luni, 21 martie 2016

"Otrăvurile coroanei" (Regii blestemați #3) de Maurice Druon | recitită

Volumul Otrăvurile coroanei poate fi comandat de pe site-ul editurii Litera

DESCRIEREA: După ce a pus să-i fie ucisă prima soție, Ludovic al X-lea  Arțăgosul se căsătorește cu frumoasa și cucernica Clemence a Ungariei. Viitorul coroanei pare în sfârșit asigurat, iar onoarea regelui, reparată. Un război dezastruos împotriva flamanzilor, ambițiile puternicilor nobili și incapacitatea regelui de a guverna amenință însă stabilitatea regatului. În cele din urmă, nimeni nu este imun la otravă... Pentru prima dată după trei sute de ani, un rege al Franței moare fără a lăsa un moștenitor de sex masculin.

RECENZIA: Mi-am promis că anul acesta voi încerca să citesc următoarele trei cărți din seria „Regii blestemați”, și aici mă refer la acesta și următoarele două: Legea bărbaților și Lupoaica Franței. Știu sigur că până la sfârșitul acestui an nu le voi putea lectura și pe ultimele două, dar cum această serie are o sumedenie de personaje, evenimentele sunt destul de numeroase și complicate, trebuie cumva să mă mențin pe linia de plutire cu ea. Să nu uit din conținutul cărților anterioare, deoarece ar fi o mare problemă când m-aș trezi – peste nu știu cât timp – că vreau să continui cu seria, iar eu să nu mai am habar de ce s-a întâmplat în cele de dinainte. Și cu toate că mă temeam, la început, că nu o să-mi aduc foarte bine aminte majoritatea lucrurilor care s-au petrecut în Regina sugrumată – după ce am verificat recenzia –, spre marea mea mirare și bucurie, am fost destul de conectată cu acest volum. Pot spune că nu mi-a creat foarte multe probleme citirea lui. Dar asta nu înseamnă că, pe alocuri, nu m-am simțit puțin pe dinafară; plus că eu nu sunt un foarte bun prieten cu a-mi aminti ce a făcut personajul respectiv – în amănunt – în volumele anterioare. Așa că m-a ajutat destul de mult recitirea părerii pe care am făcut-o volumului doi.

Ludovic al X-lea Arțăgosul (1289 - 1316)
Cei care au citit Regele de fier și Regina sugrumată – sau mi-au citit recenziile făcute acestor cărți –, știu că nu m-am împăcat de la început cu apariția lui Ludovic al X-lea în serie. Și faptul că volumul trei a fost, oarecum, concentrat pe acest personaj și pe domnia lui absolut penibilă, nu m-a încântat deloc atunci când tot apărea în fel și fel de capitole. Dar nu cred că voi da un spoiler când spun că m-am bucurat sadic când a murit – având în vedere că se spune acest lucru și în descrierea volumului –, deoarece, din toate cărțile pe care le-am citit, în care să apară câte un rege sau o regină, Ludovic al X-lea a fost cel mai prost când a venit vorba de domnie. Țin minte că am spus în recenzia pe care am făcut-o Prințesei albecă Henric al VII-lea a fost unul dintre cei mai josnici conducători și cel mai slab din punct de vedere al caracterului. Dar, spre deosebire de Ludovic al X-leaHenric al VII-lea avea o gândire mai lucidă și uneori asculta și ce-i spunea mintea, fără a se lăsa influențat de cei din jur; în cazul lui, de maică-sa, Margaret Beaufort. Și cu toate că fiind la a doua citire a cărții, știam, în mare, despre ce va fi vorba, parcă nu mai aveam răbdare să moară odată Arțăgosul și mi se părea că dura prea mult până să ajung la partea aia. Poate că o suna mult prea dur și bolnav când voi scrie acest lucru, dar: tu, personajule care l-ai omorât, îți mulțumesc că m-ai scutit de încă un volum în care să apară! Cu toate că mi-a fost milă pentru suferința pe care a avut-o de suportat Clémence a Ungariei; mai ales că nu merita deloc să treacă prin asta. Pe Ludovic l-am catalogat, de cele mai multe ori, ca fiind un copil ce are nevoie de o protecție continuă din partea familiei. Sau, mai bine spus, din partea celor care nu-l voiau mort și care țineau cu adevărat la el. 

Clémence a Ungariei (1293 - 1328) 
Pomenisem mai sus de Clémence a Ungariei, cea care i-a fost soție lui Ludovic al X-lea – pentru foarte puțin timp –, după ce Margareta de Burgundia fusese omorâtă cu ceva timp în urmă. Modul prin care a fost ucisă aceasta este evident prin titlul dat volumului doi – Regina sugrumată –, iar motivul pentru care a ajuns să fie ucisă a fost din cauză că l-a înșelat pe Ludovic cu nu mai știu ce cavaler. Nu-i mai țin minte numele bărbatului, dar oricum nu contează atât de mult acest lucru. Pe Clémence a Ungariei am putut-o asemăna puțin cu Jane Seymour – cea de-a treia soție a lui Henric al VIII-lea – și cu Elisabeta de York, soția lui Henric al VII-lea. Ce am considerat că ar fi avut toate aceste trei regine în comun? Faptul că aveau acea bunătate și credință în suflet, două descrieri – ca să zic așa – care le-au adus aproape de popor, într-un timp foarte scurt. Dar cum despre Jane Seymour și Elisabeta de York tot am mai vorbit prin alte recenzii (serialul Dinastia TudorilorPrințesa albăRegina albă și serialul The White Queen), le voi lăsa pe acestea două deoparte și mă voi axa doar pe Clémence. Ca și regină nu pot spune că a făcut foarte multe pentru țară, deoarece, unu la mână, nu prea a avut timp – din câte știu, a domnit doar un an –, și în al doilea rând, cu toate că avea o oarecare influență asupra lui Ludovic, acesta nu ar fi acceptat chiar orice și-ar fi dorit ea. Cu toate că s-a văzut o schimbare de comportament din partea acestuia, după ce s-a căsătorit cu Clémence, nu pot spune că l-am simpatizat mai mult decât o făceam înainte. Și așa cum spune un citat pe care l-am cules din volum și care se adresează – în primul rând – personalității lui Ludovic„În general, nu este bine să-i întorci pe oameni de la adevărata lor fire. Mai bine laşi un om rău în răutatea lui, decât să-l transformi în mieluşel. Bunătatea nefiind în firea lui, o va folosi în mod jalnic.” Și chiar părea jalnică schimbarea lui de comportament: dintr-o persoană care se enerva ușor, era arțăgos – de unde și-a luat și porecla –, să devină blând și înțelegător, în condițiile în care se vedea că nu-i făcea plăcerea să se comporte astfel. Poate unii oameni pot fi mai buni cu timpul, și să le placă ceea să fie așa, dar în cazul lui Ludovic, mă îndoiesc că ar fi fost vreodată posibil acest lucru.

Pe lângă Clémence d'Anjou, din numerosul nume de personaje participante la acest volum, au mai fost câteva care m-au atras, din diferite motive. Unele personalități care au continuat să-mi placă și după ce am citit aceste trei volume, dar și altele pe care le-am descoperit pe parcurs; singurul care să se încadreze în a doua categorie a fost doar regina Franței, Clémence. Cât despre prima, începe să-mi placă din ce în ce mai mult de Guccio Baglioni, începe să devină tot mai interesant – cu toată naivitatea și încrederea mult prea mare pe care și-o acordă –, și având în vedere cum s-a terminat Otrăvurile coroanei pentru persoana lui, sunt foarte curioasă să descopăr ce se va întâmpla cu el în continuare. Robert d’Artois continuă să oscileze între a-mi dori să moară cât mai repede și a rămâne cât mai mult timp cu putință în serie, deoarece confruntările dintre acesta și mătușa lui, Mahaut, sunt de-a dreptul comice. Cred că aș putea cu greu să mă despart de ele. Chit că încă nu știu care dintre ei ar merita – sau nu – comitatul d’Artois, sunt două personaje care, dacă ar muri prin nu știu ce circumstanțe, ar dăuna cu mult evenimentelor care ar urma dar și pentru majoritatea personajelor. Prințul Filip de Poitiers continua să fie preferatul meu dintre cei trei fii ai lui Filip al IV-lea – și poate singurul care a putut să conducă cât de cât Franța. Diferența dintre el și Ludovic Arțăgosul este atât de mare încât uneori nu-mi vine să cred că ei chiar au fost cu adevărat frați. De Carol de Valois nu spun nimic, deoarece îmi este indiferent ca personaj. Și ar mai fi câteva personaje care în continuare îmi sunt dragi, dar și celelalte pe care nu le suport. Oricum, pentru cei care mi-au citit recenzia la volumul al doilea, rămân aceleași personaje încadrate în aceste două categorii.
"În general, nu este bine să-i întorci pe oameni de la adevărata lor fire. Mai bine laşi un om rău în răutatea lui, decât să-l transformi în mieluşel. Bunătatea nefiind în firea lui, o va folosi în mod jalnic."
Modul de conducere pe care l-a avut Ludovic a dus, în acea perioadă, Franța la foamete și revoltă, și nu mă mir că atâta lume i-a vrut moartea. Cu toate că nu am înțeles nici până acum de ce și pe a lui Filip de Poitiers. A fost greu în acei ani și nu mi-aș fi dorit pentru nimic în lume să fi trăit în Franța în acea perioadă, deoarece eram sigură că aș fi sfârșit în cel mai scurt timp în vreo groapă, moartă de foame. Și încă un lucru care mi-a stârnit o revoltă în interior – de fapt a accentuat-o și mai mult, deoarece o aveam din celelalte cărți de genul pe care le-am citit –, și anume faptul că nu conta cât de prost sau bun era ca și om, că tu, dacă era să ajungi rege, ajungeai. Și știu că am mai repetat-o undeva – dar o să o fac până ce nu o să mai pot –, dar cred că Europa a avut foarte mult de pierdut de pe urma genului acesta de regi. Atâta timp cât a domnit Ludovic al X-lea – doi ani de zile –, nu am văzut să fi făcut ceva bun pentru țară. Ci doar a alimentat sărăcia și foametea care se declanșase pe la sfârșitul domniei lui Filip cel Frumos, cu și mai multă durere și revoltă. Și cu toate că în carte primești un indiciu cum că următorul la tron ar trebui să vină Filip de Poitiers – am exclus ideea de a mă uita pe internet și de a vedea dacă a ajuns, până la urmă, să conducă –, și în ciuda faptului că-l consider un rege de o sută de ori mai bun decât Ludovic, nu am certitudinea că așa va fi. Nici măcar nu știu dacă va ajunge rege cu adevărat, deoarece, mai pe la sfârșitul volumului se întâmplă ceva care mă face să-mi formez o balanță cu: „a fi rege” și „a nu fi rege”, și nu prea știu în ce direcție se înclină mai mult.

Și ajungând la final, mă bucur foarte mult că am terminat și cu recitirea acestor trei volume, ca să reintru din nou în lumea din „Regii blestemați” fără a cunoaște evenimentele de dinainte. Cât despre Otrăvurile coroanei, nu știu dacă a fost mai bun sau nu decât celelalte două volume, dar pot spune că a fost foarte tensionat. Sunt foarte nerăbdătoare – și nu prea, să fiu sinceră – pentru ce va urma în volumul patru.