurile, efectele speciale par atât de reale, încât nu te mai miră nimic. Nu am fost surprinsă când treceam din cadru în cadru, când camera de filmat se oprea asupra unui om sfârtecat – în care se vedea doar jumătate de corp –, la picioare smulse sau tot felul de alte orori greu de digerat. Dar asta este magia – uneori de-a dreptul inimaginabilă și dezgustătoare – filmului, să parcă cât mai credibil. Dar să schimb puțin subiectul, deoarece mă apropii de finalul recenziei, pentru a spune cât de mult mi-au plăcut costumele personajelor, micile detalii care mereu fac diferența, culorile și toate bijuteriile care îți luau ochii. Oricum, dacă vă uitați doar la imaginea pe care am pus-o mai sus, vă dați seama despre cât de adevărat este. Mi-a plăcut și, așa cum am specificat la o postare de pe pagina de Facebook a blogului, în acele câteva zile de după terminarea mini-serialului, parcă am fost în altă lume; una greu de imaginat pentru mine, una foarte îndepărtată – dar nu imposibilă – de cea în care trăiesc, de prezent.