luni, 13 iunie 2016

"Doamna apelor" (The Cousins War #3) de Philippa Gregory

Volumul Doamna apelor poate fi comandat de pe site-ul editurii Polirom

DESCRIEREA: Doamna apelor readuce la viață una dintre cele mai misterioase figuri feminine ale Angliei medievale, Jacquetta de Luxemburg, mama reginei Elizabeth Woodville. Urmașă a Melusinei, frumoasa zeiță a râurilor din mitologia vest-europeană, Jacquetta îi moștenește puterile vizionare și vrăjitorești, însă le folosește doar în momentele cruciale ale vieții. Căsătorită cu ducele de Bedford și înrudită astfel cu familia regală, aceasta ajunge în scurt timp una dintre primele doamne ale Curții Lancaster. Deși moartea soțului și căsătoria cu un bărbat inferior ca rang și avere îi răpesc acest statut privilegiat, în mijlocul luptelor sângeroase ce dezbină țara, Jacquetta reușește să-și îndeplinească unul dintre cele mai ambițioase vise: acela de a-și vedea fiica urcând pe tronul Angliei. 

RECENZIA: În afara faptului că mă tot chinui de vreo săptămână să scriu recenzia asta, totul merge foarte bine. Într-un timp chiar luasem decizia că nu o voi mai scrie deloc, dar două motive destul de puternice m-au determinat să nu o las baltă: primul, faptul că nu-mi place să las o serie incompletă din punct de vedere al recenziile – dacă este vorba, bineînțeles, doar despre una care mi-a plăcut și îmi doresc să o citesc și în continuare –, iar al doilea motiv se refer la cât de important consider acest volum pentru întreaga serie. Pentru că, efectiv, doar în Doamna apelor ni se explică mai pe larg legenda Melusinei, puterile pe care, se spune, le-ar fi moștenit Jacquetta Rivers de la aceasta, plus că dacă ar fi să luăm fiecare volum, din cele șase, în parte – chiar și pe cele două pe care nu am ajuns să le citesc –, toate cărțile, sunt sigură, au o anumită legătură, directă sau indirectă, cu Jacquetta Rivers. Așa că mi s-a părut mult prea importantă pentru mine această recenzie, ca să o las baltă. 

Și că tot am dat startul recenziei cu aducerea în discuție a Melusinei, țin minte că am mai citit despre aceasta într-o altă serie – de această dată, neavând nicio legătură cu istoria –, și anume în trilogia „Cântul vrăjitoarelor”, scrisă de Mireille Calmel. Am citit-o acum destul de mult timp, după ce Leontina avea numai cuvinte de laudă la adresa ei, și cu toate că era una cu vrăjitoare, mi-am călcat pe orgoliu și am împrumutat-o de la bibliotecă. Și da, este vorba despre trilogia aceea care are coperțile foarte, foarte urâte, dar, care să fiu sinceră, imaginile de pe ele au legătură cu ceea ce se găsește în interiorul ei. Și așa cum mi-a fost recomandată și mie cu foarte multă încredere, mă simt într-un fel datoare să mă propun și eu să-i dați o șansă. Cât despre Melusina, de faptul că este o legendă vest-europeană, nu mai țin minte câte lucruri și, mai exact, ce lucruri ne-au fost dezvăluite de către autoare, dar știu că personajul principal avea – la fel ca Jacquetta Rivers – o foarte mare legătură cu aceasta. Dacă nu greșesc, conexiunea dintre Melusina și personajul din „Cântul vrăjitoarelor” ar fi fost chiar mai mare și mai puternică. 

Știu că tot am specificat, de fiecare dată când scriam recenzia unui volum din seria „The Cousins War”, că cele șase cărți se pot citi în ce ordine dorește și poate fiecare, deoarece unele evenimente din alte volume fie se repetă sau se readuc în discuție de unele persoane. Și, oricum, fiecare carte are alte personaje principale, deci se înțelege. O spun din experiență, deoarece nici eu nu am citit chiar în ordine celelalte volume Prințesa albă, cartea a cincea a seriei am lecturat-o după ce le citisem pe primele două –, și cu toată siguranța asta pe care o aveam, nu pot spune că m-am simțit foarte bine cât timp lecturam Doamna apelor. De ce? Pentru că mi-am dat seama că ar fi fost mult mai bine dacă l-aș fi citit înainte de primul volum, Regina albă. Din cauza faptului că acțiunea din Regina albă se petrecea imediat după ce se termina acest volum, în timp ce citeam Doamna apelor și descopeream un anume personaj pe care-l întâlnisem și în Regina albă, imediat îmi apăreau în fața ochilor imagini cu modul cum murise acel personaj. Poate că, pentru unele, nu prea simțeam o milă foarte mare, dar nu pot spune același lucru și despre Richard Woodville; devenit mai târziu baron de Rivers. Richard Woodville, pentru cei care nu au citit cărțile sau recenziile mele anterioare, este soțul Jaquettei și tatăl reginei Elizabetha. În Regina albă acesta își găsește sfârșitul decapitat, împreună cu unul din băieții lui – sau cu unul din cei doi fii din prima căsătorie a Elizabethei, nu mai știu sigur – la ordinele lui Richard Neville, contele Warwick. Eu am considerat că a murit nevinovat, și cred că de fapt chiar așa este, în condițiile în care Richard Neville nu era chiar un sfânt și nu era un apărător, neapărat, al dreptății. Dacă în Regina albă nu am aflat foarte multe lucruri despre trecutul tatălui Elizabethei, despre căsnicia cu mama acesteia, astfel că nu prea am apucat să mă atașez de el, în Doamna apelor am descoperit mult mai multe despre viața lui. Acesta fiind al doilea soț al Jacquettei Rivers – și singurul de care aceasta a fost îndrăgostită –, l-am întâlnit de foarte multe ori în carte, și pot spune că mi-a plăcut foarte mult de el. De modul cum gândea, cum acționa. Așa că felul cum a murit, nevinovat, fără niciun rost, m-a făcut să mă întristez de cele mai multe ori când citeam vreo replică de-a lui sau vreo scrisoare pe care i-o trimitea Jacquettei. 

Să fiu sinceră, cu toate că mi-a plăcut modul cum Edward al IV-lea a condus Anglia din acea vreme, nu am putut să nu mă gândesc și cum ar fi fost dacă Henric al VI-lea ar fi continuat să stea pe tron. Și ca să vă fac puțin să înțelegeți: Henric al VI-lea, de mic copil a fost crescut mai mult de oameni care l-au făcut dependent de biserică, ca să zic așa, învățându-l să se roage mai mereu, în loc să deprindă tacticile militare, mai pe scurt, să fie un rege mai dur. În momentul în care s-a căsătorit cu Margareta de Anjou, nu a fost capabil să-i dăruiască un fiu – sinceră să fiu, sunt sută la sută sigură că prințul Edward, copilul celor doi, nu este băiatul regelui, ci tind să cred că a fost progenitura lui Edmund Beaufort, ducele de Somerset –, nu știa să ducă o luptă, mereu se ruga, într-atât de mult încât se spune că ar fi stat într-un fel de comă timp de vreun an de zile. Doar regina, medicii și Edmund Beaufort ar fi știu de acest lucru, restul oamenilor explicându-li-le că ar fi fost bolnav, sau cam așa ceva. În orice caz, după ce ducele Richard de York ar fi aflat, a încercat de mai multe ori să-l dea jos de pe tron, deoarece știa că era un rege nevrednic, care va duce țara numai la risipă. Trecând peste bătălii și pe lângă faptul că Richard de York a murit într-una, băiatul cel mare al acestuia, Edward de York, a urcat pe tronul Angliei. Nu m-am documentat mai mult după ce am citit Regina albă ca să aflu informații în plus despre Henric al VI-lea, așa că până nu am citit Doamna apelor, nu știam exact cât de incapabil a fost acesta ca rege. Bine, știu că seria conține și ficțiune, dar ăsta sigur este un adevăr. Oricum, după ce am aflat mai multe lucruri despre istoria lui, în loc să mă mai întreb: cât de bine ar fi fost dacă acesta continua să fie regele Angliei?, îmi pun următoarea întrebare: cât de rău ar fi ajuns Anglia dacă Henric al VI-lea ar fi stat în continuare pe tron?

Jacquetta Rivers – că tot am discutat despre ea în treacă în recenzie – a fost cred că cel mai interesant personaj pe care l-am întâlnit, până acum, în această serie. Și nu iau în considerare doar faptul că ar fi fost un urmaș al Melusinei, că ar fi fost considerată vrăjitoare în acea vreme, dar cel mai mult am admirat la ea tăria de caracter, puterea pe care o avea pentru a trece peste atâtea obstacole care îi ieșeau în cale. În afara faptului că a fost o mamă care a adus pe lume paisprezece copii, a reușit să-l urce pe unul pe tronul Angliei – pentru că, sunt convinsă că fără ajutorul ei Elizabeth nu ar fi ajuns atât de departe doar cu frumusețea –, a făcut în așa fel încât să scape de toate acuzațiile care i se aduceau legat de vrăjitorie, având o moarte naturală, dacă aș putea să o spun așa. Ar fi putut să mai trăiască – până la urmă nu a murit la optzeci-nouăzeci de ani –, dar luând în considerare și cât de avansată era medicina în acea vreme, și fără a aduce în discuție puterile care se presupunea că le avea, a știut ce vrea, și a răbdat până să-l primească, ca într-un final să fie răsplătită. Pentru că, nu mai știu de câte ori își dorea să plece de la curtea Margaretei de Anjou, să se stabilească la țară împreună cu soțul – care era mai mereu trimis de lângă ea, pe perioade lungi – și copiii ei, dar regina fiind atât de dependentă de sprijinul și de compania acesteia, destul de târziu în viață a putut să stea liniștită. Bineînțeles, până s-a întâlnit Elizabeth cu Edward și totul a luat-o de la capăt, doar că, de data aceasta, de partea Casei de York, nu a Casei de Lancaster.

Cu toate că mai am două cărți de citit din această serie Fiica eminenței cenușii și Blestemul regelui, pe care am cumpărat-o –, vă recomand cu toată încrederea seria și implicit autoarea, deoarece consider că fanii genului de ficțiune istorică vor fi cu siguranță încântați de ceea ce vor găsi printre pagini. Eu, una, m-am îndrăgostit de tot ceea ce scrie Philippa Gregory și mi-am promis că voi face tot posibilul să citesc tot ce s-a tradus scris de ea la Editura Polirom. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu