vineri, 12 februarie 2016

"Zona Zero" de Lavinia Călina

Romanul Zona Zero poate fi comandată de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREALovită de un virus necunoscut, omenirea se află în pragul extincției. Paraziții, cei atinși de boală, sunt ei înșiși cea mai mare primejdie față de puținii care au reușit să supraviețuiască. Iar lupta este aprigă. Pentru Elena, pierderea soțului la atât de scurt timp după ce s-a căsătorit din dragoste a însemnat punctul de pornire pentru o transformare care ar fi părut fără închipuire până atunci: salvarea grupului pe care va ajunge să îl conducă refugiată într-unul dintre ultimele bastioane ale umanității presupune sacrificii extreme și o voință de fier dincolo de limitele de care credea că nu este capabilă să treacă. Întâlnirea cu doi frați, tânărul Vlad și adolescenta Vanessa, va fi punctul de cotitură înspre decizia ultimă. Pe cine mai poate salva? Ce forță îi poate da dreptul să se joace cu vieți inocente? Poate să își regăsească sentimentele de iubire în pofida apocalipsei care pare să fi distrus totul în calea ei? Care este soluția pentru Zona Zero?

Răspunsul este un roman în același ritm alert și imprevizibil cu care Lavinia Călina ne-a obișnuit din primele sale cărți. Aventura vieții și a morții este doar un pretext pentru o poveste care te va zdruncina din temelii și care te va captiva pe de-a întregul.


Lupta pentru supraviețuire a început!

RECENZIADe când am citit pentru prima dată că Lavinia va scrie o carte ce nu va avea nicio legătură cu cele două serii pe are le-a început – „Ultimul avanpost” și „Neamul corbilor” –, tot îmi făceam fel și fel de scenarii despre ce va fi vorba în ea. Adevărul este că nu mă așteptam ca ea să ne dezvăluie atât de repede subiectul pe care îl abordase, și anume zombii – sau cum i-a denumit ea în Zona Zero, paraziți. Dar nu cred că ar trebui să ne mai mire ceva la modul cum scrie, având în vedere că, din câte am aflat, ar fi început-o vara trecută, iar la Gaudeamus-ul din toamnă, romanul își avea deja lansarea. (Este un lucru pe care îl apreciez foarte mult la unii scriitori, și anume faptul că pot scrie destul de repede, astfel că nu trebuie să așteptăm un timp foarte mare pentru a le vedea viitoarea carte pe piață.) Dar cel mai mult m-a surprins subiectul pe care îl aborda, o idee destul de nouă în platforma literaturii românești, așa că tot am așteptat să reușesc să pun mâna pe ea. Nu am citit cărți apărute în străinătate care să aibă ca subiect principal zombii, dar sincer nici nu prea m-am omorât să caut măcar filme. În afară de faptul că am văzut Warm Bodies – de fapt, am încercat să-l urmăresc, dar nu am putut, deoarece mi s-a părut o mare prostie –, și aș vrea să vizionez și The Walking Dead. (Am deviat din nou de la subiect, ceea ce devine o obișnuință tot mai mare, de care ar trebui să mă dezvăț, într-un fel.)

În afara faptului că nu prea am înțeles coperta, și nici acum nu o prea fac – dar e foarte frumoasă –, cartea a fost destul de interesantă și pot spune că m-a impresionat plăcut de câteva ori. Nu este nimic nou faptul că toate cărțile Laviniei Călina se petrec în România, și cu toate că acest lucru mă bucură foarte tare, în cartea asta, sincer o spun, nu prea m-am bucurat. De ce? Pentru că, spre deosebire de seria „Ultimul avanpost” – singura pe care am început-o din cele două apărute –, Zona Zero îți dădea impresia aia că orice ai face, dacă ar fi ca un astfel de virus să existe, căile prin care ai putea rămâne în viață, ar fi unele destul de puține. În „Ultimul avanpost” se putea trăi – sub un regim, ce-i drept, dar nu trebuia să dormi cu acea frică constantă că ți-ar apărea un parazit în fața ochilor și ai putea muri dacă te-ar mușca –, spre deosebire de Zona Zero în care ori devii nebun, ori ești puternic și încerci să rămâi în viață. Și acum revin la partea cu faptul că acțiunea se petrece în România. În general – și acum mă raportez doar la ce simt eu –, atunci când citesc o carte în care acțiunea este una de genul, în care risc să mor oricând, întâmplările petrecându-se în orice țară, dar nu în cea în care trăiesc eu, nu sunt chiar atât de afectată. Nu sunt pentru că nu-mi pun întrebarea aia: dacă aici este așa, oare în România cum este? Țara este deja dispărută ca multe altele, sau au mai rămas supraviețuitori și luptă în continuare? Eu nu mă gândesc, pentru că, pur și simplu nu-mi trece asta prin cap. Dar când toate întâmplările chiar se petrec în țara ta, parcă interacționezi mai bine cu situația, ai trăiri mai intensificate, mai ales când citești anumite nume pe care multe persoane de lângă tine le poartă. Îți dă senzația aceea ciudată de disconfort, dar pe care nu am simțit-o în „Ultimul avanpost”; acolo eram ușor asigurată de anumite condiții de trai. În Zona Zero absolut totul este la hotarul între viață și moarte, chiar și locurile în care ți se explică că va fi bine, că nu trebuie să te temi de invazia paraziților.

Cu toate că nu a fost o carte cu un număr foarte mare de pagini, a fost una în care nu prea apucai să te obișnuiești cu un anumit confort al personajelor – în care nu intervenea ceva mai grav –, deoarece totul o lua de la capăt. Și pot foarte bine să-mi amintesc momentul în care am ajuns să o „cunosc” pe Elena ce deja devenise o altă persoană (despre care voi vorbi mai pe larg, mai jos), iar la scurt timp – după ce apele se mai liniștiseră cât de cât –, am descoperit o altă față a acesteia. O carte destul de imprevizibilă prin faptul că nu știai ce va urma, nu aveai habar cum se va termina, sau măcar cum se vor schimba personajele. Pentru că, acolo, prietenia, anturajele, nu prea existau. Totul era, până la urmă, pentru sine, pentru a se salva pe el însuși. Și cu toate că, mai la tot pasul dădeai peste astfel de persoane, era frumos când mai citeai și gândurile unora care se îngrijeau și de alții. Iar acest lucru a arătat că de fapt nu toți deveniseră niște animale flămânde sau oameni fără putere și speranță. Lumea creată de Lavinia este una în care nu-ți dorești să trăiești nici prin vis; eu cred că nici în vreun coșmar – pentru că, de fapt, asta este – nu aș putea face față la astfel de încercări.

Și că tot am scris mai sus că voi vorbi mai în detaliu despre Elena – care, într-un fel, este personajul principal –, aș vrea să spun că eu nu prea am suferit-o. Cel puțin nu la început, și chiar dacă mă gândeam și la pierderea pe care o suferise, astfel încercând să o înțeleg mai bine, nu pot spune că a ajutat-o prea mult acest lucru. Nu a ridicat-o în ochii mei, deoarece nu era singura care avea persoane dragi decedate sau să nu știe nimic de ele, astfel existând posibilitatea să fie deja transformați în zombii; cred că ar fi fost și mai rău. Fiecare își manifesta suferința și durerea prin diferite căi, deci nu am considerat-o chiar atât de specială din acest punct de vedere. În schimb, am apreciat-o foarte mult pentru felul cum se comporta ca și conducător, pentru tăria pe care o avea din acest punct de vedere, dar când se afla pur și simplu într-o conversație în care nu trebuia să-și manifeste aceste talente, comportamentul ei mă cam deranja de multe ori. Și cu toate că nu mă așteptam – foarte rar mi se întâmplă ca atunci când urăsc un personaj, să-mi schimb părerea despre el, și nu credeam că se va întâmpla în cartea asta –, până la finalul Zonei Zero am putut-o privi și din partea cealaltă. Am reușit să o înțeleg puțin mai bine, să o privesc cu ochi mai blânzi și să-mi dau seama că, până la urmă, în interiorul acelui om care fusese atât de diferit înainte de epidemie, încă mai exista o mică parte din acea persoană. În schimb, l-am plăcut foarte mult pe Vlad, și cu toate că uneori mă enerva pentru că nu gândea cu creierul lui, ci pur și simplu se lăsa influențat, caracterul lui a fost pe placul meu. Dar de Vanessa, nu, față de soră-sa nu aveam nicio afecțiune. Nu am suportat-o în cam 90% din cazuri. Nu pot spune că mă rezum doar la aceste personaje, deoarece au mai existat și altele pe care le-am plăcut – Alexandra și Lili – sau nu – Kitty și Sorin –, dar acestea trei au avut un impact mult mai mare asupra mea.

Cu toate că mi-a plăcut foarte mult ce am găsit în carte, nu pot spune că nu am nimic care aș fi vrut să fi existat într-o cantitate mai mare. Și aici mă refer la faptul că mi-aș fi dorit să fi aflat mai multe lucruri despre virusul care a declanșat toată acea nebunie, dar și despre Zona Zero. Sunt două subiecte care nu au fost foarte aprofundate în carte, și cred că ar fi fost foarte interesant să ne fi fost dezvăluite mai multe. Dar am înțeles-o pe autoare deoarece știu că a spus undeva – nu mai știu exact unde – că ea a încercat ca subiectul principal al romanului să nu fie atât de aprofundat cu virusul în sine și cu găsirea unui leac, cât mai mult pentru a arăta schimbările pe care le surveniseră personajele, trăirile lor și modul cum supraviețuiau. Așa că am încercat să privesc cartea din acest punct de vedere. 

Zona Zero a fost una dintre acele cărți care, la început, nu prea te impresionează foarte mult, dar, când ajungi la final, îți dai seama că fie începi să plângi – sau cel puțin ești trist –, fie țipi, urli și lași ca toată suferința acumulată în acele câteva pagini de final, să te macine pe dinăuntru. Dar eu am fost genul acela de persoană care s-a întristat și a vărsa câteva lacrimi (nu eram singură acasă ca să pot țipa și urla). Probabil că, dacă ar fi terminat romanul cu câteva file mai înainte, nu aș fi simțit nevoia de o continuare, dar citind acele gânduri nu are cum să nu te facă să-ți pui acea întrebare: Oare chiar nu va mai exista o continuare, sau Lavinia chiar a pus punctul final atunci când ne-a spus că va exista doar o carte? Pentru că mi-ar plăcea ca peste câțiva ani să citesc pe pagina ei de facebook – sau oriunde altundeva –, că ne-a păcălit și că deja s-a apucat de partea a doua din Zona Zero. Oricum, a fost o carte plină de acțiune, de răsturnări de situație, cu un final înainte de final foarte ciudat – dar, pe care, pot spune că l-am acceptat –, dar emoționantă și dură, așa ca ea. O concluzie pentru cei care încă nu au cumpărat-o? O recomand și trebuie neapărat să o citiți!