luni, 29 august 2016

„Quasar” de Ana Mănescu

Recenzia: Quasar. Ei bine, din clipa în care am citit titlul, apoi am văzut, într-o zi cu soare, coperta, știam că voi ajunge să iubesc cartea asta. Și cred că pe atunci era un cuvânt destul de îndrăzneț în condițiile în care nu mai citisem nimic de Ana Mănescu – cu toate că mai avea în palmarez încă o carte, alter.ego –, în consecință nu știam cum scrie, ce teme îi place să abordeze, spre ce se îndreaptă și cum îi place să-și modeleze personajele. Mai pe scurt: nu o „știam” absolut deloc pe autoarea Ana Mănescu. Dar îmi doream să o cunosc, să o descopăr, și ori de câte ori îmi cumpăram vreo carte de la Herg Benet, cu toate că îmi promiteam că următoarea de la ei va fi Quasar, niciodată nu am ajuns la ea cu adevărat. Așa că dacă sunt cititori în situația mea – și nu neapărat doritori de Ana Mănescu, dar mi-ar plăcea să existe cât, cât mai mulți, deoarece e magică –, nu mai ezitați, așa cum am făcut-o eu, creând promisiuni de care nu vă veți ține cu adevărat, ci luați-vă banii din pușculiță, schimbați-vă – în caz că purtați ceva cu care nu vreți să fiți văzuți în afara casei – și zburați la prima librărie care vă iese în cale. Fie că ați pus ochii pe Quasar sau pe celelalte două cărți ale autoarei (alter.ego și Stresul dintre orgasme), refăceți-vă listele și așezați ceea ce a publicat, până acum, în primul rând.  Ar fi păcat să ajungeți în situația mea, să vă apucați să-i citiți cartea atât de târziu, să vă opriți după puțin timp și să priviți tavanul, gândindu-vă cum să vă pedepsiți mai rău. Poate că unora dintre voi vi se va părea că exagerez, că o ridic prea mult în slăvi din cauză că am primit cartea pe gratis, pentru promovare, dar aș vrea să vă lămuresc de un lucru: printre cele opt cărți pe care le am din colaborare, au fost câteva care nu m-au impresionat, din diferite motive, așa că nu mi-a fost greu sau rușine să specific în recenziile pe care le-am scris. Deci dacă ați ajuns la concluzia asta, înseamnă că micile indicii pe care le-am dat despre mine, de-a lungul acestor doi ani de blog, nu v-au ajutat cu nimic. 

De foarte puține ori îmi este dat să citesc o carte care să mă lase fără cuvinte. Atât de rare sunt dățile încât nici nu-mi mai aduc aminte care a fost ultima. După puținele mele experiențe pe care le-am trăit, în care am ajuns să încep să descopăr un scriitor printr-o carte cu povestiri, mi-am dat seama că acesta este modul perfect de a-ți da seama dacă îți place acel autor sau nu. Quasar este o carte de povestiri, o carte în care Ana Mănescu aduce laolaltă niște imagini și scene pe care nu ți-ai putea spune că ți le-ai imaginat perfect, așa cum crezi că a făcut-o și ea. Oricum, în general, nu poți să ai aceeași viziune ca și autorul – „da, așa mi-am imaginat și eu salonul ăla!” , „oh, ce fain, personajul seama aproape cum era și în capul meu!” – dar de cele mai multe ori îți dai seama, prin ceea ce spune, că te-ai apropiat cât de cât. Ei bine, când vine vorba de Quasar, apropierea asta nu există. Cred că singurul lucru pe care aș putea să-l spun, și care să se potrivească, să aibă legătură cu ceea ce a vrut să creeze Ana Mănescu, este faptul că și-a construit lumi accesibile pentru oricine. Lumi pe care să le definească fiecare cititor; ea a schițat magie, a conturat stele și noi suntem responsabili că le colorăm. Fiecare îi poate pune culorile pe care și le dorește, deoarece nu există doar o singură poveste într-o poveste. Ar putea fi zeci, sute, mii de înțelesuri în fiecare poveste din Quasar. Este o carte pe care, în momentele triste, de mâhnire, de singurătate este numai bună de citit și de recitit. Pentru a te face să-ți reamintești cât de fermecătoare și de minunată este lumea în care trăim. Dar o poți citi și când ești fericit, extaziat sau doar zâmbești ușor. Oricând.

Toate cele zece mici povești mi-au plăcut extraordinar de mult, fiecare m-a lăsat cu câte altceva de pe urma lecturării ei – nu neapărat o învățătură, cât o anumită senzație, un anumit sentiment –, așa că aș fi o ipocrită să spun că X a fost oribilă doar pentru că nu am înțeles-o la momentul potrivit. Dar așa cum se întâmplă mereu când citești o carte de short stories, există câteva care ți-au oferit o cantitate mai mare de pulbere sau un quasar care să te vrăjească mai mult. Iar acelea au fost: „Apocalypse, please”, „... și pietrele devin nisip, dar nu știu încă”, „Hanul” și „Prima bătaie, ultima tresărire.”  În afară de asta, când lângă astfel de povești se mai alătură și versurile unor melodii pe care le-ai adorat sau fragmentele din cărțile care ți-au plăcut foarte mult, gura ți se închide automat, urechile pierd orice contact cu sunetele din jur, nările pierzând toate mirosurile înconjurătoare, ochii fiind singurii care mai pot reacționa. Pentru că ești disperat să citești!

Trebuie să o citiți, și nu vă spun să începeți cu alter.ego sau Stresul dintre orgasme, ci cu povestirile acestea, să adoptați mai întâi Quasar-ul, deoarece el este cel care vă poate învăța cu Ana Mănescu, vă poate spune mii de povești despre poveștile ei. Pentru că Ana este o vrăjitoare a cuvintelor și a înțelesurilor! Și pe calea asta – este pentru prima dată când o fac –, țin să-i mulțumesc pentru toate senzațiile pe care m-a făcut să le trăiesc cât timp am citit cartea și să o felicit pentru niște povești de-a dreptul magnifice. Așa cum am spus, nu am citit și celelalte două cărți ale ei, dar aștept cu mult entuziasm Sinuciderea ielelor. 

miercuri, 24 august 2016

„Dincolo” (Am murit, din fericire #3) de Theo Anghel

Recenzia: 
Terminând de citit acest volum acum aproape o lună – dacă am calculat bine datele –, sinceră să fiu, făcând o analiză a întâmplărilor care s-au petrecut în Dincolo, nu pot spune că mai rețin foarte multe din cele petrecute. Cel puțin, știu că scenele mai puțin importante, dar care, totuși, m-ar fi ajutat în legătură cu scăderea sau ridicarea anumitor personaje în ochi, mi-au ieșit de tot din cap. Așa că mă voi baza doar pe ce am mai reținut, pe aspectele majore, dar și pe ideile pe care am reușit să le așez pe foaie, imediat după ce am lecturat volumul. În orice caz, ca să fie trasă de la început o concluzie clară – pentru cei care, din diferite motive, nu vor vrea să citească întreaga recenzie –, cu siguranță că Dincolo a fost cel mai bun, cel mai dinamic și cel mai surprinzător volum, din toate cele publicate până acum. Și dacă sunteți îndeajuns de răbdători încât să citiți ce voi scrie, până la final, veți afla și de ce mi-a lăsat această părere, și de ce consider că Theo Anghel, nu doar că a reușit să construiască o poveste privită și din alt unghi decât cel cu care am fost învățați de la alți scriitori, dar și de ce nu prea poți să uiți acest amalgam de stări pe care a reușit să le ofere cititorului. Pe care consider că nu a reușit să mi le „dăruiască” doar mie, ci și celorlalți care au reușit să parcurgă povestea Orianei și a celorlalte personaje mai principale, până în acest punct în care ne-a lăsat să așteptăm. 

Nu știu sigur cu ce ar trebui să încep această „disecare” a tot ce s-a petrecut în Dincolo, dar imediat după ce am privit coperta de mai sus, după ce ochii mi-au zburat de la fata cu arcul și săgețile, de la o Ama războinică, toată atenția a reușit să mi se concentreze strict pe băiatul din primul plan, pe băiatul cu glugă și cu expresie, dacă nu posomorâtă, atunci severă, pe acel Abel care, cu toate că nu m-a impresionat foarte mult în primele două cărți, aici m-a făcut să mă întreb: de ce a trebuit să aștept atât de mult ca să ajungi să fii centrul atenției mele? (Și uite cum am reușit să scriu o propoziție, cât să-mi ajungă o viață întreagă.) Poate că unii dintre voi, cei care ați citit cartea a treia din „Am murit, din fericire” vă veți întreba dacă nu cumva, prin ceea ce am scris mai sus, denot că dau vina pe autoare, pe faptul că nu trebuia să ne lase să așteptăm atâta timp ca să aflăm ce-i și cu acest înger pus pe șotii, care la început îți dă impresia că este acolo doar pentru a detensiona situațiile precare. Nu dau vina pe autoare nici unu la sută, deoarece, dacă ar fi să mă pun în pielea personajului, a ceea ce știam de dinainte despre Abel, mi-aș fi dat seama că el nu și-ar fi deschis sufletul decât în cele mai urâte momente. Iar în Dincolo, a fost nevoit să treacă prin cele mai urâte momente pe care le-au trăit, până acum, Oriana, Ama și el. Și ceea ce am aflat despre el, despre trecutul lui atât de dureros, dar la fel de corect, m-a făcut să nu mai pot fi niciodată, în această serie, indiferentă față de persoana lui; față de un Abel care a reușit să devină atât de important, ca personaj, în ochii mei, încât volumul patru – indiferent cât de repede sau de târziu ar apărea –, mi se va părea că va trece o eternitate până să fie publicat. 

Și că tot sunt la capitolul Abel, la capitolul schimbărilor, a existat un alt lucru – dar pe care voi încerca să nu-l detaliez foarte mult, ca să nu dau vreun spoiler – care m-a făcut să-mi dau seama că nu m-aș fi putut gândi niciodată la o astfel de posibilitate. Schimbările vin, informațiile ajung la tine buluc, și atunci când o fac, când descoperi alte lucruri interesante, nu prea mai știi cum să le „îmbrățișezi” – sau nu – pe toate. Știam că Abel, într-o viață anterioară, nu prea ar fi avut cum să fie foarte diferit de cum este el acum, ca unul dintre îngerii Orianei, dar cu toate că, pe o anumită parte am avut dreptate, când am trecut pe cealaltă și am văzut ce a făcut, cum a ajuns ceea ce este în prezent, mi-aș fi dorit ca el să fi fost total diferit. Poate că nu veți înțelege nimic din ceea ce am scris mai sus, poate că veți crede că aberez, dar când ajungi ca un personaj – sau chiar și o persoană reală , din banal în ochii tăi să devină unul dintre cele mai importante pentru tine, ajungi să spui cuvinte, pentru a te justifica, pe care, poate, numai tu le înțelegi. Așa consider că poate s-a întâmplat și în acest caz: am spus lucruri pe care doar eu am reușit să le pricep. Dar credeți-mă, când veți ajunge să citiți Dincolo, veți fi luminați și veți înțelege semnificația cuvintelor mele.

Oriana, împreună cu cei doi îngeri ai ei, au ajuns Dincolo. Un Dincolo pe care, din câte mai țin bine minte, l-am regăsit și în cartea Tatuajul negru, de Sam Enthoven. Doar că acolo a fost o cu totul altă poveste, acolo personajul principal ajunsese într-o altă parte a lumii de Dincolo, a terorii și a nesiguranței, în care menirea lui era alta. În orice caz, am încercat să-mi imaginez lumea nouă în care a pășit Oriana, locul în care a fost închisă, personajele noi cu care s-a întâlnit, diferența atât de uriașă care se regăsea între Chaos și Dincolo. Poate că mi-aș fi dorit ca un anumit personaj să fi apărut la propriu în volum, nu doar din amintirile altuia, dar m-am mulțumit cu faptul că, totuși, nu a fost nevoit să fie martor la acele imagini, la momentele critice prin care Oriana și ceilalți au fost nevoiți să treacă. 

Cât despre Oriana ca personaj, puterea ei, modul frumos și neașteptat prin care a evoluat, au fost unele dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la Dincolo. Felul cum povestea a urmat un drum care, sunt sigură, după un anumit punct se va intersecta cu altele tot mai interesante. Dacă ar fi după mine, aș crede că „Am murit, din fericire” s-ar putea continua la nesfârșit; tot se vor găsi idei, pitite printr-un colț ascuns în umbră, care să schimbe firul narativ, astfel să ducă povestea într-un alt punct. O lume ciudată, dar o ciudățenie al naibii de fascinantă, de interesantă și de intrigantă. Categoric, Theo Anghel s-a detașat cu mult de sfera comunului, de sfera cărților în care ideile ajung, într-un fel, să se intersecteze, în care clișeul reușește, fără ca scriitorul să-și dea seama pe moment, să se strecoare printre rânduri și întâmplări. Mai rar un autor reușește să construiască așa ceva. 

Sfârșitul, cu toate că m-a făcut să strâng cu putere din ochi, cu toate că a reușit să mă facă să înghit în sec, Theo Anghel tot a reușit – prin sarcasmul, amuzamentul cu care ne-a învățat de la Oriana – să ne așeze chiar și un mic zâmbet pe buze. Încă mai sper ca ceea ce ne-a lăsat ea să credem la final, să nu se petreacă, nu acum, nu când perspectiva mea a reușit să se schimbe într-o altă direcție. Ar fi o nebunie totală pentru sufletul, pentru tot ce a reușit să construiască mintea mea de-a lungul acestor trei volume, ar fi cred că un șoc mult prea mare pentru unii cititori... dar și pentru mine, de ce nu. Și încă mă tot întreb de când am terminat volumul – pentru că un așa final nu se poate uita – și de când am închis cartea: oare replicile de agățat ale lui J.B. o vor face pe Oriana să-l uite pe Marc? Să sperăm că volumul patru, Purgatorium – sper că am reținut bine numele, și sper că este și ăsta cu adevărat – va vedea lumina tiparului cât mai repede.