vineri, 25 martie 2016

"Rochia Aurie" de Theo Anghel

Descrierea:  Ana Simion este fiica unor imigranți români pe tărâmul tuturor posibilităților.

În urma unei întâlniri pe nevăzute, aranjată de o prietenă, cunoaște un bărbat pe care îl antipatizează, fără drept de apel, încă din primele minute. Dorind să pună capăt serii dezastruoase, îl refuză categoric. Însă individul face parte din tagma celor care nu acceptă un NU din partea sexului slab. Rănit în orgoliu, își iese din fire, și o atacă pe Ana în toaleta localului. Țipetele îi atrag atenția unui necunoscut care o salvează în ultimul moment.

Mason Hart face parte dintr-o familie bună, însă puțin cam ciudată. Atras în mijlocul unui grup pestriț de sentimentele pe care începe să le aibă față de Mason, viața banală a Anei este dată peste cap.

Recenzia: Această autoare îmi este cunoscută ca și nume – în sensul că i l-am citit de nenumărate ori pe diferite bloguri sau în postările de pe Facebook, prin intermediul seriei pe care o scrie –, dar nu am citit până acum nimic scris de ea. Și eram, oarecum curioasă și intrigată de modul cum povestește și de ideile pe care le are. Prima dată când am citit titlul acestei cărți a fost în momentul în care am intrat pe siteul editurii Quantum și am descoperit că, pe lângă primele două volume din seria „Am murit, din fericire”, scriitoarea mai publicase și un roman stand-alone, Rochia Aurie, după ce realizase că fusese citit de foarte multe persoane pe Wattpad. După ce am primit coletul oferit de editura Quantum cu ocazia colaborării pe care am făcut-o cu ei, printre cărțile din pachet se afla și aceasta. Chiar și citind descrierea, nu mi-am făcut nicio idee despre conținutul volumului, cu toate că ne-a oferit câteva informații care ne-ar fi putut ajuta în acest fel. Dar nici nu m-am sinchisit să-mi pun capul la contribuție ca să-mi imaginez fel și fel de scene; unu, pentru că oricum știam că nu se va potrivi cu ceea ce aș fi găsit în interiorul ei și doi, din cauză că preferam să fiu surprinsă sau nu, de la început. Recunosc, privind coperta și, implicit pe tânăra care apare, nu a putut să nu-mi apară chipul lui Megan Fox în minte. Poate greșesc eu, dar mi se pare că seamănă izbitor de bine cu actrița.

Mi-am făcut un plan de idei după ce am terminat Rochia Aurie, și cum sunt destul de multe lucruri de scris, nu prea știu cu ce să încep mai întâi. Și, din nefericire, cam toate nu vorbesc despre aspecte plăcute, deoarece nu prea am fost încântată de ce am găsit pe parcursul romanului. Așa că ceea ce voi urma să scriu mai jos este strict subiectiv, și cum există persoane care să sară în sus cu vorbe urâtă, deoarece le-aș fi jignit cartea iubită – totuși, intenția mea nu este să mă iau personal de cineva și să-l insult la propriu –, sper că nu va fi și în cazul acestei cărți. Eu consider că voi veni cu argumente solide care să-mi întărească cele două stele  pe care le-a primit această carte. Este strict numai și numai părerea mea, așa că mi-o susțin cu fermitate.  

De la începutul romanului am sesizat un lucru care m-a deranjat foarte mult: faptul că mi s-a părut că ar fi mult prea grăbit totul. Din descriere ni se precizează faptul că Ana s-a întâlnit cu un tip, pe nevăzute, și anume cu Adonis – pe bune? Adonis? Frumos de pici, și fix așa îl cheamă? –, de unde, în timpul cinei care nu a durat mai mult de câteva minute, totul a degenart. O să trec peste restul scenelor și o să mă opresc la momentul în care îl întâlnește pe acel misterios bărbat, pe Mason. Pe lângă faptul că totul a decurs mult prea repede, toată acea confruntare mi-a dat impresia că ar fi forțată; ca și cum niște actori și-ar juca rolul doar de-a apărea și ei pe ecran. Nu am văzut zgâcul acela – și aici sunt incluse toată personajele care au apărut de-a lungul romanului –, conversațiile au fost de carton, fără să te facă să-ți dorești să afli mai multe despre persoanele respective. Recunosc că, de multe ori mai mult m-au enervat decât să le citesc cu plăcere. Toată acțiunea a intrat în aproximativ două sute cincizeci de pagini, în care nu s-au întâmplat prea multe lucruri palpitante; mai pe la sfârșit intră și tensiunea, ca să zic așa, dar nu una extraordinar de impresionantă și diferită față de ce am găsit în alte cărți. Când spun că a fost totul grăbit mă refer și la faptul că, de la începutul și până la sfârșitul romanului, nu cred că toate întâmplările s-au petrecut în mai mult de o lună de zile; o lună de zile în care Ana și cu misteriosul Mason s-au certat, s-au împăcat și mai știu eu ce alte chestii, și la final, el o cere în căsătorie. După tot ce i-a făcut și după felul cum s-a comportat cu ea, eu i-aș fi făcut un vânt și un du-te nenică de aici, că n-ai ce căuta în viața mea! Din cauza acestui impediment – pentru că, da a existat un impediment în faptul că totul s-a petrecut fulgerător de repede –, dar și a personajelor care nu mi-au plăcut absolut deloc – poate în afara lui George –, îmi doream de multe ori să sar peste pagini. Nu spun că scriitoarea ar fi avut prea multe descrieri și m-ar fi plictisit de moarte, conversațiile lor au fost de vină. Nu au avut acel suflu, acea dorință despre care am scris mai sus.

Pe Mason l-am catalogat ca fiind un bărbat agresiv în vorbe – genul acela care nu stă să asculte mai întâi, ci aruncă numai cuvinte urâte, crezând că are dreptate –, poate că bun la suflet dar mincinos cu propria persoană și care nu știe să se comporte cu o femeie. Pentru că, da, acest lucru m-a supărat cel mai mult la el; sare cu gura și zbeară și urlă, de parcă totul i s-ar cuveni. Și ca să vin cu un exemplu (SPOILER ALERT!), o să vorbesc de momentul în care a întrebat-o pe Ana dacă dorește să se mute cu el. Bineînțeles că el se aștepta sută la sută ca fata să-i răspundă afirmativ, așa că în momentul în care l-a dezamăgit prin ceea ce i-a spus, a început să urle și să facă ca toate alea, ca într-un final să plece, trântind ușa. Prea dramatic pentru mine. Și cum Ana era o naivă – oh, Doamne, urăsc atât de mult lucrul ăsta la mine, încât atunci când îl văd la altcineva, îmi pierd câmpii! –, și-a făcut băgăjelul și s-a mutat la el. Păi, stai puțin! Urlă și zbiară la tine, reporțându-ți că nu-l interesează de altcineva, și tu te aștepți ca din izbucnirea pe care a avut-o – fără vreun rost –, să nu te ia la bătaie atunci când are motiv să izbucnească? El este exact genul de stereotip care în viața reală te-ar omorî în bătaie cu prima ocazie. Nu am văzut pic de tandrețe la el, iar felul cum o îmboldea și cum se dădea la Ana, mergea perfect pentru un rol negativ, de personaj rău. Am scris mai sus cum că și eu sunt naivă, dar nici chiar atât. Așa că relația dintre ei doi, pentru mine, a fost ca un joc de teatru bine realizat. NO SPOILER! O relație forțată, nu care să curgă de la sine, să dea voie personajelor să se cunoască mai bine, înainte de-a face pasul următor. Au existat momente în care mi-am dat ochii peste cap din cauza enervării pe care mi-o provocaseră discuțiile lor, ușor penibile și fără substanță.

Am pomenit de faptul că, dintre toată personajele participante la achiunea din carte, singurul care mi-a plăcut și cu care m-am împăcat, a fost George. Nu voi specifica ce rol are el în Rochia Aurie și ce legătură are cu celelalte personaje, dar cert este că, în ciuda faptului că nu cred să fi avut mari fani din rândul cititorilor, dar și din cauză că trecutul și prezentul lui nu sunt unele cu care să te lauzi, m-am simțit mai atrasă de el. Mi-a plăcut ca și om, ușor indiferent și totuși introdus în tot ce se întâmpla acolo. Poate că nu l-am înțeles atât de bine cum ar fi trebuit pe Mason – cu toate că nu știu ce lucruri ar putea ascunde în spatele comportamentului deplorabil –, dar cu George cu siguranță am făcut-o. Cât despre restul personajelor, având în vedere că nu mi-au plăcut cam deloc, mă voi opri din a mai spune ceva și despre ele.

Este, până la urmă o carte romantică, dar una cam dură și fără substanță, fadă. Dar fără a jigni pe cineva, eu m-am simțit mai mult ca fiind într-o telenovelă, nicidecum într-o carte care să-mi lase ceva de pe urma lecturării ei; în afară de dezamăgire și nervozitate. Și ca să nu considerați că am scris recenzia asta doar pentru a vorbi negativ despre Rochia Aurie, scriitoarea nu este genul acela de autor care să nu știe să scrie cum trebuie. Pentru că, până la urmă, stilul ei este unul plăcut, lejer, care nu mă va încurca atunci când voi parcurge celelalte cărți pe care le-am primit în colet. Din câte am citit la început, ea  ar fi scris Rochia Aurie în 2013, deci, presupun că aceste neplăceri pe care le-am simțit, se datorează, poate, lipsei ei de experiență. Zic. Bine, nu știu când a început să scrie, dar presimt că între Rochia Aurie și seria „Am murit, din fericire” există o diferență destul de mare, deoarece am citit câteva pagini din primul volum al seriei, Întoarcerea, și se vede o diferență destul de mare. Eu așa cred, așa că sunt curioasă și nerăbdătoare să mă apuc de cele două volume pe care le-am primit din partea editurii Quantum; pentru că nu am de gând să le las la o parte doar pentru că nu mi-a plăcut această carte. Cum am spus, nu este genul de autor care să-ți provoace disperare și tristețe pentru că a mai fost scos pe piață un „scriitor” – în cazul ei nu este loc de ghilimele –, ce o să împânzească librăriile cu prostie. Presimt că va fi altceva acolo. 

Și nu vreau să se înțeleagă greșit, cartea poate că este pe placul altor cititori, doar că, în cazul meu, eu am simțit-o mult prea dramatică de cele mai multe ori. Dacă mie nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că nu poate să-și aibă proprii cititori; fiecare o percepe așa cum i-au arătat-o ochii. Din această cauză se și spune că: o carte poate fi interpretată în multe feluri, puține fiind persoanele care se apropie cât mai mult de ideea ce a avut-o autorul în cap. Eu nu am fost impresionată de ea, dar am văzut că pe Goodreads cam toate persoanele i-au dat numărul maxim de stele. Deci, da... are cititorii ei! Dar, așa cum am scris și mai sus, neplăcerea pe care am avut-o citind Rochia Aurie, nu mă va opri cu nimic să nu le dau câte o șansă și celorlalte cărți pe care le-am primit, scrise de această autoare.