vineri, 29 iulie 2016

Wrap-up | July 2016

Știu că mai sunt două zile până la sfârșitul acestei luni, dar mâine voi fi plecată din București pentru următoarele trei săptămâni, nu voi avea laptop-ul cu mine, așa că nu voi avea nici cum să postez acest wrap-up. Așa că acesta este motivul pentru care am scris acum această postare. 

Ca de fiecare dată când ai mai mult timp liber (când ești în vacanță, de cele mai multe ori), omul poate citi cât îi poftește inimă; numărul de cărți fiind considerabil mai mare decât atunci când ești încolțit din toate părțile de fel și fel de sarcini. Așa că cele șase cărți care apar mai jos, sunt cel mai bun exemplu. Poate că numărul ar fi fost și mai mare, dacă în ultima săptămână nu aș fi fost atât de ocupată cu admiterea la facultate, cu așteptarea rezultatelor și cu pregătirile pentru plecare, dar nu mă plâng. Știu că din octombrie încolo, dacă voi putea citi trei cărți (maxim) pe lună, va fi o reușită foarte mare pentru mine, ca cititor. 

Din fericire, cam toate cărțile au fost pe placul meu, doar X(y) dându-mi ceva bătăi de cap, nefiind de acord cu multe lucruri petrecute între filele romanului. nymphette_dark99, pe de altă parte, mi-a plăcut destul de mult, doar că nu mai mult decât celelalte cărți ale Cristinei, plus că nici cu Vicky nu pot spune că m-am „împăcat” foarte bine. Dar mai multe veți afla în recenziile pe care le-am scris.
  1. Parfumul, de Patrick Suskind. Există cărți pe care le citesc și care, în ciuda faptului că mi-au plăcut (sau poate nu), nu simt că ar trebui să le scriu recenzia. Pur și simplu simt nevoia doar să o citesc, să mă bucur de ea (sau nu), să o așez în bibliotecă, și să fiu împăcată cu mine că am parcurs-o, în sfârșit. Așa cum s-a întâmplat, și o să se întâmple și în continuare, cu seria „Harry Potter”. Nu cred că trebuie să-i scriu o recenzie. La Parfumul s-a întâmplat aceeași poveste; poate că un lucru în plus ar fi că, sinceră să fiu, povestea lui Jean-Baptiste m-a marcat atât de mult, încât nu-mi găsesc cuvintele, nici măcar acum, pentru a-mi spune părerea despre ea. Mi-a atins sufletul într-o măsură atât de mare, de a ajuns că mă lase mută! 4 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  2. X(y), de Alex Pițigoi. Cu toate că, din punct de vedere al narării, mi-a plăcut ceea ce am citit, stilul lui Alex Pițigoi îmi place destul de mult  fiind și prima carte pe care a scris-o –, nu m-am putut împăca absolut deloc cu modul pe care l-a ales atunci când conversau personajele. Am înțeles momentele în care își trimiteau mesaje  fie între ei sau alte personaje –, cu numele persoanei respective în față, dar el nu a procedat așa doar în aceste cazuri, ci de fiecare dată când vorbeau între ele. Nu știam ce simțeau personajele în acele clipe, totul părea mult prea sec, iar acest lucru a făcut ca romanul să scadă foarte mult în ochii mei. [...] 2 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  3. Îngerul întunecat (Orașul îngerilor #1), de Mihaela StrencCu toate că în partea a doua a volumului am simțit că acțiunea a cam bătut pasul pe loc, reușind puțin să mă plictisească, eu chiar consider că povestea asta promite multe. Autoarea are un stil foarte plăcut de-a scrie, ideea, dacă la început cartea nu ți se pare foarte diferită, pe parcurs vei descoperi cum se personalizează și cum scriitoarea își modelează interesant lumea. Poate mi-aș fi dorit ca finalul să fi fost mai antrenant, să-mi dea ceva de lucru, de gândit despre ce va urma să se petreacă în volumul următor, dar, având în vedere ce am descoperit de-a lungul cărții, m-a lăsat cu ceva semne de întrebare pe care sper să le schimb în răspunsuri. [...] 4 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 
  4. Toate sfârșiturile sunt la fel, de Andrei CioatăToate sfârșiturile sunt la fel pare, la prima vedere, a fi o carte ușor de digerat, pe care o citești și apoi reușești să treci la alta fără a rămâne cu un gând încă în ea. Este genul acela de carte care te lasă cu ceva – mai mult decât o învățătură –, îți strânge sufletul într-o menghină și nu-ți mai dă voie să privești lumea cu aceeași ochi cu care ai făcut-o înainte să-i parcurgi filele. Este o carte care nu are nevoie de acțiune, de un plot twist cât mai surprinzător, să te facă să fii năucit, să te surprindă, deoarece te macină încetul cu încetul și te sfârșie fără milă. [...] 4 din  5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  5. nymphette_dark99 (nymphette_dark99 #1), de Cristina Nemerovschi[...] Spre deosebire de celelalte personaje pe care le-am întâlnit în cărțile Cristinei – M., B., Luna, Dora –, pe Vicky am privit-o ca fiind puțin diferită de restul. Poate s-a datorat și vârstei pe care o avea, independenței – pe care mulți, la anii ei, încă învață cum să se descurce singuri –, frica de nimic, siguranța cu care face totul, dar și modul ei mișto de a aborda tot ce o înconjoară. Și cred că, de fapt, tocmai aici am fost cel mai uimită; plăcerea cu care trecea peste lucruri pe care mulți le-ar considera niște obstacole. Cu toate că mi-a plăcut mult mai mult de M. din Sânge satanic, de Luna și de Dora din Păpușile, Vicky a fost un alt gen de personaj. Un personaj pe care mi-ar fi foarte greu să-l descriu, și cu toate că am menționat câteva lucruri mai sus, nu cred că sunt de ajuns pentru a înțelege spre ce mă îndrept. Și, cu toate că nu sunt la finalul recenziei, acum cred că este momentul cel mai potrivit pentru a vă îndemna să o citiți, să vă faceți o părere proprie despre Vicky, despre o adolescentă care, atunci când doar o vezi – fără a auzi ce spune –, îți dai seama că este ceva special într-o mare de identici. 3 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  6. Blestemul câștigătorului (Blestemul câștigătorului #1), de Marie RuktoskiUna dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit, care mă face să sar în sus de bucurie și de nerăbdare că mai există alte două volume, dar care mă întristează, în același timp, că nu sunt la infinit. Nu m-aș putea plictisi vreodată de această lume. Vă recomand atât de mult să citiți Blestemul câștigătorului, încât nu cred că mi-ar ajunge cuvintele pentru a vă demonstra de ce trebuie să-i dați o șansă. Vreau acum volumul doi; sper ca Editura Leda să-l publice cât mai repede! 4 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 

sâmbătă, 23 iulie 2016

Leapșă: Book Blogger Tag


Mulțumesc mult, Leontina [Everything and anything] și Ghanda [Jurnalul unei cititoare], pentru menționare. 
Dau leapșa mai departe Sarei [Resfeber] și Alexei Ioana [Twistinmysobriety] 

1. Top trei lucruri pe care nu le suporți la o carte.
  1. Triunghiurile amoroase. Nu-mi plac deloc, și din cauza acestui aspect, am renunțat la multe serii care, dacă nu ar fi conținut așa ceva, ar fi fost mult mai interesante. Rar, foarte rar se întâmplă să continui astfel de cărți; doar dacă ideea mi se pare extraordinar de interesantă și inedită.
  2. Poveștile de dragoste mult prea siropoase. De ce să mint? Îmi plac cărțile romantice, ba chiar genul ăsta este unul dintre preferatele mele – pe lângă fantasy, historical fiction, mai nou Science Fiction, etc –, dar când declarațiile de dragoste, scenele de conversație dintre un el și o ea devin mult prea grețoase, inspir de câteva ori, închid cartea și mă apuc de altceva.
  3. Dragostea la prima vedere. Bleah! De ce trebuie neapărat ca ăla și aia să se îndrăgostească brusc unul de altul? De ce trebuie neapărat să se îndrăgostească; amândoi să simtă ceva pentru celălalt. De ce nu pot fi prieteni buni și atât? De ce craiul de la răsărit, cel mai popular tip din școală se îndrăgostește de tocilara ștearsă, zicând: văd eu ceva special în ea! Da, sigur, cum spui tu. Never in this world! Înțeleg că e ficțiune, adolescentele caută cărți de genul deoarece sunt frumoase, te fac să suspini, dar sunt total greșite! De ce nu putem face o poveste de dragoste care să aibă legătură cu realitatea? Pentru că sunt sută mie sigură că niciodată nu se va uita tipul popular la tocilara aia cu o grămadă de coșuri pe față și cu ochelari cât trei sferturi de cap, când are fete cu trei sferturi de fund pe afară și cu o tonă de machiaj pe față, în câmpul lui vizual.
2. Descrie locul tău preferat pentru citit.
Greu răspuns, deoarece găsesc la fiecare câte un lucru care să nu-mi placă. Daaar, cred că aș alege totuși fotoliul, când stau sprijinită cu spatele de un braț și picioarele le am puse deasupra celuilalt braț. Amorțesc mult mai greu în poziția asta și pot citi și mult mai bine, culmea, fără să mă doară ochii atât de tare.  

3. Trei confesiuni legate de cărți.
  1. Am un raft încastrat în birou, în care îmi place să-mi pun toate cărțile pe care urmează să le citesc. În ordinea în care le voi lectura. Da, și cu toate că nu pot citi orice, în momentul în ajung la cartea care urmează, până acum nu mi s-a întâmplat să nu am starea necesară să nu mă pot concentra asupra conținutului ei. Până acum a mers totul strună.
  2. Vreau să citesc cât mai multe cărți de ficțiune istorică. Am început să ador genul ăsta.
  3. Îmi așez cărțile în bibliotecă în ordine alfabetică. Întâi am editurile care publică autori români contemporani, apoi, când ajung la fiecare editură în parte, îi așez pe autori tot în ordine alfabetică. Apoi urmează restul editurilor, la care urmez același sistem. Ah, și încă o chestie! La cât de obsedată sunt de biblioteca personală, o verific în fiecare zi, trecând cu degetele peste unele titluri care fie mi-au plăcut la nebunie, fie vreau să le citesc neapărat.
4. Când a fost ultima dată când ai plâns în timpul lecturării unei cărți?
La Blestemul câștigătorului. Nu că s-ar fi întâmplat ceva foarte grav, dar când am ajuns la final m-a apucat plânsul deoarece se terminase volumul. Eu, de felul meu, sunt o fire foarte plângăcioasă, mă emoționez foarte repede și când plâng, stau cu gândul acolo mult și bine. Dar nu prea mi se întâmplă să plâng la o carte atunci când o termin, mai ales că nu are un final tragic. Sau culmea, la un prim volum dintr-o trilogie, când știu că vor mai urma și alte volume. Dar mi-a plăcut atât de mult, încât nu-mi venise să cred că ajunsesem la final cu volumul.

5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?
Am în dormitor două corpuri care sunt încastrate în mobila de acolo, și, care, sunt într-un fel niște noptiere pentru pat. Dar au mai multe rafturi și acolo țin cărțile vechi sau pe cele pe care nu țin să le citesc în vreun viitor apropiat. Sunt o grămadă, nu mă duc acum să le număr, dar cred că sunt vreo cincizeci. Cred. Dacă acele corpuri se pot numi și noptiere, atunci ăsta e numărul.

6. Care e gustarea ta preferată în timp ce citești?
Nu mănânc atunci când citesc și nici nu beau. Îmi e frică să nu pătez filele, așa că prefer să mă lipsesc.

7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.
Cam puține, dar o să încerc să mă limitez. Și cum țin foarte mult ca românii să mai citească și literatura autorilor noști, voi alege trei cărți ale scriitorilor de la noi.
  1. Anotimpul pumnalelor, de Șerban Andrei Mazilu. Pentru că este unul dintre cele mai bune romane fantasy pe care le-am citit până acum. O carte complexă, plină de acțiune, cu elemente fantastice extraordinare și cu personaje foarte bine conturate. Abia aștept volumul doi, Jocul necromanților.
  2. Căldura ghețarilor, de Nic Dobre. Un roman care are putea descrie foarte bine un viitor care ar putea aduce distrugerea planetei, emigrarea pe o altă planetă fiind ceva obligatoriu. Glaciațiunea acaparând întregul glob pământesc, după ani, ani și ani, populația încercând să aducă, din nou, viață pe Terra. Un subiect despre care nu am mai avut șansa să citesc, până la această carte. Aștept cu nerăbdare volumul doi din această serie, a „Ancestorilor”.
  3. Niciodată nu pot și nu voi putea alege între seria Dincolo de moarte, de Adina Speteanu și seria Alina Marinescu, de Monica Ramirez. Două serii atât de diferite, dar atât de dragi mie. Citiți-le cărțile, neapărat! Dacă la seria Adinei Speteanu încă plâng pentru că s-a terminat (încă aștept volumul cinci. trebuie neapărat să mai existe o continuare!), la cea a Monicăi Ramirez sunt foarte, foarte entuziasmată pentru volumul final, Recviem pentru un asasin. (și la asta voi plânge pentru că se va termina.)
Și nu, nu pot alege doar trei (patru) titluri! Pentru că sunt atâtea: seria „Rephelimii”, de Simona Stoica, Păpușile, de Cristina Nemerovschi, seria „Am murit, din fericire”, de Theo Anghel, seria „Ultimul avanpost”, de Lavinia Călina. Hooopa, am scris mai mult decât trebuia! :"> Nu-mi cer scuze pentru că am trișat.

8. Arată-ne o poză cu raftul tău favorit din biblioteca ta. 
Nu am cărțile așezate după preferinețe, deci nu pot arăta o poză. Cărțile care mi-au plăcut foarte mult sunt puse prin toată biblioteca. Așa că nu am un raft preferat.

9. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine.
(Pe lângă altele, sunt și un): Exercițiu pentru minte. (Îmi solicită atât de mult mintea! Să-mi imaginez lumile, personajele, acțiunile, să deslușesc toate misterele; să mă gândesc dacă personajele merită iubite, urâte, apreciate, invidiate. Sunt secată la sfârșitul unei cărți bune! Dar și mult mai fericită. Hrană pentru minte.)

10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?
Nu am vreun secret al cititorului din mine. Nu știu ce să răspund aici, deci... pas   

joi, 21 iulie 2016

„Blestemul câștigătorului” (Blestemul câștigătorului #1) de Marie Rutkoski

Descrierea: Într-un imperiu care se desfată cu războaie și cu înrobirea celor învinși, Kestrel, fiica unui general, are doar două posibilități: să se înroleze în armată sau să se căsătorească. Dar viața îi este dată peste cap atunci când își întâlnește sufletul-pereche – un sclav ai cărui ochi par să sfideze întreaga lume. Urmându-și instinctul, sfârșește prin a-l cumpăra pentru o sumă imensă de bani. Însă băiatul deține un secret, iar Kerstel află în curând că prețul pe care l-a plătit pentru o altă ființă umană e mult mai mare decât și-ar fi putut imagina.

SĂ CÂȘTIGI CEEA CE-ȚI DOREȘTI S-AR PUTEA SĂ TE COSTE TOT CEEA CE IUBEȘTI.

Recenzia: Când îți găsești o altă activitate – dar care ține tot de sfera literaturii –, nu mai ai timp să scrii atât de repede recenziile cărților pe care le-ai citit. Și aici se explică de ce, după doisprezece mii șapte sute optzeci și doi de ani, revin cu părerea pe care mi-a lăsat-o primul volum al trilogiei „Blestemul câștigătorului”. Și cum o să încerc să nu mai fac greșeala asta niciodată – când ai capul încărcat cu alte lucruri, când tu, de obicei, scriai anumite aspecte pe care doreai să le introduci în recenzie, acum nu ai mai făcut-o, nu mai ții minte de ce i-ai scăzut cărții ăsteia un punct. Acum, dacă mă uit puțin în spate la întâmplările petrecute în Blestemul câștigătorului, nu aș găsi un motiv pentru care volumul acesta ar merita un punct în minus, dar dacă i-am dat atât, tot s-a întâmplat ceva care să nu-mi fi convenit; oricum, cu siguranță că-mi voi aminti mai târziu, așa cum se întâmplă de fiecare dată. Și, ca să o spun de la început – nu că nu v-ați fi dat și singuri seama –, cartea asta este una dintre cele mai frumoase Young Adult-uri pe care le-am citit până acum. Dar nu cred că are, neapărat, legătura cu faptul că toată acțiunea a fost plasată într-o perioadă care mie îmi place foarte, foarte mult: în timpul în care regii domneau, în care castelele, hainele și personalitățile erau fermecătoare, elegante și nespus de provocatoare. (În primă fază, s-ar înțelege că toată acțiunea s-ar fi petrecut acum câteva secole, în istoria noastră, dar nu. Este ficțiune de la A la Z. Dar cred că ați priceput și singuri spre ce drum mă îndreptam.)

Așa cum am mai precizat, sunt o fană înfocată a cărților în care acțiunea nu se petrece în timpul nostru, în care autorul își creează o lume de la zero, având o legătură de la mică în jos cu cea în care noi trăim. Probabil că ăsta a fost și motivul cel mai mare pentru care mi-am dorit atât de mult să mă apuc de această trilogie; în ciuda faptului că este un gen young adult, în care personajele principale sunt niște adolescenți, nicidecum adulți în toată firea. Cu toate că, la prima vedere, nu-ți dă impresia că ar fi ceva diferit față de celelalte povești în care Ea îl întâlnește pe El într-o lume fantastică, în care Ea este cu mult superioară lui când vine vorba de avuție, în care iubirea pe care încep să și-o poarte unul celuilalt nu poate fi posibilă, îți garantez ție, ca cititor care încă nu a citit Blestemul câștigătorului, că vei găsi ceva cu mult diferit și consider că este cu mult superior față de multe cărți care se încadrează în acest gen. 

Kestrel este un personaj – și cu ea aș putea începe șirul lung de exemple pe care l-aș putea da pentru a demonstra ceea ce am scris mai sus  care, la prima vedere, nu pare diferită, inedită, specială față de celelalte tinere care sunt „atracția” principală în cărțile fantasy. Cu toate că este fiica unui general, unui luptător care s-a maturizat pe câmpul de luptă, te-ai fi așteptat ca ea să-l fi moștenit din acest punct de vedere. Am fost surprinsă – și foarte bucuroasă și fericită – să constat că aceasta a dobândit alte abilități, că latura ei militară avea o altă legătură, dar care ajuta la fel de mult; poate chiar mai mult. Îți pare a fi vulnerabilă, îți pare a fi incapabilă să se apere singură, dar când o vezi în acțiune, când îți dai seama cu ce personaj ai de a face, totul se schimbă la optzeci de grade, și dacă o va continua așa și în celelalte două volume, cu siguranță că va ajunge unul dintre personajele feminine preferate. Modul cum Marie Rutkoski a creat-o – și nu numai pe Kestrel – denotă că încă se mai pot scoate cărți originală, clișeele fiind atât de puțin prezente, încât de abia dacă le observi și de la importanță. Bineînțeles că nu mi-aș dori să se transforme, ceea ce am văzut în volumul ăsta, într-un triunghi amoros – ar fi atât de păcat să se strice frumusețea a tot ce a fost creat în acestă primă carte! –, chiar sper ca autoarea să nu se fi lăsat atât de mult absorbită de genul romance pentru a face ceva ce chiar nu-și are locul. (Din cauza entuziasmului meu pentru volumul doi, nici nu am citit recenzii pentru acesta, nu de alta, dar chiar nu m-aș simți bine să descopăr cine știe ce lucruri care să-mi strice extazul.

Naturalețea personajelor, imaginația pe care și-a folosit-o Marie Rutkoski pentru a crea această lume superbă – și acum mi-am adus aminte și de ce i-am scăzut un punct –, dar care mi-aș fi dorit să fi fost mult mai detaliată. Să fi aflat mult mai multe lucruri; iubirea mea pentru cărțile de genul mă îndeamnă să vreau mai mult, mult mai mult. Dar istoria lor, ceea ce au fost înainte valorienii – de a ajunge stăpâni – și herranii – sclavi în locuri natale, a fost ceva care m-a uimit. Nu m-aș fi așteptat niciodată ca roata să se întoarcă atât de mult, schimbarea să fie atât de drastică, și diferențele să fie atât de mari. Superb! Iar relația dintre Kestrel și Arin, tachinările atât de delicioase în timpul jocului de Mușcă și Înțeapă – doamne, ar trebui să vă apucați să citiți cartea, măcar pentru asta! –, dar despre care nu vreau să spun mai multe deoarece stric tot farmecul și frumusețea, momentele de intimitate în care se comportau atât de natural și de frumos unul cu celălalt; stâpânul, sclavul, acele aceste cuvinte erau atunci inexistente. Nu le știau semnificația. Ceva ce, dacă va continua așa și în celelalte cărți, voi iubi și-mi va rămâne în suflet, acolo unde țin minunățiile pe care le întâlnesc în cărți, pentru toții anii mei de cititor. Adică pentru totdeauna. 

Una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit, care mă face să sar în sus de bucurie și de nerăbdare că mai există alte două volume, dar care mă întristează, în același timp, că nu sunt la infinit. Nu m-aș putea plictisi vreodată de această lume. Vă recomand atât de mult să citiți Blestemul câștigătorului, încât nu cred că mi-ar ajunge cuvintele pentru a vă demonstra de ce trebuie să-i dați o șansă. Vreau acum volumul doi; sper ca Editura Leda să-l publice cât mai repede! 

sâmbătă, 16 iulie 2016

„nymphette_dark99” (nymphette_dark99 #1) de Cristina Nemerovschi

Descrierea: Rămasă singură în mijlocul Brașovului, fără bani și fără baterie la mobil, Vicky, o adolescentă de 13 ani, are o noapte la dispoziție pentru a ajunge în București, unde a doua zi este petrecerea de majorat a iubitului ei, Dev, petrecere pe care în niciun caz nu vrea să o rateze. Un TIR oprește, iar bărbatul pare fascinat de nurii tinerei Lolite, propunându-i o partidă de sex în pădurea de la marginea drumului. Ea acceptă imediat, însă șoferul nu știe că a făcut o greșeală care îl va costa poate viața.

Situațiile neprevăzute și personajele întâlnite pe parcursul a doar câteva ore gravitează în jurul atracției sexuale și al aventurilor extreme, al rememorării unor evenimente decisive din trecut și reflecții despre persoanele importante care au marcat-o. Fata ascunde totuși un secret – Întâmplarea.

Recenzia: Am terminat de citit nymphette_dark99  acum aproape două săptămâni... cred. Nu pot spune că motivul pentru care nu am scris recenzia mai repede s-a datorat faptului că aș fi fost șocată de întâmplările petrecute, de acele aspecte pe care unii cititori le-au considerat inacceptabile, de nedescris, vulgare; sau mai știu eu ce alte cuvinte de genul le-au mai trecut prin cap. Eu mereu am crezut că ceea ce scrie Cristina Nemerovschi nu este chiar pentru oricine  și aici nu mă refer neapărat la modul direct cu care abordează totul –, deoarece îți trebuie puțină vână ca să scotocești printre acele scene care nu sunt des întâlnite în cărți, și să descoperi acel lucru frumos pe care Cristina ni-l oferă. După ce i-am citit cinci cărți  neluând în considerare Ultima vrăjitoare din Transilvania , în privința șocului pe care – de ce să nu recunosc – l-am avut oarecum la început, acum nu mai sunt nepregătită când vine vorba de astfel de fragmente. Și când mă refer la șoc nu mă îndrept înspre acea parte care au tendința să se ducă mulți dintre cititori – teama de a continua, chestiile acelea care te fac să te întrebi de ce să dai paginile mai departe –, ci la faptul că, așa cum am scris mai sus, a fost ceva nou din punct de vedere al personalității personajelor; și mai cu exactitate, în acest caz, a lui Vicky. 

Spre deosebire de celelalte personaje pe care le-am întâlnit în cărțile Cristinei – M., B., Luna, Dora –, pe Vicky am privit-o ca fiind puțin diferită de restul. Poate s-a datorat și vârstei pe care o avea, independenței – pe care mulți, la anii ei, încă învață cum să se descurce singuri –, frica de nimic, siguranța cu care face totul, dar și modul ei mișto de a aborda tot ce o înconjoară. Și cred că, de fapt, tocmai aici am fost cel mai uimită; plăcerea cu care trecea peste lucruri pe care mulți le-ar considera niște obstacole. Cu toate că mi-a plăcut mult mai mult de M. din Sânge satanic, de Luna și de Dora din Păpușile, Vicky a fost un alt gen de personaj. Un personaj pe care mi-ar fi foarte greu să-l descriu, și cu toate că am menționat câteva lucruri mai sus, nu cred că sunt de ajuns pentru a înțelege spre ce mă îndrept. Și, cu toate că nu sunt la finalul recenziei, acum cred că este momentul cel mai potrivit pentru a vă îndemna să o citiți, să vă faceți o părere proprie despre Vicky, despre o adolescentă care, atunci când doar o vezi – fără a auzi ce spune , îți dai seama că este ceva special într-o mare de identici. 

Într-adevăr, Vicky nu a fost și nici nu cred că va fi vreodată un personaj pe care să-l plac în totalitate, dar categoric este unul care stârnește niște sentimente profunde și care te face să împingi limitele pe care ți le-ai impus fie tu, fie societatea. Poate că exagerată pe alocuri  nu m-am împăcat prea bine cu părțile în care apăreau Nelu și Jean, puțin extreme –, dar totul a compensat cu felul lui Vicky de a percepe acele clipe, încât, până la final, tot am rămas cu o mulțumire. Poate și pentru că, în carte, ni se arată, fără ocolișuri, România în care trăim, modul josnic în care sunt nevoiți să trăiască unii, efectul de turmă care distruge toată frumusețea gândirii libere, încât atunci când Vicky s-a întâlnit cu personaje de genul, nu am putut decât să fiu revoltată, sătulă peste cap de astfel de oameni care împânzesc țara asta.  În schimb, nu pot spune același lucruri și despre fazele în care maică-sa o găsea împreună cu Dev; mi-aș fi dorit să fi reacționat mult mai dur. Poate și din cauza șocului pe care l-a avut femeia, nu știu, dar când o vedeam paralizată, îmi venea să-mi dau o palmă peste frunte și să-i spun: haide, spune ceva, nu mai sta acolo. Doamne, femeie! De ce? Pentru că văd scene în care adolescentul nu face cine știe ce, și părinții sar mai ceva dacă ar fi dat foc casei. Nu știu, să fi avut mai multă convingere, că de urlat și țipat am văzut că se trezea în cele mai proaste clipe. 

Unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am întâlnit în nymphette_dark99 s-a datorat relație dintre Vicky și Tedy, o relație care mi-a adus aminte  oarecum  de cea dintre Alexandra și Robert din Ultima vrăjitoare din Transilvania. Sentimente mai altfel față de cele dintre o soră și un frate, sentimente care consider că i-a apropiat și mai mult unul de altul. Și cred că, atunci când mă voi apuca de Vicky, nu Victoria, voi aștepta cu sufletul la gură să ajung la paginile în care cei doi conversează. Atât de mult încât aproape au întrecut perfecțiunea pe care o regăsesc între ea și Dev.  Sunt sigură că fiecare fată care a citit nymphette_dark99, i-a plăcut, și-ar fi dorit să fi avut în timpul liceului un Dev sau un Tedy. Dacă șansele de a fi cu primul ar fi de la reduse în jos, măcar de privit, și al doilea pentru amuzament. Pentru că scenele dintre Tedy și maică-sa au fost, pentru mine cel puțin, una dintre alte câteva cireșe de pe tortul lui Vicky. 

Cristina Nemerovschi, prin nymphette_dark99 a reușit să redea o altă față urâtă a societății murdare în care sunt nevoiți mulți să trăiască. A creat – ca de fiecare dată – personaje de o complexitate care te îngreunează, de fiecare dată, să-ți dai seama de ceea ce vor face și vor spune în continuare. Adolescenți imprevizibili, o Vicky care te poate surprinde oricând, la orice oră din orice zi, dar și ceva ce nu cred că mulți scriitori sunt capabili să construiască. Și, cu toate că mi-a plăcut destul de mult nymphette_dark99, destul nu a fost de ajuns pentru a-i da mai mult de trei stele din cinci. În ciuda faptului că am simțit multe, poate că am învățat sau mi-am reamintit și câteva aspecte importante, nu m-a impresionat chiar atât de mult. Nu am considerat-o mai bună decât Sânge satanic sau Păpușile – și da, poate că Păpușile este ceva destul de diferit de prima menționată și de nymphette_dark99 –, încât nu am putut să-i dau mai mult. Și, cu toate acestea, sunt foarte curioasă să descopăr ce voi regăsi și în continuarea cărții, Vicky, nu Victoria; cu toate că am văzut că întâmplările nu se petrec la multă vreme după cele din nymphette_dark99, am o vagă bănuială că o să-mi placă mai mult decât aceasta. Sper foarte mult să nu mă înșel!

sâmbătă, 9 iulie 2016

„Toate sfârșiturile sunt la fel” de Andrei Cioată

Descrierea: Povestea lui Andrei, un tânăr care, încă de mic, crește fără tată, imagine care îi stăruie în minte precum o umbră. Având o relație foarte apropiată de mama lui, încercând să treacă prin viață ținându-se, în întuneric, de mână, Andrei suferă un șoc când află ce este aceasta dispusă să facă doar pentru a-i fi lui bine. Astfel, simțind nevoia de a găsi răspunsuri care, mai degrabă, ar rămâne întrebări, el pleacă de acasă. În afara tabernaculului pântecului mamei sale, el îi întâlnește, pe rând, pe B. și Irina. Misteriosul B. este un personaj care, hiperbolizat, îi aduce aminte de tatăl său, iar Irina este muza, este himera care reprezintă o reîncarnare a mamei sale, o figură ștearsă, distompată a chipului maternal pe care acesta râvnește să-l sărute. În cei doi, Andrei va afla, deopotrivă, ce înseamnă dragostea și moartea, ura și disprețul, frumosul, dezamăgirea, visul, idealul, descoperind, încetul cu încetul, tainele ascunse ale vieții și frumusețea care sălășluiește în orice obraz roșiatic. 

Recenzia: Din momentul în care am descoperit blogul lui Andrei [blog: Where the rain falls], și am început să-l urmăresc, nu a durat mult și am aflat că urma să-și publice prima carte. Ca orice cititor care nu ajunge să citească o carte când și când, câte una la cinci-șase luni distanță, devii instantaneu interesat și curios despre ce va fi vorba și spre ce se va îndrepta conținutul cărții respective. Citindu-i recenziile, văzând ce fel de cărți citește mai des, mi-am dat seama că, mai mult ca sigur, nu va fi ceva Science Fiction, cu roboți, în care acțiunea și scenele mai vulgare – cu toate că, pe parcursul cărții, descoperi că personajul Andrei nu e chiar lipsit de inocența aceea de care pare a fi înconjurat la început – vor fi ceva predominant în poveste. Este o carte bibliografică – mie așa mi-a dat impresia de cele mai multe ori , dar care are și un strop de fantezie strecurată. Sau poate autorul ne-a făcut să credem acest lucru, în timp ce el se îndrepta spre altceva; dar, din cauza unor asemănări mult prea mari cu ceea ce am reușit să descopăr despre scriitor, țind să cred că este ceva bibliografic... dar până la un punct aș zice. Un punct pe care, nu cred că am știut foarte mulți unde să-l așezăm, așa cum nici eu nu am avut habar unde să-l pun.

Din descriere îți poți da seama că limbajul folosit este unul complex – ceea ce pe mine nu mă deranjează absolut deloc, cu toate că îmi plac foarte mult cărțile în care autorul nu folosește cuvinte pe care, uneori, sunt nevoită să le caut în dex –, ceea ce, din această cauză mi-a luat și mai mult timp să o citesc. Dar nu pentru că nu aș fi înțeles termenii – au fost doar câteva cuvinte la care a trebuit să le caut semnificația, de cele mai multe ori având legătură cu medicina –, ci din cauza faptului că, atunci când descopăr o carte de genul, o citesc încet, sunt atentă la fiecare detaliu care mi-ar putea scăpa și care m-ar putea face să înțeleg mai greu ceea ce dorește să transmită autorul respectiv. Toate sfârșiturile sunt la fel este exact cum a spus și Andrei la sfârșit, la „Mulțumiri”; poate fi povestea ta, poate fi a lui, a altora din jurul tău. Eu cred că fiecare dintre noi ne asemănăm, ne-am asemănat cândva sau o vom face în viitor, cu Andrei, cu personajul principal. Într-adevăr, nu pot spune că m-am regăsit foarte mult în el – trebuie să recunosc că naivitatea lui a fost mult mai mult decât am fost eu vreodată –, dar unele gânduri pe care le avea legat de ceea ce îl înconjonjura – fie oameni sau locuri –, mi-am putut spune în gând: da, te înțeleg și te simt foarte bine! 

Am spus mai sus faptul că descrierile, gândurile lui Andrei, la început, mi se păreau a fi mult prea multe – cu toate că nu m-au deranjat foarte multe –, dar apoi mi-am adus aminte de recenziile pe care le scrie și de ccea ce citește Andrei. Nu mi-l imaginez și nu cred că o voi face vreodată ca fiind un scriitor care nu ar încerca să descrie și cele mai mici detalii dintr-un tablou; așa este el ca autor, cred că ar fi, într-un fel și păcat să-l vezi ca fiind altfel. Mai ales când o face atât de frumos! Din cauza aceasta nici nu i-am scăzut stele pentru acest aspect. În schimb, am făcut-o pentru două lucruri: primul, dacă descrierile detaliate nu m-au deranjat, am avut o problemă cu propozițiile mult prea lungi, care m-au încurcat de cele mai multe ori. Au fost unele chiar și de jumătate de pagină. De ce au reușit să mă zăpăcească? Pentru că pierdeam șirul gândurilor, și până ajungeam la finalul propoziției, deja uitasem cum începuse. Poate am eu mintea mai îngustă, nu știu, dar cert este că eu nu prea m-am împăcat cu ele. Și doi, greșelile foarte multe care au existat, și aici nu mă refer la dezacorduri, folosirea a mai multor timpuri sau altele de genul, ci la faptul că ba lipseau unele cuvinte, ba nu aveau toate literele – conținutul unei scrisori era plin de litere lipsă, și nu, sunt complet sigură că nu a fost pentru că așa a vrut personajul să scrie –, sau erau cuvinte scrise de mai multe ori. De obicei, nu aduc în discuție, într-o recenzie, punctul doi – greșelile –, dar când sunt prea multe, deja devine supărător. O citire mai atentă schimbă cu mult lucrurile. 

Dar revenind pe plaiuri mai prietenoasă – nu că până acum, prin semnalarea greșelilor, aș fi vrut să par vreo jigodie, așa cum se crede –, și vorbind puțin de persoanele cu care a interacționat Andrei, de la început și până la sfârșit. Nu aș putea să-mi aleg un personaj preferat și unul pe care să-l fi urât sau cu care să nu fi fost de acord – așa cum o fac de obicei în cărți –, deoarece aici nu a fost cazul de așa ceva. Sinceră să fiu, din cele două personaje cu care a vorbit cel mai mult Andrei – în afara mamei lui –, pe unul l-am considerat mai potrivit pentru el, în timp ce, pe celălalt, luând în considerare firea lui, mai toxic. Din ceea ce am reușit să-mi dau seama, am ajuns la o concluzie pe care, oricum, o aveam și înainte în cap, dar care, acum, a fost întărită și mai mult: orice om din viața ta, oricine, fie el bun sau rău, reușește să te schimbe într-un fel. Dacă pe B. l-am privit, într-un fel, ca fiindu-i o aripă de salvare, pe Irina nu am putut-o percepe decât ca un om care mai mult îl încurcă; din punct de vedere al gândurilor pe care le avea. Nu am avut nimic special cu ea – și așa cum am specificat mai sus –, B. nu este un personaj preferat, în timp ce, nici Irina nu este unul enervant, pe care să nu-l pot suferi. 

Toate sfârșiturile sunt la fel pare, la prima vedere, a fi o carte ușor de digerat, pe care o citești și apoi reușești să treci la alta fără a rămâne cu un gând încă în ea. Este genul acela de carte care te lasă cu ceva – mai mult decât o învățătură –, îți strânge sufletul într-o menghină și nu-ți mai dă voie să privești lumea cu aceeași ochi cu care ai făcut-o înainte să-i parcurgi filele. Este o carte care nu are nevoie de acțiune, de un plot twist cât mai surprinzător, să te facă să fii năucit, să te surprindă, deoarece te macină încetul cu încetul și te sfârșie fără milă. Pare că Andrei – personajul, dar și autorul –, până la sfârșitul cărții nu ar vrea să-ți facă niciun rău, deoarece blândețea, acceptarea și bunătatea pe care o emană, îți împăienjenesc ochii, dar când parcurgi și ultima propoziție, realizezi cât de rău a fost; nu direct, nu neapărat cu intenție, cât prin ceea ce a reușit să-ți ofere. Este un autor care, categoric are ce căuta în lumea scriitorilor, cu un debut foarte frumos, și cu toate că nu cred că-i voi cumpăra și cartea de poezii Surâsuri aldine – deoarece nu sunt „prietenă” cu ea, aștept cu foarte mult interes următoarul roman. 

miercuri, 6 iulie 2016

„Îngerul întunecat” (Orașul îngerilor #1) de Mihaela Strenc

Descrierea: De milenii, Veghetorii îi apără pe oameni de strigoi și de creaturile lumii de dincolo. Ana ignoră regulile ce le obligă pe Veghetoare să-și aleagă tineri la fel ca ele și intră într-o relație cu un bărbat fermecător, dar cu un trecut întunecat. Iubitul ei ascunde însă un secret care o va pune în față cu cele mai negre coșmaruri ale ei. Acesta este, în realitate, fiul conducătorului, un Veghetor care a fost izgonit din familie după ce s-a aflat că s-a dedat unor practici interzise. Dar asta nu e cea mai mare problemă a Anei... 

Recenzia: În mod normal, nu sunt o mare fană a cărților cu îngeri, demoni, draci și mai știu eu ce astfel de creaturi. Poate și pentru că am citit înainte câteva care aveau subiectul mai mult decât comun – cam toate se asemănau în proporție de 99% –, încât ori de câte ori văd orice carte de genul, nu mă atrage deloc, ci mă lasă doar rece și indiferentă. (Când citești cărți în care apar fel și fel de creaturi, în care povestea este mereu cam aceeași, orice altă poveste care implică acele ființe, mă convinge foarte greu că este diferită față de celelalte.) Dar, în cazul Îngerului întunecat, consider că titlul a fost pus mai mult metaforic, deoarece îngerii, în adevăratul sens al cuvântului, nu au fost prezenți. Într-adevăr, termenul de „veghetor” te duce cu gândul la aceste frumuseți cerești, dar poate implica și altfel de semnificații; ceea ce a fost cazul și în acest volum. Și totuși, stau și mă întreb: titlul seriei – „Orașul îngerilor” chiar nu va avea nicio legătură cu heruvimii și serafimii? Până la urmă tot trebuie să se îndrepte înspre semnificația originală, clasică, deci, poate, de-a lungul seriei, voi ajunge să citesc conversații între anumite personaje și aceste frumuseți cerești; pentru că, da, în ciuda anumitor lucruri pe care le voi scrie mai jos, îmi doresc să citesc o continuare a acestei cărți, deoarece a reușit să-mi ofere și ceva diferit, față de ce am întâlnit în altele asemenea. 

Și ca să o iau cu începutul, coperta nu prea mă atrage – nu că tipa nu ar fi frumos machiată și, în general, nu că nu ar fi drăguță imaginea –, dar dacă ar fi să mă raportez la ceea ce am descoperit între filele ei, nu are o legătură foarte mare. Poate da, buzele negre te pot duce cu gândul la partea întunecată, în timp ce albul din jurul ochilor ei te îndreaptă înspre lumină – și poate că se aseamănă puțin și fata din imagine cu personajul principal, așa cum a fost descris de către autoare –, dar parcă vrei să mai vezi și altceva pe o copertă, în afară de obișnuitul chip. Un peisaj, un castel, ceva de o importanță mai mare în carte. Și, în orice caz, aspectul acesta nu a avut nicio legătură cu faptul că i-am scăzut un punct și jumătate cărții – dar, totuși, nota am rotunjit-o la patru stele. Motivele pentru care am făcut acest lucru s-au legat de altceva. În primul rând, au fost unele momente în care eram confuză, nu înțelegeam exact cum de se ajunsese la acel lucru; nu găseam o explicație plauzibilă pentru acel ceva. Cartea a fost împărțită în două, prima jumătate pot spune că mi-a plăcut mai mult, deoarece am aflat niște informații care m-au făcut foarte curioasă de ce se va întâmpla în volumul doi, în timp ce a doua parte m-a făcut să devin foarte confuză. Cred că, fie autoarea nu a explicat cum trebuie tot acel proces – de când Ana a plecat unde a plecat și a ajuns să nu mai știe nimic din știu cei care au citit ce  –, fie nu am înțeles eu – cu toate că am citit de mai multe ori fragmentele respective –, fie a uitat să o facă. Oricum, nu pot spune că voi afla un răspuns în cartea a doua, deoarece și Ana a fost confuză ca mine, doar că ea, până la sfârșitul volumului, a primit răspunsurile; cel puțin așa mi-am dat seama din comportamentul pe care-l avea. 

În al doilea rând – haha, dacă nu ați uitat, mai sus a fost și un „în primul rând” –, cu toate că nu m-a deranjat în mod special micul clișeu (faptul că Ana, o veghetoare, s-a îndrăgostit fix de fiul conducătorului, un veghetor alungat), ar fi făcut mult mai interesantă cartea, dacă nu s-ar fi specificat în descriere această informație. În afara faptului că secretul iubitului Anei mi s-a părut, oarecum, fascinant și chiar mi-a plăcut ideea pe care a ales-o autoarea pentru ceea ce ascundea bărbatul, cred că ar fi sporit o mai mare curiozitate dacă nu ni s-ar fi specificat faptul că el este fiul conducătorului. Pentru că, oricum, cam în aproape jumătate din carte eu nu mi-aș fi dat seama de acest aspect, dacă ar fi fost anonim. 

Cât despre personajul principal, Ana, un lucru pe care l-am apreciat foarte mult la ea a fost faptul că, în ciuda atracției sexuale pe care o avea pentru acel bărbat, nu s-a lăsat întotdeauna prinsă în mrejele lui, având și momente de luciditate. Dar, trebuie să recunosc că m-a și dezamăgit în unele cazuri, deoarece unele lucruri erau evidente, iar ea, în clipa în care Alex îi spunea că nu s-a întâmplat nimic și că de fapt abera, se oprea din cercetat și îl credea pe cuvânt. Mi-aș fi dorit să fi fost mai hotărâtă și să nu treacă cu vederea prin fața unor indicii care erau atât de clare și care se potriveau cu bănuielile ei. Înțeleg că la mijloc erau și alte constrângeri – ca să zic așa –, dar se vedea foarte bine că gândea, avea țiglele pe casă, nu spunea numai prostii. Alex. Ei bine, cu toate că-l pot asemăna cu anumite personaje – de câteva ori, când citeam ceva despre el, îmi aminteam de altele –, îl și pot considera original, cu personalitate proprie, reușind de câteva ori chiar să mă impresioneze; nu neapărat prin acțiunile lui, cât să mă uimească din alte puncte de vedere. Și o să vă dați seama doar cititnd, deoarece eu nu am de gând să vă dezvălui nimic. Și că tot sunt la capitolul personaje – în afara Silviei pe care am urât-o din tot sufletul și ori de câte ori apărea în carte îmi venea să-mi dau ochii peste cap de frustrare –, nu cred că a reușit cineva să mă enerveze. Și totuși, dacă ar fi să-mi aleg un favorit, cred că aș opta pentru Elena; mi-a stârnit foarte multă curiozitate, nu am aflat foarte multe lucruri despre ea, dar chiar sper ca autoarea să ne dezvăluie mai multe în volumul următor. Pe lângă acest lucru, mi-a atras atenția și modul cum Mihaela Strenc și-a creat strigoii, destul de diferiți față de cum i-am descoperit în alte cărți; chiar foarte fascinanți!

Cu toate că în partea a doua a volumului am simțit că acțiunea a cam bătut pasul pe loc, reușind puțin să mă plictisească, eu chiar consider că povestea asta promite multe. Autoarea are un stil foarte plăcut de-a scrie, ideea, dacă la început cartea nu ți se pare foarte diferită, pe parcurs vei descoperi cum se personalizează și cum scriitoarea își modelează interesant lumea. Poate mi-aș fi dorit ca finalul să fi fost mai antrenant, să-mi dea ceva de lucru, de gândit despre ce va urma să se petreacă în volumul următor, dar, având în vedere ce am descoperit de-a lungul cărții, m-a lăsat cu ceva semne de întrebare pe care sper să le schimb în răspunsuri. Și poate să se concentreze și mai mult pe întreaga lume creată și mai puțin pe romance, deoarece am citit cam multe scene romantice, pe care speram, totuși, să le găsesc în doze mai mic. Oricum, până la urmă povestea este la început, ne poate oferi multe lucruri pe parcurs – bucurie, tristețe, enervare, surprize –, așa că aștept cu nerăbdare și curiozitate să citesc următorul volum din „Orașul îngerilor”.

marți, 5 iulie 2016

„X(y)” de Alex Pițigoi

Descrierea: X, un tânăr de 21 de ani, o cunoaște pe Y, enigmatică, misterioasă și sofisticată. În scurt timp, X se îndrăgostește și Y devine centrul existenței lui. Își face planurile de viitor în funcție de ea, își dezamăgește părinții, joacă totul pe o carte... dar fata s-ar putea să nu fie ceea ce își imaginează X.

Y este o tânără dezamăgită în dragoste în momentul în care-l cunoaște pe X. Pentru o clipă, ea speră ca X să o facă să se îndrăgostească din nou. Dar o relație cu un început promițător se transformă brusc într-o cursă de răzbunare.

Povestea celor doi este redată din punctul de vedere a lui X, cât și a lui Y, cu un limbaj autentic și atractiv, care surprinde perfect dilemele și anxietatea noii generații din România de azi.

Recenzia: X(y) a fost printre primele cărți pe care îmi doream foarte mult să le citesc de la Herg Benet, după ce am aflat de editură și am dat un search pe pagina acestora pentru a mă familiariza cu ceea ce au publicat. Poate a fost din cauza titlului care – la prima vedere  pare bizar, sau a descrierii care îmi stârnise o curiozitate uriașă. Cert este că, de când am descoperit Editura Herg Benet, am avut cartea asta în cap mereu găsindu-se altele pe care să le cumpăr mai întâi , până în momentul în care am hotărât să o adaug pe lista cu cele cinci, ce țineau de colaborare. Nu a fost prima carte pe care am citit-o, din pachetul de opt pe care l-am primit, dar, categoric a fost cea care îmi stârnea cea mai mare curiozitate, și mă făcea să-mi pun cele mai multe întrebări. Mă așteptam să-mi placă foarte, foarte mult dar, din păcate, nu a fost să fie așa. Și voi explica mai jos și de ce m-a dezamăgit destul de mult. 

Pe una dintre primele pagini ale cărții ni se precizează faptul că povestea este inspirată dintr-un caz real, că întâmplările prin care au trecut X și Y s-ar fi petrecut cu adevărat, că un el și o ea au trecut prin dezamăgirile, durerile, bipolaritatea și singurătatea pe care le simțeau cei doi; fiecare cu sentimente diferite. Recunosc că mi-a plăcut foarte mult faptul că, în ciuda faptului că povestea celor două personaje principale este inspirată din realitate, și cu toate că mă așteptam ca autorul să nu folosească numele reale și chiar dacă ar fi făcut-o, sunt sigură că numai apropiații celor doi ar fi știut adevărul, nu cititorii total necunoscuți –, aceștia nu au primit altele, ci doar niște litere. Și Cristina Nemerovschi a procedat astfel în trilogia „Sânge satanic”, doar că în cazul acelor personaje, le-am putut considera și niște inițiale ale numelor reale, în timp ce în X(y), nu cred că există vreun nume românesc masculin care să înceapă cu X, și feminin cu Y. Dar apoi mi-am amintit de comozomii X și Y, și parcă totul s-a dus spre o altă direcție; dar, oricum, ca să scurtez ceea ce am scris mai sus, am apreciat și mi-a plăcut foarte mult originalitatea scriitorului din acest punct de vedere. 

Cu toate că, din punct de vedere al narării, mi-a plăcut ceea ce am citit, stilul lui Alex Pițigoi îmi place destul de mult  fiind și prima carte pe care a scris-o –, nu m-am putut împăca absolut deloc cu modul pe care l-a ales atunci când conversau personajele. Am înțeles momentele în care își trimiteau mesaje  fie între ei sau alte personaje –, cu numele persoanei respective în față, dar el nu a procedat așa doar în aceste cazuri, ci de fiecare dată când vorbeau între ele. Nu știam ce simțeau personajele în acele clipe, totul părea mult prea sec, iar acest lucru a făcut ca romanul să scadă foarte mult în ochii mei. Și pe lângă acest aspect, cartea a fost povestită din perspectiva lui X și a lui Y; ceea ce nu mă deranjează, dar nici nu pot spune că este preferatul meu. Cu toate că s-a respectat obișnuita povestire, când vine vorba de mai multe perspective  să vorbească unul după altul –, nu a fost vorba doar de un capitol, ci de mai multe. După vreo, să zicem, cincizeci de pagini, se trecea la povestirea din perspectiva lui Y. Nu asta a fost marea problemă, ci faptul că, atunci când se ajungea la Y, povestea nu continua de unde terminase X, ci o lua de la început, ca să aflăm întâmplările și din perspectiva lui Y. Nu mi-a plăcut deloc, deoarece mă pierdeam, și în loc să mă ajute acest lucru, mai mult mă încurca. Dacă tot autorul a ales să scrie din mai multe perspective, trebuia să scrie câte un capitol pentru fiecare, și să nu mai repete aceeași acțiune de mai multe ori. Eu cred că ar fi sporit mai mult curiozitatea, decât modul pe care l-a ales.  

Dacă am fost fană  ca să zic așa  al numelor alese, personajele m-au cam lăsat rece. Și aici nu mă refer doar la X și la Y, ci la toate cele care au apărut în carte. Nu au fost conturate foarte bine, în unele cazuri nu le-am înțeles absolut deloc reacțiile pe care le aveau, și de cele mai multe ori nu mi-au transmis nimic. Cât despre X și Y, în afara faptului că au fost două personaje care au suferit din dragoste, care își găsesc cu greu calea, nu mai au nimic în comun. Și aici nu pot spune că a fost un avantaj, cum că, în cele mai multe cazuri se precizează faptul că dacă partenerii sunt diferiți din punct de vedere al personalității, asta îi face să se completeze și să se iubească și mai mult. Nu. În X(y) am întâlnit un X indecis, ușor de manipulat, mult prea sensibil și foarte orb în privința comportamentului pe care-l are Y față de el, și o Y mult prea răzbunătoare, bipolară  acum se simte bine și parcă începe să aibă ceva sentimente față de X, și peste puțin timp este total diferită, de nu o mai recunoști –, pe care, în 90% din tot ceea ce a făcut, nu i-am înțeles și nu am putut rezona cu deciziile pe care le lua. Un pic exagerată, ceea ce m-a făcut să mă gândesc că autorul nu cunoaște foarte bine femeile. În loc să mă simt apropiată, să empatizez cu ceea ce simțeau personajele, îmi era foarte milă de naivitatea lui X, și o disprețuiam pe Y pentru tot ce crea în jurul ei. Și cu toate acestea, sper foarte mult că cei doi  adevărații X și Y – și-au găsit calea, s-au împăcat cu viața și că acum sunt fericiți alături de persoanele iubite.

Ca idee, tot ce s-a întâmplat  în ciuda sensibilității excesive a lui X și a răzbunării exagerate a lui Y  mi s-a părut destul de interesant. Poate, dacă ar fi fost construită altfel povestea, i-aș fi dat o notă bună pe Goodreads; nu doar două stele. Am citit, imediat după ce am terminat cartea, un fel de scrisoare care este postată pe pagina Editurii Herg Benet, la cartea lui Alex Pițigoi, în care acesta nu știe dacă va mai scrie vreo carte vreodată  X(y) a fost ceva spontan –, dar eu chiar sper ca acesta să nu se oprească doar aici. Deoarece, cu toate că romanul de față nu a fost foarte mult pe placul eu, aș vrea să-i citesc și o viitoare carte; consider că are potențial foarte mare. 

sâmbătă, 2 iulie 2016

Promovare | Cărți românești: „Copiii întunericului” de Lavinia Călina

Descrierea primului volum: Roxana și Nicol, două adolescente cu personalități aparent diferite, devin cele mai bune prietene după o noapte în care viața li se va schimba complet. Împărtășind același secret, ele vor încerca timp de mai mult ani să după împreună o existență cât mai banală, cotidiană, pentru a se ascunde de cei care le doresc, probabil moartea. 

Dar chiar secretul nu este ceea ce pare. Devenite pioni în mijlocul unei confruntări seculare între cele mai puternice neamuri de vrăjitori, cele două tinere au de ales între a fugi mereu sau a-și înfrunta adversarii. Întunericul este însă foarte aproape, mult prea aproape...

Magie și acțiune, răsturnări de situație, intrigi țesute de veacuri, iubiri blestemate; un crezuet al coșmarurilor devenite realitate, în care moartea pândește din colțul oricărei străzi, în ochii oricărui trecător și chiar din adâncul propriului suflet. Lupta abia a început, iar Neamul Corbilor este mai decis ca niciodată să fie cel care va câștiga supremația asupra întregii lumi. 

Câteva lucruri despre scriitoare: Lavinia Călina s-a născut revolutionară, în decembrie ’89. Urmează cursuri pedagogice și de filologie în Caransebeș. În 2008 se mută la Timisoara și studiază limbi străine la facultatea de litere. În prezent lucrează ca editor-imagine/fotogaf la propria firma (Calina Audio-Video).



Fragmentul de început: 
   „Când ești pe fugă, nu te mai gândești la ce lași în urmă, la persoanele pe care s-ar putea să nu le mai vezi, la locurile frumoase prin care nu o să te mai plimbi, la prietenii în compania cărora nu o să mai bei o bere, la cartea pe care nu ai mai returnat-o la bibliotecă. Și cu siguranță nu te mai gândești că ai uitat pe noptieră CD-ul cu formația preferată.
   Nu, atunci când fugi, tot ce vrei e să scapi, să ajungi cât mai repede posibil într-un loc în care nimeni să nu te cunoască și nimeni să nu știe ce ai făcut. Singurele lucruri la care îți stă gândul sunt: cum să schimbi vitezele mai repede, cum să depășești mașina din fața ta și cum să menții echilibrul roților pe șoseaua udă.
   Ștergătoarele rablei în care ne aflam se opriseră și m-am văzut nevoită să lovesc cu pumnul în bordul mașinii. Mi-a scăpat și o înjurătură. Sau mai multe. Totul era împotriva noastră în noaptea aceea, până și vremea. Ploile de vară cu tot tacâmul: fulgere, tunete, vijelie, mai lipsea o tornadă și era perfect. Îmi simțeam inima cum stă să sară din piept, dar încercam să rămân calmă. De dragul meu, dar și de dragul fetei aflată în dreapta mea.”

Părerea mea despre ce am citit până acum din trilogie: Așa cum am fost învățați din partea Laviniei Călina, în cărțile scrise de aceasta nu vei avea niciun minut în care să te plictisești, în care să te întrebi: când o să apară și acțiunea, că deja simt că o iau pe câmpii? Nu, de la început și până la sfârșit vei fi într-o continuă fugă împreună cu personajele, te vei duce pe un drum ca apoi să fii nevoit să te întorci sau să o iei pe o altă rută; una care, poate, nu ar fi fost niciodată printre opțiunile tale. 

Dacă ați citi primele două volume din „Ultimul avanpost” și Zona Zero, v-au plăcut foarte mult dar nu știți sigur dacă „Neamul Corbilor” va fi o serie pe gustul vostru, aflați faptul că eu nu am fost niciodată o fană a vrăjitoarelor. Cu toate că îmi place magia – sunt unul dintre cei mai mari fani ai seriei „Harry Potter”, cu toate că am citit, până acum, doar primul volum, dar am văzut toate filmele –, niciodată nu am fost fascinată de cărțile în care personajele principale aveau legături mari cu lumea vrăjitoarelor. Nu aș putea să găsesc un motiv foarte plauzibil – sunt lucruri pe care, efectiv, nu le poți explica –, dar niciodată nu m-am simțit prietenă, apropiată de aceste ființe. Deci, dacă acesta este și motivul vostru pentru care, cu toate că v-au plăcut foarte mult cățile Laviniei, nu vă încumetați să începeți și această trilogie, meditați la faptul că, eu, nefiind fană a vrăjitoarelor/vrăjitorilor, primul volum pe care am apucat să-l citesc din „Neamul Corbilor” Copiii întunericului – mi-a plăcut foarte, foarte mult. 

Personajele sunt dintre cele mai imprevizibile, nu poți bate în cuie o decizie pe care spun că au luat-o, deoarece riști ca locul în care ai înfipt cuiul să fie distrus. Ai parte de niște dezvăluiri care fie te vor surprinde și care te vor face să-ți spui: eh, acum devine chiar și mai interesant!, fie te vei opri din citit, vei sta puțin pe gânduri, vei reciti fraza aceea care te-a dat peste cap, îți vei da seama că nu a fost o iluzie, și vei continua cu inima cât un purice. Îți va fi teamă de ce vei citi mai departe, dar o vei face, în același timp, și cu un foarte mare entuziasm. 

În afara faptului că nu este o serie într-atât de complexă încât să fii nevoit să scrii pe nu știu câte foi anumite informații pe care le-ai aflat, anumite întâmplări care, după tine, simți că te vor ajuta mai târziu pentru a înțelege mai bine povestea, este una în care acțiunea nu se petrece acum câteva secole – genul de cărți cu vrăjitoare care pe mine nu prea mă atrag –, ci în timpul nostru; dacă „Ultimul avanpost” și Zona Zero sunt cărți care par a prevedea un viitor apropiat sau nu, în „Neamul Corbilor” acțiunea s-ar putea petrece mâine, peste zece zile sau acum o săptămână. Și atunci, dacă ați fost fani al celorlalte cărți, mă întreb: de ce nu v-ar plăcea și această poveste? Când ai parte de o poveste în care, ceea ce nu prea îți face cu ochiul la prima vedere, se împletește frumos cu ceea ce adori – muzica rock, fantasy-ul urban, personajele nebune –, nu mai contează absolut nimic. Citești, citești și citești, până îți dai seama că ai ajuns la final, și tu habar nu ai ce va urma. 

Citiți autori români, citiți-o pe Lavinia Călina și bucurați-vă de ceea ce ne oferă acești scriitori minunați!