luni, 12 septembrie 2016

„Banda celor șase ciori” (Banda celor șase ciori, #1) de Leigh Bardugo

Volumul Banda celor șase ciori poate fi comandat de pe site-ul editurii Trei

DESCRIEREA: Ketterdam: un centru înfloritor al comerțului internațional, unde poți găsi orice dacă ești dispus să plătești prețul – și nimeni nu o știe mai bine decât Kaz Brekker, un hoț de geniu. Lui Kaz i se propune să dea o lovitură extrem de periculoasă, care l-ar putea face putred de bogat. Dar nu poate să acționeze de unul singur...

Așa că iată care este banda lui:

Un condamnat însetat de răzbunare.
Un trăgător împătimit de jocurile de noroc.
Un fugar cu un trecut privilegiat.
O spioană poreclită fantoma.
O Sfâșie-Inimi care își folosește puterea ca să supraviețuiască într-un cartier rău famat.
Un hoț cu darul evadărilor imposibile.

Kaz și echipa lui sunt singurii care pot împiedica distrugerea întregii lumi – dacă nu se ucid mai întâi între ei. 

RECENZIA: Atunci când mi-am cumpărat Banda celor șase ciori, am plecat cu gândul că o să-mi placă cu siguranță și că o să fie surprinzător de întunecată. Poate am fost puțin influențată și de trilogia „Grisha”, de modul lui Leigh Bardugo de a se prezenta ca și aspect fizic, dar și de faptul că îmi doream foarte mult să găsesc acea doză de spaimă pe care am descoperit-o și în cele trei cărți. Nu am fost dezamăgită din acest punct de vedere, așa cum nu am fost tristă ce după ce am terminat volumul și am realizat că, de fapt, mi-a plăcut mult mai mult decât „Grisha”. Am considerat, și încă o fac în continuare, că această serie va fi cu mult mai complexă decât celelalte trei cărți. Poate și pentru că a fost povestit la persoana a treia și am putut să aflu mai multe despre cum gândeau direct personajele – fără a explica doar unul ceea ce credea el despre ele sau ceea ce aflase –, și am fost întâmpinată nu doar de unul, ci de șase caractere principale, ceea ce m-a făcut să fiu mai atentă, să-mi îndrept atenția în mai multe locuri. Pentru că, în ciuda faptului că descrierea se referă se îndreaptă mai mult spre unul singur – Kaz Brekker –, Leig Bardugo nu s-a oprit, cu adevărat, doar la el. Până la urmă vorbim de Banda celor șase ciori

Așa cum se poate da seama, seria se învârte în același univers din „Grisha”, doar că acțiunea nu se petrece în Ravka și în celelalte locuri din apropierea ei, ci mare parte din ea se desfășoară pe alte teritorii și în Ketterdam. Cred că mulți care ați citit trilogia îmi veți da dreptate când voi spune că: Leigh Bardugo, dintre multe scriitoare de fantasy pentru adolescenți, și-a creat una dintre cele mai complexe și mai dificile lumi, dificil de imaginat și aproape imposibil de trăit într-un astfel de tărâm, ca să zic așa. Bineînțeles că aș fi entuziasmată până la cer dacă aș putea să fac parte din ea măcar în vis, darămite să am posibilitatea de a călătorii cu adevărat acolo, dar nu știu cum m-aș putea descurca imediat cum aș pune piciorul fie în Ravka, în Fjerda, Ketterdam sau mai știu eu ce alte teritorii. Cel puțin în ultima dintre ele cred că mi-ar fi cel mai greu, deoarece, prin intermediul personajelor și a ceea ce au fost ele nevoite să simtă de-a lungul timpului, realizez că un loc mai dizgrațios, mai oribil și mai neomenesc decât acolo, nu cred că există un altul în lumea creată de Leigh. Nu, mă corectez, în Curtea de Gheață aș muri după prima jumătate de urmă cum aș fi aruncată în interiorul ei. Până și în Fjerda m-aș putea descurca – dacă nu aș fi precum cei pe care acei oameni îi doresc morți și îi vânează ca pe niște iepuri.   

