vineri, 16 septembrie 2016

„Blestemul zorilor” (Neamul Corbilor #2) de Lavinia Călina


Nota: 4 din 5 stele pe Goodreads

Descrierea: Despărțite de încrâncenata luptă a magiei, luptă la care nu și-au dorit să ia parte, reîntâlnirea dintre Nicol și Roxana nu este cea așteptată. Ambele tinere fete intră în mrejele fără scăpare ale propriilor Neamuri, adâncindu-se treptat în fapte care le determină, aparent, să își piardă identitatea. Iar viziunea cea mai întunecată, acea viziune a morții și a crimei de neînchipuit, pare să prindă contur din ce în ce mai puternic. Un contur negru... al destinului neînduplecat. 

Magie și acțiune, răsturnări de situație, intrigi țesute de veacuri, iubiri blestemate; un crezuet al coșmarurilor devenite realitate, în care moartea pândește din colțul oricărei străzi, în ochii oricărui trecător și chiar în adâncul propriului suflet. Lupta abia a început, iar Neamul Corbilor este mai decis ca niciodată să fie cel care va câștiga supremația asupra întregii lumi. 

Recenzia: După modul cum s-a terminat primul volum, Copiii întunericului, tot ce urma să să se întâmple în Blestemul zorilor era posibil. Am fost oarecum derutată în momentul în care am citit primul capitol al volumului, deoarece nu înțelegeam cum de se ajunsese la acea situație, în care personajul respectiv să se comporte în acel fel, fără ca măcar să simtă o oare și care reținere. Și cu toate că am fost lămurită, pe parcurs, despre ce era vorba de fapt, nu pot spune că îmi place foarte mult modul – nu cum a ajuns – în care a evoluat. Și aici mă refer la Nicol, dacă tot am ajuns să deschid acest subiect. Nu o urăsc, departe de mine gândul ăsta, și nici nu o disprețuiesc sau să fiu indiferență față de persoana ei, ci pur și simplu nu am înțeles unele scene în care a apărut ea și deciziile pe care le-a luat; și nu, sunt conștientă de acea parte din carte în care acel ceva s-a întâmplat și a făcut totul să fie atât de ciudat în ochii mei. După toate astea, marea majoritate a acțiunilor ei nu le-am perceput eu ca atare, ci mai mult le-am tratat ca fiind dubioase, în care nu le-am găsit nicio explicație plauzibilă. Ăsta este și motivul pentru care i-am scăzut cărții o stea. 

Toată lumea asta creepy a Neamurilor, în care cei mai slabi încearcă să supraviețuiască, în timp ce puternicii doresc supremația asupra tuturor, îți dă o stare permanentă – pe tot parcursul cărții – de continuă încordare și te face să te simți ca și cum interiorul tău zbiară pentru mai mult. Chiar dacă îți este frică, pe de altă parte nu vrei să se mai oprească. Și nu numai în „Neamul Corbilor” am descoperit că trăiesc asta, în toate cărțile de genul, în care atmosfera dark, incitantă, cu personaje vampiresc de atractive, va trezi mereu ceva în mine, și mă va face de fiecare dată să mă simt atrasă ca și cum mi-ar sufla cineva praf magic în fața ochilor și mi-ar spune pe o voce melodios de dulce și de pisicească: niciodată nu vei ajunge să te saturi de noi, va exista întotdeauna o portiță care te va ademeni se pășești încontinuu în astfel de lumi. Poate că am rămas încă în lumea aceea întunecată din Banda celor șase ciori, poate că sunt încă drogată de personajele acelea învăluite în pulbere demonice – sincer, îmi vine să râd puțin de ceea ce tocmai am scris , dar mai știu și că acea amețeală și acel extaz nu ar fi persistat și până acum dacă nu se datora și acestui volum, Blestemul zorilor. Sunt anumite senzații pe care le simți atunci când citești o carte, pe care nu poți deloc să ți le explici în cuvinte, nu le găsești pe cele potrivite care să se asemene cu acea trăire stranie. Pentru că a fost un pic straniu că am fost fericită în clipa în care un personaj din volum – cineva căruia, de altfel, nu-i port deloc pică și nu-mi doresc să dispară din ultimul volum – a trecut prin niște momente îngrozitoare, pe care nu vrei să le ai nici în cele mai oribile coșmaruri. Dar m-am bucurat foarte mult, deci cred că magia pe care mi-a transmis-o acest volum, și-a făcut efectul, a ajuns acolo unde voia.

Nu știu să spun dacă Blestemul zorilor a conținut mai multă acțiune decât ce am întâlnit în Copiii întunericului – nu mai cunosc foarte multe detalii din primul volum, deci nu aș putea face o comparație –, în schimb știu sigur că mi-a plăcut mai mult acesta. Poate și pentru că m-a ținut mai mult în tensiune, întâmplările au avut o mai mare gravitate, personajele au suferit schimbări ciudate, drastice, neașteptate, iar finalul – cu toate că nu pot spune că m-a uimit mai mult – m-a lăsat cu mai multe semne de întrebare. La care va trebui să le primesc răspunsul abia anul viitor; dacă nu se va apuca Lavinia Călina de altă carte, așa cum spune la finalul volumului. Dar sper să nu o facă, în ciuda faptului că sunt foarte curioasă cu ce alte idei ne va surprinde. 

Dintre personaje, cu toate că Nicol a reușit să-mi așeze un văl de ceață, nu pot spune că am plăcut-o mai puțin decât pe Roxana. Dacă după ce am terminat de citit Copiii întunericului, mi-a fost mult mai ușor să aleg între cele două – cine m-ar fi întrebat, înainte să citesc Blestemul zorilor, cu siguranță că aș fi spus Roxana –, acum îmi este de la foarte dificil în sus. Și cred că asta m-a făcut să-mi dau seama de faptul că tot prin ceea ce a trecut Nicol, m-a afectat, ca să zic așa, mai mult decât Roxana. Cu toate că a existat un moment în Blestemul zorilor în care îmi era atât de milă de ea, de am ajuns să mă întreb: de ce toate nenorocirile se sparg în capul ei, de ce trebuie să sufere ea mai mult decât Nicol? Dar apoi totul a luat o întorsătură neașteptată, de parcă cineva s-ar fi așezat în fața mea – eu nedându-mi seama – și a început să bată la niște tobe, făcându-mă să realizez că nu este chiar așa. Nu știu cât ați înțeles voi, cei care nu ați citit încă acest volum, dar mă bazez pe faptul că o să vă lămuriți după terminarea cărții. Cât despre celelalte personaje, cei care îmi urmăriți blogul de mai mult timp știți că am o plăcere vinovată pentru personajele negative – de sex masculin, mai ales, deoarece acestea transmit mai multă duritate, ferocitate –, așa că Radu va rămâne întotdeauna unul dintre preferații mei, când vine vorba de „Neamul Corbilor”. Știu că există posibilitatea să o mierlească în Din negura timpului, dar eu o să continui să sper, până la ultima pagină din carte, că o să trăiască și că o să-și dorească să nu mai aibă puterea supremă asupra tuturor Neamurilor dar nici să-l mai împingă pe Ovidiu să devină unul ca el. Ștefan și Liviu îmi sunt în continuare dragi – e ciudat să cataloghezi două astfel de personaje ca fiind dragi, dar fie –, și mai există vreo două personaje noi care îmi stârnesc curiozitatea, doar că nu le voi mai menționa.

A fost un volum bun, așa cum am spus la început, în unele momente a cam scârțâit puțin, dar per total mi-a plăcut foarte mult. Mă încântă și mă face nespus de curioasă întorsătura de situație spre care s-a îndreptat totul, într-un final – chiar dacă mă și înspăimântă puțin –, așa că aștept cu foarte mare nerăbdare și cu multe întrebări, volumul final. 


Citate:

"[...] singura clipă în care cineva trăiește cu adevărat e clipa de dinainte de-a muri. E momentul acela când realizezi că nimic din ce ai mai face nu te va salva. Te agăți de clipa aceea și o trăiești cu atâta intensitate cum nu le-ai trăit pe toate celelalte la un loc, căci asta e ultima."

"Cu toții avem momente în care judecăm o persoană pentru faptele ei fără a ști cu adevărat ce a împins-o să comită anumite greșeli."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu