sâmbătă, 3 decembrie 2016

„Purgatorio” (Am murit, din fericire #4) de Theo Anghel

Volumul Purgatorio poate fi comandat de pe site-ul editurii Quantum Publishers

DESCRIEREA: În acest al patrulea volum al seriei „Am murit, din fericire”, o găsim pe Oriana în Purgatorio, după o goană nebună în urma căreia și ea, dar și cei ce o însoțesc cad victimele unor noi încercări. Cu Abel rănit de moarte și Marc pierdut în Chaos, incertitudinile devin mai zdrobitoare ca oricând. 

Acest volum, la fel ca precedentele, te va ține cu sufletul la gură și nu-l vei lăsa din mână până când nu vei întoarce și ultima pagină.

RECENZIA: Când te apuci să citești orice volum care face parte din această serie, timpul trece pe lângă tine de parcă nici nu ar fi fost vreodată acolo. Se mișcă cu o așa viteză, cu o rapiditate atât de mare, încât nici măcar nu îți dă voie să realizezi dacă ai apucat să iei vreo pauză în toată această perioadă  dar în adâncul sufletului tău îți dorești să nici nu fi făcut, ca să nu fi apucat să te detașezi de toată lumea asta zbuciumată, terifiantă și fascinant de crudă. Îți amintești cum paginile zburau, degetele mângâiau, de-abia atingând filele, iar mintea îți era străbătută de fel și fel de gânduri cât mai diversificate, în timp ce personajele te învârteau într-un crescendo amețitor de magic și bulversant. Îmi amintesc că, atunci când am terminat de citit Dincolo  cartea a treia a seriei , îmi trecuse prin cap gândul că maximul de durere, uimire și disperare se petrecuse acolo și că autoarea nu va putea să mă facă să trec această limită și așa greu de digerat de sufletul meu atât de tensionat și încărcat cu nebunie. Dar apoi mi-am adus aminte că aici este vorba de Theo, că „Am murit, din fericire” a fost și este o serie ce îi aparține, așa că ceea ce va urma nu putea decât să fie învăluit într-o ceață atât de densă, încât îmi era imposibil să cred că ce se afla după ea nu urma să fie mai rău de atât. 

În ciuda faptului că muream de nerăbdare să aflu ce se va întâmpla în Purgatorio  persoanele care au citit volumul trei, știu sigur spre ce direcție mă îndrept , trebuie să recunosc că sufeream și de o frică acută. Niciun volum din această serie nu se încheiase într-un mod mai pașnic, care să te facă să răsufli ușurat, ba din contra, cu cât avansai, cu atât finalurile erau tot mai tensionate și mai neașteptate. După felul cum pusese punct Theo volumului trei, îmi era groază de ceea ce îmi va pregăti în următorul. Groază și nerăbdare, în același timp. Ambele se băteau cap în cap în interiorul meu, cu o înverșunare ce mă făcea să realizez că „Am murit, din fericire” era un coșmar plăcut pentru mine. Dar se părea că, într-un final, la cât de bună este această serie, teama a fost învinsă de curiozitatea care reușise să înlăture toate celelalte frici pe care le aveam.

Am plecat la drum înarmată cu posibilitatea că, atunci când voi ajunge la destinație, nu voi mai fi același om. Că în momentul în care voi pune punct și acestui volum, ceva se va frânge în mine și că voi rămâne „paralizată” minute bune, luând cartea de la început în gând și retrăind  Diabolic de sadică  evenimentele care mă vor marca foarte mult. Poate că am ajuns să depind abilități de clarviziune, deoarece exact cu asta m-am confruntat la puțin timp după ce ultimul cuvânt a ajuns să fie citit în gând și să descopăr stupefiată că terminasem cartea, iar eu refuzam cu vehemență să consider că acela era finalul. (Voi ăștia care ați apucat să ajungeți la zi cu seria, nu sunteți de acord cu mine când spun că Theo ar fi fost de-a dreptul sadică dacă s-ar fi gândit să încheie astfel povestea? Pentru că ăsta a fost primul lucru care mi-a trecut prin minte imediat cum am închis volumul: ar fi fost mult prea crud pentru sufletul meu și așa cicatrizat, dacă autoarea ar fi pus un „sfârșit” mare și îngroșat, la finalul volumului.) Refuz și acum să cred că ar fi existat o astfel de posibilitate, și poate că așa ar fi ales autoarea să încheie una dintre cele mai fascinante serii pe care le-am citit, doar că, aducându-mi în prim-plan ideea pe care Oriana și-o născocise împreună cu un alt personaj, inima mea a prins, încetul cu încetul, să revină la numărul de bătăi normale, făcându-mă să răsuflu ușurată. Și acum o să revin la ce am spus mai la început, și o să scriu în felul următor: știți momentul acela  cu toate că urăsc să folosesc „momentul acela”  când sunteți fanul împătimit al unei serii, aflați că va mai avea un volum, dar în timp ce vă țopăie micul copil din voi, sunteți și îngroziți în cel mai mare hal? Persoana de față prin asta a trecut  pentru a doua oară în cursul acestei serii , și sunt terifiată la gândul că Oriana o să treacă prin alte încercări de o monstruozitate acerbă, dar și plâng pe interior știind că acela urmează să fie sfârșitul.

Purgatorio conține o continuare pe care, după un anumit punct o așteptam încă de la sfârșitul volumului doi, când Oriana făcuse un salt destul de mare și fusese separată de anumite persoane. Și cu cât avansam tot mai mult cu citirea lui, speram că în spatele paginii respective să fie acea scenă pe care o așteptasem atât de mult, deoarece aveam impresia că nu mai puteam aștepta mult timp până să nu ajung să mă urc, în adevăratul sens al cuvântului, pe toți pereții din casă. (Și că tot am văzut aseară Harry Potter, Theo, ai zece puncte pentru Casa Suspansului și a Nebuniei. Ține-o tot așa și o să ajung să îmi las toate armele de apărare la ruginit, și o să încep să mi le lustruiesc pe cele pentru răzbunare.) Dar când clipa mult așteptată a bătut la ușa nebuniei mele, am apucat să mă bucur de ea doar cât să-mi mișc pleoapele de câteva ori. Pentru că  de ce nu? , cum să mă lase Theo să savurez scena cum trebuie, când ea are alte planuri pentru cititorii ei? Am avut parte de suișuri și coborâșuri  atât pe plan emoțional, cât și pe cel al desfășurării acțiunii , puține fiind momentele în care aveam răgaz să îmi trag răsuflarea și să accept anumite situații, fie că îmi erau pe plac sau nu. În privința acțiunii, recunosc că am fost mult mai tulburată de volumul anterior  Dincolo , dar când vine vorba de tot ce am simțit, de trăirile și de emoțiile pe care le-am avut, Purgatorio este cel fruntaș. 

Din punctul meu de vedere, ca să afirmi că ai fost fericită pe parcursul citirii unui volum ce numai sentimentul acesta nu ți-l trezește, ar trebui să fi primit ceva ce sperai cu toată ființa ta să ți se dăruiască. Cu o sinceritate dureroasă spun că rar mi-a fost dat să zâmbesc, să râd  neluând în calcul amuzamentul pe care ni-l strecoară Theo de fiecare dată printre cărți – și să mă bucur de ceva ce sufletul meu de cititor s-a rugat cu tot patosul să îi fie dat. O să încerc să scriu cât mai codat, în așa fel încât cei care nu ați ajuns încă să lecturați Purgatorio, să nu vă dați seama la ce mă voi referi; dar sunt sigură că Theo știe despre ce vorbesc, deoarece i-am menționat de acest lucru și când ne-am întâlnit la Gaudeamus. Am fost bucuroasă, și cu toate că, într-un fel mă așteptam să se întâmple  așa cum i-am spus și ei, ar fi fost de-a dreptul ciudat ca povestea să continue fără acel aspect atât de vital pentru întreaga lume creată de aceasta , trăiam și cu impresia că totul putea fi posibil. Așa că un alt lucru pe care ar trebui să îl cunoască persoanele care încă nu s-au apucat de „Am murit, din fericire” este acela că Theo este extraordinar de imprevizibilă când vine vorba de o anumită continuitate pe care sunteți siguri că o veți primi, bătându-vă cu pumnii în piept, fiind convinși că povestea va urma cursul imaginat de voi. You're wrong, poor soul! 

Cu siguranță că nu voi părea clișeică dacă voi spune că Oriana continuă să fie unul dintre personajele mele preferate. Ar trebui să fii orb, și la propriu dar și la figurat, ca să o îndepărtezi din tagma celor pe care îi admiri și să afirmi cu o hotărâre imbecilă că nu este una dintre cele mai puternice și mai hotărâte personaje feminine despre care ai citit vreodată. Momentele de slăbiciune le-am considerat mereu ca fiind parte din caracterul unui om puternic, să continui să fii de stâncă doar pentru a nu înșela niște aparențe  în timp ce pe tine te minți cu nesimțire  le-am urât de fiecare dată într-un personaj, și nu numai. Iar faptul că Oriana își arăta sufletul, plângea atunci când simțea nevoia, este doar dovada pură a faptului că are putere și hotărâre să fie exact așa cum este și să nu se ascundă de adevărata ei identitate. Iar pentru acest fapt ajung, cu fiecare volum pe care îl citesc, să o admir și să o îndrăgesc din ce în ce mai mult. Doar când mă gândesc la felul cum era în prima carte, în Întoarcerea, și simt că tot ceea ce am spus mai sus este adevărat. Cei pe care îi plăceam, au admirația mea și în continuare, dar când vine vorba de personajele noi, balanța tinde să se încline înspre partea urii sau a disprețuirii. Puține fiind cele care au ajuns să fie în concordanță cu principiile mele. Dar prefer să nu menționez niciunul din nicio categorie. Voi aștepta până la finalul  nu, nu, nu!  seriei pentru a mă convinge dacă vor rămâne la statutul acela sau vor trece de partea cealaltă, iar atunci le voi aduce și pe ele în discuție.

Făcând un rezumat scurt al acestei recenzii dar și al volumului de față, nedumerirea, tristețea și șocul pot descrie cu ușurință Purgatorio. Dacă în timpul lecturării celorlalte trei volume știam că va mai urma o continuare  autoarea nu ne-a spus că va fi și ultima parte din serie , acum, când am confirmarea că Diabolic (deja am niște palpitații citind titlul) va fi volumul ce va încheia povestea Orianei și a prietenilor ei, simt cum tristețea mă acaparează și dorul începe, încetul cu încetul, să mi se aștearnă pe suflet. Vreau Diabolic, dar nu îl vreau!

2 comentarii:

  1. Wow! Mulțumesc din suflet! M-ai făcut KO cu recenzia asta! Aș mai scrie vreo zece de „wow” dacă n-ar fi prea ciudat să fac asta. :))))))

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sper să reacționez și eu așa după ce o să citesc volumul cinci. Doar că nu vreau să mă faci KO. :)) Îmi e frică! :))

      Ștergere