luni, 11 ianuarie 2016

"Capcana II" (Rephelimii #2) de Simona Stoica

Descrierea: 
Jack Harper este pe moarte. 

Desiree a dispărut. 

Cele Zece Orori au traversat Voalul, pregătite de război.

A Treia Cheie a Havenului a renăscut, însă nu știe cine este și de ce se află în Wolfcraft. Lumea în care s-a trezit o înspăimântă, Elementele se trezesc în jurul ei și puterile îi cresc cu fiecare atingere a Timpului.

Dar nu poate să își controleze harul. E periculoasă și furioasă. Amintirile o înfășoară în minciuni și secrete, o împiedică să diferențieze prietenul de dușman, aliatul de trădător. Întunericul din sufletul ei crește, la fel și dorința de răzbunare.

Rephelimii sunt nevoiți să asculte de glasul Oracolului pentru a salva Havenul.
Profețiile vorbesc despre moarte și sacrificiu.
Despre sânge și foc.
Capcana a fost pregătită.

Recenzia: De multe ori mi se întâmplă să plâng atunci când citesc o carte și ajung la o scenă mai emoționantă sau care m-a șocat într-un mod la care nu mă așteptam. Așa îmi este firea, sunt ușor de manipulat din acest punct de vedere; nu că acest lucru ar fi singurul meu punct slab. Așa mi s-a întâmplat și în acest volum: aveam ochii atât de înlăcrimați, încât vedeam în ceață. Și la cum are omul fața după somn, imaginați-vă chipul lui după ce a stors un nor de apă, de ziceai că a ajuns Cascada Niagara pe fața lui. Și citeam și plângeam, citeam și plângeam. Cu toate că am fost călită din experiența cu volumul al doilea din Provocarea – bine, nu-mi amintesc să fi plâns după ce l-am terminat –, mă așteptam într-un oarecare fel să nu avem parte de un final în care toți sunt ușurați că au învins și așteaptă cu și mai multă încredere în ei lupta viitoare, dar nu aveam nici o idee că o să mă doară atât de tare sufletul și că o să mă afecteze într-o măsură atât de mare. Dar ce să-i faci, că nu-i vina autorului! Ar fi trebuit să fi învățat ceva din Provocarea și să fiu pregătită pentru finalurile care mă vor pleoști, și culmea, să fiu surprinsă atunci când Simona va încheia un volum cu flori de măr în părul fetelor, în timp ce băieții le vor invita la dans, într-un ring improvizat într-un luminiș înconjurat cu scaune și mese festive, muzica fiind cântată de către elfi, la instrumente și cu voce. Asta chiar ar fi ceva care m-ar lăsa cu gura deschisă; nu că finalul acestui volum m-a lăsat indiferentă. Doar nu am vărsat atâtea lacrimi pentru că mi-a venit mie, așa, la ora aia. Dar, nu știu, mă așteptam la ceva care să nu fie atât de fără milă. Dar mai avem multe volume în față, deci nu am de ce să mă plâng că aici a fost capătul. Plus că refuz să cred că ce s-a întâmplat a fost chiar finalul pentru acel personaj. E ireal, chit că e o carte de ficțiune.

Făcând o comparație între primul volum din Capcana, și acesta, nu știu să spun exact care a fost mai plin de acțiune, și care nu, deoarece așa cum s-a întâmplat și în celălalt, acesta a avut pagini – unele după altele – în care atmosfera era liniștită, ca mai apoi să vină o acțiune bruscă, care te ținea, efectiv, ca pe jar. Așa că nu pot spune care a fost mai sus și care s-a clasat pe o treaptă mai joasă, din acest punct de vedere. Dar cu toate că dacă ar fi să aleg dintre acestea două, unu care să-mi fi plăcut mai mult la capitolul am fost surprinsă, acesta ar fi cel câștigător. Chit că au fost momente – ce nu au existat în primul volum – în care mă bătea gândul să-i ofer doar patru stele. Poate din cauza scenelor în care personajele stăteau și contemplau prea mult la ce urmau să facă, și aduceau aminte de unele aspecte care tot fuseseră menționate în decursul volumului, în alte moduri. Dar având în vedere că începe să-mi placă din ce în ce mai mult, că seria are un subiect complex ce se desparte în atât de multe ramuri și rămurele încât îmi pune serios mintea la contribuție, ar trebui să existe un motiv mai solid pentru care să-i dau mai puțin de cinci steluțe. 

Nu știu cum o văd alți cititori, dar pentru mine lumea din „Rephelimii” nu-mi prea îmi trimite o siguranță a faptului că toată această luptă care se dă între Nagazi, Cele Zece Orori și Rephelimi se va termina chiar într-un mod ce ar fi posibil în celelalte serii pe care le-am citit. Și aici mă refer la faptul că de fiecare data când ajungeam la final cu o serie, știam că se va încheia – într-o proporție de 50% la sută, cel puțin – de cum speram că va fi. Și până acum, sinceră să fiu, nu prea m-am înșelat. Ar fi una care nu s-a încadrat până acum în acest tipar – ca să zic așa – pe care îl aveam. Și aceasta a fost „Ultima vrăjitoare din Transilvania” – dovada că autorii români au o imaginație de neconfundat  care, cu toate că nu m-a distrus din punct de vedere al pierderii personajelor, cât a făcut-o din cel al uimirii ce o aveam la sfârșit. Dacă în această trilogie m-am legat totuși de ceva, în „Rephelimii” nu prea pot să mă leg de nimic, îmi este cam greu să cred că voi putea să mă prind de vreo ancoră – cel puțin prea curând –, deoarece dacă ar câștiga cei care sunt de partea distrugerii și a supremației la modul de rău, vă imaginați că ar fi nasol, dar nici dacă Rephelimii ar birui nu văd să fie prea bine. Cel puțin din ce am aflat până acum din serie. Așa că, așa cum am mai spus, nu mă prea pot încrede în nimic. Dar așa cum am precizat și mai la început, am citit doar primele două cărți dintr-o serie de opt, și cum totul se poate schimba în doar o singură carte, până când voi afla finalul poveștii cu Rephelimi, mă pot baza totuși pe ceva: Simona e în stare de orice cu personajele și întâmplările.

Chiar dacă, dintre toate cele patru volume publicate până acum, acest a fost cel mai scurt, mi-a dat senzația că a fost cel mai cameleonic. Adică? Din cauza personajelor și a ceea ce făceau, a felului cum se camuflau atât de bine încât nici nu-ți dădeai seama care va fi următoarea lor mișcare. Da, majoritatea cazurilor se datorau magiei, a faptului că nu făceau neapărat și cu propria lor voință, dar chiar și așa, sub toate aceste motive – că nu gândea mintea lor, ci erau controlați – se ascundeau și frânturi din ei. Din conștiința și rațiunea lor. Iar acest lucru m-a făcut să cad la concluzia că nu prea pot avea siguranța că personajele pozitive din serie vor rămâne pentru totdeauna după acea baricadă. Un exemplu ar fi Malek – cel pe care l-am menționat și în primul volum al cărții –, același Malek care totuși nu e același și care a ajuns să-mi schimbe și mai mult părerea despre el decât în volumul întâi din Capcana. Dar nu voi intra prea mult în amănunte, ca să nu dezvălui și altceva decât aș vrea să vă dau. Dar cert este că este un exemplu foarte bun a ceea ce am menționat mai sus; a ajuns să-mi placă de el. Mai mult decât speram să o facă în Provocarea, atunci când l-am descoperit pentru prima oară. Pentru că acolo l-am urât din prima clipă. Dar și celelalte personaje au reușit să-mi atragă atenția prin diferite căi, iar Phyro – de care mi-a fost extrem de frică în primul volum din Capcana – parcă ajunge să-mi placă în aceeași măsură ca și de Jack. Găsesc ceva fascinant la el, într-o măsură mult mai mare decât Trimisul Nopții, ceva ce nu prea pot explica în cuvinte, dar poate că Umbra Roșie nu va mai rămâne o umbră pentru mult timp. Pe lângă Phyro mai stau și Spider – care mi-a atras mai mult atenția, din cauză că rămâne doar un mister pentru mine, și despre care sper să aflu mai multe în Alegerea –, Aqua ce parcă ar fi un Roller coaster ce urcă și coboară în ochii mei prin tot ce face, dar și Eliza, cu toate că mai mult îmi vine să o învelesc într-o pătură – din cap până în picioare – și să o protejez până știu că e complet în siguranță. Cu toate că nu prea i-ar face bine din câte am putut observa. Nici Rachel sau Azazeal nu-mi sunt indiferenți, sunt două personaje care au multe de dat, dar și de ascuns. 

În afara admirației și a curiozității pe care mi-o stârnesc Rephelimii de fiecare dată când ajung să citesc câte un capitol în care apare câte unul – sau mai mulți –, cu toate că am spus în recenzia primei părți a Capcanei că ei se consideră frați și surori unul pentru celălalt, și de fapt există un scut între ei ce nu ar trebui să existe între cei care se numesc așa, Capcana de acum mi-a arătat la ce se refereau de fapt când se considerau așa. Și e foarte fain ce se întâmplă, deoarece mă face să mă emoționez și mai tare, și să-i privesc, într-adevăr, ca și cum într-un singur corp ar bate mai multe inimi. Chiar dacă unul ar fi considerat trădător, tot există o conexiune stranie între ceilalți și Malek. Iar asta, așa cum am spus, îmi place; poate chiar cel mai mult din toate chestiile care se întâmplă în serie. Pentru că eu asta cred că înseamnă să fii cu adevărat un Rephelim. Puterea pe care o are fiecare – ce, până la urmă răsare din și pe pământ –, îi unește foarte mult, cu toate că sunt atât de diferiți unul față de celălalt. 

Și cu toate că Malek nu se mai află în categoria personaje detestabile, acel colțișor din mintea mea nu rămâne chiar fără nici un locuitor, deoarece Nimrod a ocupat acel spațiu imediat. Cred că personaj mai antipatic și mai enervant rar voi mai găsi. Nu-l pot suferi de nici o culoare, deoarece nu-l înțeleg, nu accept nimic din ce a făcut și nu cred că o voi face vreodată. În condițiile în care, până acum, nu a reușit decât să facă fix pe dos cu ceea ce aș putea fi de acord. Poate că mi-ați pune întrebarea: dar dacă va fi și cu el ceva în genul cum s-a întâmplat cu Malek? Nu, no way, deoarece din cauza lui s-a ajuns unde s-a ajuns, și având în vedere ce legătură are cu un anume personaj, cred că sentimentul de antipatie și dispreț îl va caracteriza chiar și dacă ar fi să salveze Havenul – prin nu știu ce minune –, și va reuși să aducă acea pace pe care mi-o doresc la finalul fiecărei serii.

Nu știu ce aș mai putea să spun, sau ce mod ar trebui să aleg ca să închei recenzia, deoarece când mă gândesc cât voi trebui să aștept până când voi citi Alegerea, nu prea aș vrea să termin de vorbit despre Rephelimi și despre povestea în care sunt introduși. Și cu toate că m-aș putea delecta – atât cât se poate – din capitolul pe care ni l-a oferit Simona la sfârșitul volumului, din Alegerea, nu pot să mă mulțumesc doar cu atât. Sunt mult prea egoistă când vine vorba de cărți; mai ales dacă îmi plac atât de mult. Este mult prea puțin pentru cât vreau eu să primesc. Dar decât să-mi arăt nerăbdarea pentru cartea a treia, voi încerca să închei prin niște simple cuvinte, care cred că vor spune multe: dacă am ales să hibernez până la anul, veți ști de ce.