De multe ori m-am întrebat – fie că citeam din cărțile lui George R. R. Martin, ale lui lui Leigh Bardugo, Victoria Aveyard, Naomi Novik, Simona Stoica și alții pe care i-am citit de acest gen – cum de au fost înzestrați cu o imaginație atât de fascinantă și atât de extraordinară, încât ne-au oferit povești de o surpriză atât de ieșită din comun, încât atunci când terminam ceea ce citeam de la ei, realizam că sunt în realitate de abia după câteva zile. Sunt lumi în care îți dorești cu toată ființa ta să ajungi să fii un personaj, dar sunt, în același timp și adevărate cuști ale morții. Și cred că ăsta este aspectul care le face atât de frumoase, care te atrag atât de mult și care îți creează o dependență dureroasă – vei fi sfâșiat pe dinăuntru dacă nu vei reuși să mai citești ceva de la ei, să afli continuările, să te afunzi în povești noi. Am avut aceleași senzații când am citit „Grisha”, dar când am reintrat în această lume prin intermediul celor șase personaje, a fost cu totul altceva. Dependență mi s-a amplificat de zece ori, de o sută de ori, încât nici nu am realizat când am terminat de citit cele aproape șase sute de pagini; șase sute! Recunosc că din punct de vedere al stilului, Leigh Bardugo nu are unul de o complexitate foarte mare, dar când compensează prin ceea ce îți oferă, prin astfel de personaje, astfel de scene care te țin pe jar și întâmplări pe care nu le-ai mai citit în alte cărți, pe cât de repede citești Banda celor șase ciori, pe atât de greu ți-a fost – și încă îți este, trebuie să fiu sinceră, pentru că eu încă nu mi-am revenit – să accepți că volumul a ajuns la final. E unul dintre scriitorii mei preferați, și orice va publica de acum încolo, nu mă va interesa dacă va fi sau nu pe gustul meu, știu că o să-mi placă și că voi savura cartea la maxim.

Sunt șase ciori, sunt șase bandiți, șase tineri care trebuie să îndeplinească cea mai grea misiune din câte s-a întâlnit. Pe lângă faptul că vor trebui să răpească pe cineva – mai degrabă să facă un bine, în condițiile în care persoana respectivă se află într-o închisoare –, până să ajungă acolo, au o misiune mult mai grea: să intre în Curtea de Gheață. Așa cum ni se precizează și în descriere „dacă nu se ucid mai întâi între ei” –, divergențele dintre cele șase personaje atât de dificile, fiecare cu un trecut foarte greu, dureros, le împiedică să se înțeleagă, să se accepte și să colaboreze. Până la urmă, cu toții vor avea de câștigat de pe urma misiunii. Ni s-au dezvăluit povești îngrozitoare, oribile și atât de urâte încât compasiunea pentru ei nu putea să lipsească. Oricât de puțin și-ar fi dorit să primească. Nu știu dacă aș putea să aleg pe unul din cei șase și să spun: el/ea a avut cea mai nasoală viață dintre toți! Aș fi o ipocrită. De la fiecare poți primi câte o durere extrem de greu de explicat în cuvinte, dar faptul că și-o ascund atât de bine prin ceea ce fac, prin viața pe care o au și prin modul de a aborda lumea înconjurătoare, i-a făcut pe toți puternici. Așa că nu aș putea să-mi aleg un personaj preferat. Sigur, atunci când îmi apar numele lor în față – Kaz, Inej, Mathias, Nina, Jasper și Wylan –, cel pe care l-aș alege ar fi cu siguranță Kaz, dar aici ține mai mult de faptul că sunt fată și că prin ceea ce posed m-a făcut să fiu atrasă întunericul din el, modul lui de-a se îmbrăca și de a vorbi, nicidecum de faptul că ar fi cel mai bun. Și că tot sunt la capitolul Kaz, nu am putut să nu fac o mică comparație între el și Întunecatul. Mi-a fost foarte greu ca, pe parcursul volumului, să nu mă gândesc la firea lui, la modul de a se comporta și la ce a fost supus ca să ajungă așa. Am putut găsi o ușoară asemăna între cei doi, dar cu siguranță că sunt două personaje individualizate, personalizate și foarte diferite. 

Pe parcursul volumului, cei șase au trecut prin diferite întâmplări care le-au pus mai mult sau mai puțin viața în pericol. S-au întâlnit cu tot felul de personaje – cunoscute sau nu –, au avut de înfruntat diferite situații, ca într-un final totul să se termine. Finalul m-a uimit; m-a bulversat și m-a șocat nu pentru că nu ar fi fost posibil o astfel de încheiere, ci pentru că nu credeam că voi ajunge să aștept cartea a doua din serie cu un astfel de sfârșit în cap. Dacă Kaz și echipa lui de ciori au trecut printr-o încercare extraordinar de grea și primejdioasă în Banda celor șase ciori, cred că ceea ce li se va oferi în Crooked Kingdom se va îndrepta spre un cu totul alt nivel. Ceea ce nu poate decât să mă facă mult mai entuziasmată și mult mai nerăbdătoare să-l citesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu