miercuri, 6 iulie 2016

„Îngerul întunecat” (Orașul îngerilor #1) de Mihaela Strenc

Descrierea: De milenii, Veghetorii îi apără pe oameni de strigoi și de creaturile lumii de dincolo. Ana ignoră regulile ce le obligă pe Veghetoare să-și aleagă tineri la fel ca ele și intră într-o relație cu un bărbat fermecător, dar cu un trecut întunecat. Iubitul ei ascunde însă un secret care o va pune în față cu cele mai negre coșmaruri ale ei. Acesta este, în realitate, fiul conducătorului, un Veghetor care a fost izgonit din familie după ce s-a aflat că s-a dedat unor practici interzise. Dar asta nu e cea mai mare problemă a Anei... 

Recenzia: În mod normal, nu sunt o mare fană a cărților cu îngeri, demoni, draci și mai știu eu ce astfel de creaturi. Poate și pentru că am citit înainte câteva care aveau subiectul mai mult decât comun – cam toate se asemănau în proporție de 99% –, încât ori de câte ori văd orice carte de genul, nu mă atrage deloc, ci mă lasă doar rece și indiferentă. (Când citești cărți în care apar fel și fel de creaturi, în care povestea este mereu cam aceeași, orice altă poveste care implică acele ființe, mă convinge foarte greu că este diferită față de celelalte.) Dar, în cazul Îngerului întunecat, consider că titlul a fost pus mai mult metaforic, deoarece îngerii, în adevăratul sens al cuvântului, nu au fost prezenți. Într-adevăr, termenul de „veghetor” te duce cu gândul la aceste frumuseți cerești, dar poate implica și altfel de semnificații; ceea ce a fost cazul și în acest volum. Și totuși, stau și mă întreb: titlul seriei – „Orașul îngerilor” chiar nu va avea nicio legătură cu heruvimii și serafimii? Până la urmă tot trebuie să se îndrepte înspre semnificația originală, clasică, deci, poate, de-a lungul seriei, voi ajunge să citesc conversații între anumite personaje și aceste frumuseți cerești; pentru că, da, în ciuda anumitor lucruri pe care le voi scrie mai jos, îmi doresc să citesc o continuare a acestei cărți, deoarece a reușit să-mi ofere și ceva diferit, față de ce am întâlnit în altele asemenea. 

Și ca să o iau cu începutul, coperta nu prea mă atrage – nu că tipa nu ar fi frumos machiată și, în general, nu că nu ar fi drăguță imaginea –, dar dacă ar fi să mă raportez la ceea ce am descoperit între filele ei, nu are o legătură foarte mare. Poate da, buzele negre te pot duce cu gândul la partea întunecată, în timp ce albul din jurul ochilor ei te îndreaptă înspre lumină – și poate că se aseamănă puțin și fata din imagine cu personajul principal, așa cum a fost descris de către autoare –, dar parcă vrei să mai vezi și altceva pe o copertă, în afară de obișnuitul chip. Un peisaj, un castel, ceva de o importanță mai mare în carte. Și, în orice caz, aspectul acesta nu a avut nicio legătură cu faptul că i-am scăzut un punct și jumătate cărții – dar, totuși, nota am rotunjit-o la patru stele. Motivele pentru care am făcut acest lucru s-au legat de altceva. În primul rând, au fost unele momente în care eram confuză, nu înțelegeam exact cum de se ajunsese la acel lucru; nu găseam o explicație plauzibilă pentru acel ceva. Cartea a fost împărțită în două, prima jumătate pot spune că mi-a plăcut mai mult, deoarece am aflat niște informații care m-au făcut foarte curioasă de ce se va întâmpla în volumul doi, în timp ce a doua parte m-a făcut să devin foarte confuză. Cred că, fie autoarea nu a explicat cum trebuie tot acel proces – de când Ana a plecat unde a plecat și a ajuns să nu mai știe nimic din știu cei care au citit ce  –, fie nu am înțeles eu – cu toate că am citit de mai multe ori fragmentele respective –, fie a uitat să o facă. Oricum, nu pot spune că voi afla un răspuns în cartea a doua, deoarece și Ana a fost confuză ca mine, doar că ea, până la sfârșitul volumului, a primit răspunsurile; cel puțin așa mi-am dat seama din comportamentul pe care-l avea. 

În al doilea rând – haha, dacă nu ați uitat, mai sus a fost și un „în primul rând” –, cu toate că nu m-a deranjat în mod special micul clișeu (faptul că Ana, o veghetoare, s-a îndrăgostit fix de fiul conducătorului, un veghetor alungat), ar fi făcut mult mai interesantă cartea, dacă nu s-ar fi specificat în descriere această informație. În afara faptului că secretul iubitului Anei mi s-a părut, oarecum, fascinant și chiar mi-a plăcut ideea pe care a ales-o autoarea pentru ceea ce ascundea bărbatul, cred că ar fi sporit o mai mare curiozitate dacă nu ni s-ar fi specificat faptul că el este fiul conducătorului. Pentru că, oricum, cam în aproape jumătate din carte eu nu mi-aș fi dat seama de acest aspect, dacă ar fi fost anonim. 

Cât despre personajul principal, Ana, un lucru pe care l-am apreciat foarte mult la ea a fost faptul că, în ciuda atracției sexuale pe care o avea pentru acel bărbat, nu s-a lăsat întotdeauna prinsă în mrejele lui, având și momente de luciditate. Dar, trebuie să recunosc că m-a și dezamăgit în unele cazuri, deoarece unele lucruri erau evidente, iar ea, în clipa în care Alex îi spunea că nu s-a întâmplat nimic și că de fapt abera, se oprea din cercetat și îl credea pe cuvânt. Mi-aș fi dorit să fi fost mai hotărâtă și să nu treacă cu vederea prin fața unor indicii care erau atât de clare și care se potriveau cu bănuielile ei. Înțeleg că la mijloc erau și alte constrângeri – ca să zic așa –, dar se vedea foarte bine că gândea, avea țiglele pe casă, nu spunea numai prostii. Alex. Ei bine, cu toate că-l pot asemăna cu anumite personaje – de câteva ori, când citeam ceva despre el, îmi aminteam de altele –, îl și pot considera original, cu personalitate proprie, reușind de câteva ori chiar să mă impresioneze; nu neapărat prin acțiunile lui, cât să mă uimească din alte puncte de vedere. Și o să vă dați seama doar cititnd, deoarece eu nu am de gând să vă dezvălui nimic. Și că tot sunt la capitolul personaje – în afara Silviei pe care am urât-o din tot sufletul și ori de câte ori apărea în carte îmi venea să-mi dau ochii peste cap de frustrare –, nu cred că a reușit cineva să mă enerveze. Și totuși, dacă ar fi să-mi aleg un favorit, cred că aș opta pentru Elena; mi-a stârnit foarte multă curiozitate, nu am aflat foarte multe lucruri despre ea, dar chiar sper ca autoarea să ne dezvăluie mai multe în volumul următor. Pe lângă acest lucru, mi-a atras atenția și modul cum Mihaela Strenc și-a creat strigoii, destul de diferiți față de cum i-am descoperit în alte cărți; chiar foarte fascinanți!

Cu toate că în partea a doua a volumului am simțit că acțiunea a cam bătut pasul pe loc, reușind puțin să mă plictisească, eu chiar consider că povestea asta promite multe. Autoarea are un stil foarte plăcut de-a scrie, ideea, dacă la început cartea nu ți se pare foarte diferită, pe parcurs vei descoperi cum se personalizează și cum scriitoarea își modelează interesant lumea. Poate mi-aș fi dorit ca finalul să fi fost mai antrenant, să-mi dea ceva de lucru, de gândit despre ce va urma să se petreacă în volumul următor, dar, având în vedere ce am descoperit de-a lungul cărții, m-a lăsat cu ceva semne de întrebare pe care sper să le schimb în răspunsuri. Și poate să se concentreze și mai mult pe întreaga lume creată și mai puțin pe romance, deoarece am citit cam multe scene romantice, pe care speram, totuși, să le găsesc în doze mai mic. Oricum, până la urmă povestea este la început, ne poate oferi multe lucruri pe parcurs – bucurie, tristețe, enervare, surprize –, așa că aștept cu nerăbdare și curiozitate să citesc următorul volum din „Orașul îngerilor”.

2 comentarii:

  1. Super! Suna bine. Mie imi plac romanele de genul asta asa ca s-ar putea sa am o alta parere, sau cel putin una mai buna. Sper sa o citesc in curand.
    Te pup ♥

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu am spus că nu mi-a plăcut, până la urmă, patru stele nu se dau cu una cu două. Sper să-ți placă şi ție, sau mai mult.

      Ștergere