miercuri, 29 iunie 2016

"Chaos" (Am murit, din fericire #2) de Theo Anghel


Volumul Chaos poate fi comandat de pe site-ul editurii Quantum Publishers

RECENZIA: De fiecare dată când mă apuc să scriu o recenzie, îmi ia câteva minute să mă gândesc cum să o încep. Pot spune că, dacă nu aș mai întâmpina dificultăți cu acest aspect, aș reuși să-mi spun părerea mult mai ușor; consider că fiecare recenzie necesită un început propriu, care să determine cititorul să o parcurgă până la final. Nu știu cum procedează alții când își scriu părerea pentru o anumită carte sau când o citesc de pe alte bloguri, dar din perspectiva mea, așa privesc lucrurile. Poate este greșit, poate că nu, dar asta este.

Țin minte că, imediat după ce am terminat primul volum al acestei serii, Întoarcerea, la cât de mult îmi plăcuse ideea principală – și cum se modelase de-a lungul întregii cărți , felul cum autoarea își construia personajele dar și cum reușea să mă țină legată de toate întâmplările prin care trecea Oriana, voiam cu toată suflarea să citesc cât mai repede și volumul doi, Chaos. Îl aveam deja în bibliotecă; dar știți cum este cu o serie care vă place foarte mult, terminați un volum, sunteți fericiți că aveți și continuarea, o citiți și pe aceea și apoi, până veți reuși să vă puneți mâinile și pe următoarea, aveți de așteptat ceva timp până atunci. Concepția mea este că: decât să devorez tot și să stau să îndur, să-mi fac fel și fel de scenarii în cap până la următoarea carte, mai bine las volumul respectiv o perioadă, și mă bucur de el mai târziu. Și m-am bucurat pe deplin, deoarece acum, când am și cartea a treia din serie, Dincolo, știu că mă pot apuca oricând de ea, dar nu o voi face decât după ce voi mai lectura încă vreo patru sau cinci cărți înainte. 

De cele mai multe ori când terminam sau nu o serie și aveam momente când dădeam, ca să zic așa, o notă fiecărui volum. Și nu, nu mă refer la steluțele pe care le acord pe Goodreads, Booktopia sau alte site-uri de genul. Nu, pur și simplu mă gândeam – din ce îmi aminteam, mai în detaliu – la ce s-a întâmplat în fiecare volum în parte și, cam în mai toate cazurile, prima carte ajungea să fie cea mai slabă dintre toate, din punct de vedere al acțiunii și al suspansului. Și, dacă este să o luăm logic, se cam înțelege, deoarece, fiind un prim volum, autorul ne dă foarte multe informații despre lumea pe care a creat-o, ni se descriu majoritatea personajelor; mai pe scurt, un volum ce încearcă să ne facă cunoștință – atât cât se poate dezvălui, ca să nu pară că ai spus totul doar din prima carte – cu povestea și să ne facă curioși. Așa că acțiunea, suspansul și veștile spectaculoase sunt puse pe planul noi. Cam așa s-a întâmplat și cu Întoarcerea, cartea ce deschidă seria „Am murit, din fericire”. Acum, după ce am terminat de citit Chaos, am ajuns la concluzia că a fost mult mai bun decât primul, autoarea reușind să mă facă să fiu mai concentrată pe tot ce se întâmplă, stând mereu cu bănuiala că ceva urât, care nu o să-mi placă, o să se întâmple cât mai curând. Bineînțeles că finalul volumului a făcut ca bănuiala să devină direct faptă, totul întorcându-se cu susul în jos. Și, în afara acestui aspect, pe parcursul lungul întregului volum vedeam cum toate vin buluc peste mine: întâmplări care mă luau prin surprindere, vești la care nu mă așteptam, acțiune fulgerătoare încât, de foarte puține ori reușeam să respir liniștită și să-mi spun: uite, Oriana poate dormi, în sfârșit!  

Așa cum țin minte că am precizat în recenzia primului volum, ideea abordată de Theo Anghel nu este una inedită, care să te dea pe spate, dar felul cum a reușit să construiască o poveste în jurul ei, să modeleze totul în așa fel încât să reușească să scoată o lume alertă, care să te țină în priză, contează foarte mult. Îmi place din ce în ce mai mult cum evoluează totul, de la toate prin câte au trecut personajele, până la sfârșitul care – așa cum am mai spus și mai sus – promite foarte multe întâmplări de acum încolo. Marc continuă să-mi capteze atenția din ce în ce mai mult – modul misterios de a se comporta, felul cum vorbește dar și tot ce face în preajma Orianei –, și cred că, până la sfârșitul seriei, vom afla lucruri foarte ciudate și neașteptate despre el. În afara lui, cam toate personajele mi se par simpatice, amuzante și care prin bine locului unde se află; poate că Mati și Anais mă cam sâcâie în unele momente – recunosc că în Chaos au reușit să mă enerveze mai mult –, dar dacă ar fi să le găsesc scuze pentru felul cum se comportă, cred că ar fi cât de cât plauzibile. Pe lângă aceste personaje, pe care le-am mai întâlnit și în prima carte, avem parte și de unele noi, și cred că, dintre toate, de Gudila mi-a plăcut cel mai mult. În ciuda faptului că e prostănac de cele mai multe ori – încă o dovadă că dacă ai un IQ peste medie, asta nu înseamnă că le știi și pe toate –, personalitatea lui m-a captat și m-a făcut să fiu din ce în ce mai curioasă în legătură cu soarta pe care o va avea, până la final. 

Unul dintre aspectele pe care, pot spune că le-am așteptat cel mai mult, a fost faptul că, dacă în primul volum Oriana se acomoda cu noua viață și cu noul „job” pe care l-a primit – neavând voie să aibă nicio legătură cu cei care făceau parte din trecutul ei –, în Chaos nu a mai fost vorba de așa ceva. Într-adevăr, am mai luat parte și la unele salvări pe care le-a făcut, dar nu a fost vorba numai de asta. Într-un fel trebuia să mă aștept că voi avea parte de așa ceva de acum încolo – deoarece totul devine din ce în ce mai complicat –, dar când niciodată nu poți ști ce e în mintea unui scriitor, nici nu ai de unde să ai habar de ce se va întâmpla în continuare în seria pe care i-o citești. Poate că, „Am murit, din fericire” îți dă impresia că citești o poveste simplă, presărată cu momente și replici amuzante – asta am crezut și eu în momentul în carea citeam Întoarcerea –, dar când citești și citești mai departe, când intri în miezul ei și scormonești, până ce ajungi în străfunduri, realizezi cât de complicată și cât de serioasă a reușit să devină; și am citit de-abia primele două cărți. Oriana este, cu adevărat, un personaj foarte sarcastic, care îți dă impresia că de cele mai multe ori nu ia lucrurile în serios, ci tratează totul cu indiferență, în glumă, dar cred că tocmai de la astfel de personaje nu știm la ce să ne așteptăm. Poate că nu este unul dintre personajele mele preferate din toate cărțile pe care le-am citit, dar categoric poate concura fără nicio problemă la categoria de „Personajul care te destinde în momentele grele din carte”. 

Așa cum am mai pomenit în această recenzie, povestea evoluează într-un mod foarte interesant, personajele încep să prindă gustul acțiunii complicate, pot spune că nu se mai culcă pe o ureche, așa că vă îndemn să-i dați o șansă. Nu știu exact cum să explic în cuvinte, dar povestea asta are ceva ce rar am mai întâlnit în altele; de la stilul autoarei, până la toate întâmplările care arată cum este viața omului cu adevărat. Cu toate că „Am murit, din fericire” este un fantasy – un gen pe care foarte mulți cititori îl au pe lista de preferate –, pe lângă acest lucru, am apreciat foarte mult faptul că autoarea a arătat viața omului de rând, din România, așa cum este ea. Cu bune și cu rele, cu oameni de la săraci, până la a nu avea absolut nimic, și până la bogații care – așa cum are mama o vorbă – ar arunca banii și la câini, ca să se joace cu ei. Nu v-ați săturat să tot citiți cărți în care personajele trăiesc bine, în care fața urâtă a societății – și aici mă refer strict la România – să fie mai rar arătată? Da, poveștile sunt frumoase atunci când citim despre oameni care nu au nicio grijă; dar, până la urmă, de ce să ne amăgim cu faptul că nu există probleme, când de fapt nu este așa? Este o serie mai altfel, și cu toate că, și pentru cei care nu au citit nicio carte din ea, dar au citit titlurile și știu că Dincolo chiar o să însemne „dincolo”, nu cred că din punct de vedere al acestui aspect – a arăta realitatea cu care suntem înconjurați –, autoarea nu va mai scrie nimic. Dacă nu ați citit autori români, atunci începeți cu Theo Anghel, dacă nu știți de ce să citiți scriitori români, atunci citiți recenziile pe care le-au făcut alte persoane cărților ei – și nu numai –, dar nu mai ignorați ceva ce și în țara noastră se găsește, nu numai peste hotare: scriitori talentați care ar trebui citiți mai mult. 

duminică, 26 iunie 2016

"Anotimpul pumnalelor" (Cronici din Voss, #1) de Șerban Andrei Mazilu

Volumul Anotimpul pumnalelor poate fi comandat de pe site-ul editurii Crux Publishing

DESCRIEREA: Într-un univers fantastic dominat de forțe oculte și de tehnologii avansate nefiresc pentru acele timpuri, un grup de asasini încearcă imposibilul: dejucarea planurilor diabolice de preluare a puterii și restabilirea echilibrului viață - moarte, de mult alterat. Arhipelagul Voss se zbate în mizerie și disperare, sărăcie și haos. Conducătorul Bisericii, corupt și pervers, și o aristocrată însetată de putere manipulează, seduc sau ucid pe oricine le stă în cale, căzi miza supremă este chiar tronul Împăratului. Vocea zeului Moarte se face auzită peste șuierul pumnalelor, în timp ce un erou improbabil este aruncat în mijlocul unui joc dement în care toată lumea are de pierdut. 

RECENZIA: Au existat cărți – de când tot fac recenzii pe blog – la care mi-a fost foarte dificil să-mi spun părerea imediat după ce le-am terminat de citit. M-au zguduit, m-au uimit și au reușit să-mi trezească atâtea emoții – de la cele mai ciudate, până la cele ușor de explicat – încât îmi găseam cu greu cuvintele, așa că îmi era absolut imposibil să le rezum chiar și într-un cuvânt. În rândul acelor povești atât de uimitoare și de electrizante, am introdus de curând și cartea lui Șerban Andrei Mazilu, Anotimpul pumnalelor. Acum puțin timp am scris pe pagina de facebook a blogului cum că – reușind să citesc aproximativ cincizeci de pagini din ea – m-a dus cu gândul instantaneu la seria de jocuri Assassin's Creed; lumea coruptă, întunecată și mizeră din Anotimpul pumnalelor, tehnologia avansată din armele pe care le foloseau și simpla denumire de asasini pe care o mai regăseam din când în când în carte, m-a transpus în povestea lui Ezio Auditore și a celorlalte personaje care urmau să apară, pe parcurs, în serie. Dar când poți asemăna o carte cu altceva care te atrage și te fascinează foarte mult, nu trebuie să ai impresia că originalitatea, ineditul, frumusețea și o poveste poate chiar mai impresionantă nu se regăsește și în povestea pe care o citești. Sigur, m-am bucurat și poate că – la început – speram să se asemene cât mai mult cu Assassin's Creed, dar când îl descoperi pe Aendo, un personaj arogant, sigur pe el, ușor narcisist și cu o alură întunecată de te face să afli cât mai multe despre el, când îți dai seama câte atrocități poate ascunde Arhipelagul Voss și câți monștri sălășluiesc pe și sub el, realizezi că podiumul din capul tău a suferit niște schimbări, și că pe primul loc nu se mai află Assassin's Creed, ci Anotimpul pumnalelor, o carte scrisă de un scriitor care nu numai că-ți este contemporan, ci este român. Cu cât citesc mai mulți scriitori români, cu atât îmi dau seama cât de superiori sunt față de mulți scriitori din afară. Și cât de subapreciați sunt – pe nedrept – față de cititorii de aici. 

Am descoperit titlul cărții și, implicit pe autor, cred că imediat după ce a fost lansată, și dacă nu greșesc, a fost și prima carte pe care îmi doream să o citesc de la Crux Publishing, astfel aflând și de editură. Coperta a făcut ca nerăbdarea, curiozitatea, disperarea de a afla ce voi găsi în ea m-au propulsat spre a considera că nu voi avea niciun dubiu din a fi sigură că o să-mi placă Anotimpul pumnalelor. Plus că am citit recenzii de la diferiți bloggeri care, după lecturarea ei, ajunseseră toți la un numitor comun: faptul că Anotimpul pumnalelor îi lăsase cu gura căscată, flămânzi de o continuare. Așa am rămas și eu după ce am terminat-o de citit – tânjeam să văd ce va urma pe mai departe –, și în momentul în care am aflat că va urma și un volum doi (Jocul necromanților), nu am putut decât să răsuflu ușurată și să-mi fac tot felul de scenarii despre ce va urma să se întâmpla în cartea a doua; scenarii care, sunt sigură, nu se vor apropia nici 1% cu ce ne va oferi scriitorul. Ce aș putea cere mai mult decât să am un văl negru în fața ochilor, să fiu surprinsă în totalitate de ceea ce va urma?

Mai sus am menționat faptul că Arhipelagul Voss adăpostește o lume mizeră, murdară – și la propriu dar și la figurat –, în care atrocitățile, corupția, moartea, sunt la ordinea zilei. O lume guvernată de un rege incompetent, care ar putea fi manipulat cu ușurință chiar și de cel mai prost om, în care religia, biserica se aseamănă atât de mult cu ceea ce avem în România – manipularea masei de oameni slabi la minte, care cred și se bazează pe biserică în orice spune și face –, încât nu mi-a fost greu de acceptat prostimea mânată cu atâta ușurință de cei care au un plan bine pus la punct și care se bazează atât de mult pe judecata fără esență a oamenilor de rând. Un preot care, în loc să ajute poporul, să-l îndrume spre a face din acele cartiere sărăcite, mizere și bolnave, un loc mai bun și mai prosper, se aliază cu o aristocrată care nu caută decât putere și garanția unei vieți și mai bune; pentru ea și pentru tot ceea ce contează în viziunea ei. Dar, până la urmă, ce aș putea cere de la Conducătorul Bisericii, de la un pervers, o jigodie, un monstru la care plăcerea se rezumă doar la un singur lucru, și de la o femeie care este în stare de orice – și subliniez – pentru a-și atinge scopul? Și, cu toate că i-am urât pe amândoi, negăsind absolut nimic bun în ei, trebuie să recunosc că i-am și admirat în același timp; nu mulți ar fi în stare să facă ce au reușit ei să înfăptuiască, să prostească fără a avea chiar și cea mai mică mustrare de conștiință. Doi monștri creați cu o măiestrie greu de egalat de foarte mulți scriitori pe care i-am citit; niște arătări mai monstruoasă chiar și decât cele mai scârboasă și mai înfricoșătoare ființe pe care le-am mai descoperit, de-a lungul timpului, în carte.

Cartea, pe cât de întunecată, pe cât de gotică și de terifiantă îți pare la prima vedere, pe atât de fascinantă și de originală este, care te încarcă cu o dorință greu de stăvilit: să poți păși chiar și pentru câteva minute în acea lume, să fii martor – chiar și ca umbra vreunui personaj – la luptele și la discuțiile pe care le-ai citit cu atâta însuflețire și atenție. Să-l poți vedea pe arogantul Aendo cum se mișcă precum o felină când spintecă, omorând fără milă, parcă condus de o mână invizibilă; cum Loup dispare și reapare, nedându-ți șansa de a clipi măcar; sau când York – cu nelipsitele lui replici care, fie te bine dispun, fie te fac să-i dai una în cap – cum se integrează în tot acel peisaj macabru, ca și cum ar fi făcut acel lucru de când lumea. Poate, când îți vei pune această dorință, vei părea puțin sadic, sau nu – depinzând de cum îți este firea – când vei realiza ce tocmai ți-ai dorit, dar îți garantez că, după ce o vei termina de citit, după ce vei sta câteva minute și vei analiza tot ce s-a întâmplat în Anotimpul pumnalelor, ți se va părea ceva firesc să vrei asta. Cartea lui Șerban Andrei Mazilu este printre puținele pe care – dacă ar fi să mă pună cineva să-i fac un rezumat, sau să povestesc ceva din ea – mi-ar fi de-a dreptul imposibil să o fac. Este o lume atât de complexă, care îți oferă întrebări chiar de la primele pagini, în care Moartea nu pare, la prima vedere, ceea ce ar fi și în care riști să îți schimbi total părerea, după ce vei citi următoarea pagină. Totul este imprevizibil, nu poți să-ți faci vreo idee de la început, deoarece riști să rămâi cu ea până la sfârșitul cărții; nu se poate asemăna cu nimic din ce vei găsi în alte cărți. 

Și ca o încheiere, recomand cartea nu numai pentru că este ceva total nou, care te va surprinde de la prima, până la ultima pagină, ci și pentru că va trezi ceva nou în tine, care te va face dependent de povestea creată. Din ceea ce am descoperit, până acum, în lumea din Anotimpul pumnalelor, scriitorul m-a făcut să-mi dau seama de un lucru: nu cred că există pentru el o limită de imaginație, și cred că orice carte va scrie în continuare, va fi ceva nou și total neașteptat. Citiți Anotimpul pumnalelor, ca să nu ajungeți mai târziu – peste nu știu cât timp – să regretați că ați așteptat atât! 

vineri, 24 iunie 2016

"Valuri de viață" de Lina Moacă

Romanul Valuri de viață poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Dacă la vârsta de nouă ani Irina Albu își pierde părinții într-un stupid accident de mașină, nouă ani mai târziu se îndrăgostește. Dar nu oricum și nu de oricine. Căile imprevizibile ale tinerei fete sunt cu totul aparte. Cu cât își dorește mai mult să-și trăiască viața, cu atât viața se încăpățânează s-o trăiască pe ea, după reguli implacabile.

Va putea supraviețui o inimă într-un tărâm fără speranță?

RECENZIA: Pe Lina Moacă doream să o citesc din momentul în care văzusem coperta la Oameni, îngeri și demoni, cartea cu care a debutat în lumea literară. Cu toate că, de-a lungul timpului, am tot citit sau văzut tot felul de cărți în care acțiunea se învârtea în jurul acestor două rase – dacă pot fi numiți așa îngerii și demonii –, când vine vorba de a citi ceva scris de un autor român, pentru mine povestea se schimbă puțin. Voiam să văd cum privește și creează un scriitor din țara mea o poveste în care protagoniștii principali sunt aceștia; cu toate că, sinceră să fiu, nu mă așteptam la ceva total inedit și foarte diferit de ceea ce găsisem în alte cărți, dorința de a da o șansă și de a experimenta un alt scriitor român, m-a determinat să mi-o doresc din ce în ce mai mult. Plus că, citind tot felul de recenzii în care, în cele mai multe dintre cazuri, cartea era foarte apreciată și privită cu ochi foarte buni de către cititori, curiozitatea continua să crească. Dar, până să apuc să-mi cumpăr Oameni, îngeri și demon, Lina Moacă a apărut cu o nouă carte: Valuri de viață. Un Young Adult pur românesc, în care ni se povestea viața unei tinere – Irina Albu – ce terminase clasa a unsprezecea la un internat din Paris, și se pregătea să revină în România pentru ultimul an de liceu, dar și pentru a fi lângă singura rudă pe care o mai avea în viață: bunicul ei. Cu toate că mi se părea mult mai interesantă și pe gustul meu prima carte pe care a publicat-o, dar și pentru că începusem să mă îndepărtez, ușor-ușor, de genul Young Adult, în care nu intervenea nimic de natură fantastică – așa cum era cazul în Oameni, îngeri și demoni –, eram mai mult înclinată spre a-i citi debutul Linei. Dar apoi m-am gândit la un lucru: la câte cărți Young Adult am citit – cele clasice, în care subiectul principal este iubirea, neintervenind nimic fantastic , niciuna nu a fost scrisă de un autor român! Deci... trebuie să bifez și acest punct! Cum am ajuns să aleg spre recenzie cartea aceasta, nu Oameni, îngeri și demoni, nu o să mai povestesc, deoarece deja am lungit-o prea mult cu acest început. 
"Astfel, am învățat că, de multe ori, viața nu e tocmai corectă, dar nu ne putem împotrivi – nu ar avea niciun rost. Ci doar ne putem adapta cât mai bine la situație. Cu îndrăzneală primim loviturile, oricâte bandaje ar necesita rănile cauzate de ele. Ne ridicăm și, cu ce avem, cu bune și rele, încercăm să mergem mai departe."
În momentul în care am aflat unde își va petrece Irina ultimul an de liceu – la unul privat –, mi-am dat seama că este clar că acest personaj are o situație materială foarte bună. Până la urmă nu cred că un om de rând și-ar putea permite să-și înscrie copilul la un liceu privat, în condițiile în care se știe cât de scump este. Când vine vorba de cărțile Young Adult – de fapt, în general, când este vorba de cele în care subiectul principal este o poveste de dragoste –, nu prea sunt fană a două lucruri: triunghiurile amoroase și situația financiară mult prea bună pe care o are unul sau ambele personaje principale. Nu că ar fi ceva neapărat greșit în asta – sunt cititori care caută expres ca în cărțile de dragoste să existe acestea două –, doar că pe mine fie mă enervează, fie mi se par uneori mult prea trase de păr și dau o stare destul de seacă poveștii; uneori chiar mult prea telenovelistică. În cazul acestei cărți, nu pot spune că m-a deranjat chiar foarte mult, doar că au fost unele scene în care mi se părea a fi mult prea siropoasă pentru gustul meu. Momentele în care Irina și Robert își declarau dragostea, în care se alintau – ca să zic așa – unul pe altul, reușeau să mă plictisească puțin și mai că nu-mi doream să intervină ceva care să-i facă să înceteze și să iasă din acea stare care mă făcea să-mi dau ochii peste cap. Cât despre relația celor doi, felul cum i-am privit ca și cuplu – în afara a ceea ce am scris mai sus despre ei –, te făceau să zâmbești și să te întrebi dacă vor ieși cu bine din situația tensionată în care se aflau. Robert, fiind de foarte multe ori foarte schimbător față de Irina – acesta este și lucrul care m-a enervat cel mai mult la el, în ciuda motivului pe care-l avea –, ea fiind, în unele cazuri, mult prea blândă cu el, începeam să mă gândesc dacă ar fi bine cu adevărat ca ei să fie împreună. Din punctul acesta de vedere – dintre toate cărțile romantice pe care le-am citit –, a fost singura pereche la care aveam niște dubii: voiam să îmbătrânească împreună, dar parcă îmi doream și să o ia pe căi separate. Pentru că își făceau rău unul celuilalt, și nu puteam privi relația lor decât ca fiind toxică. Dar când îi vedeai cât de mult țineau unul la altul, iarăși îți venea să te uiți la final ca să vezi dacă vor ajunge, într-un final, împreună. 
"Vrei, nu vrei, suferința te maturizează, îți aruncă în față crunta realitate. Sub niciun chip nu te mai lasă să speri, să te minți că poate va fi bine sau să mai crezi în magie și miracole. Lumea nu se va opri în loc și cu atât mai puțin se va schimba pentru mine. Ce-i mort nu mai învie."
Unul dintre momentele pe care le-am îndrăgit cel mai mult în Valuri de viață a fost iubirea atât de puternică și de frumoasă care exista între Irina și bunicul acesteia – Dan. Avându-se unul pe altul după moartea părinților ei și a soției lui, automat aceștia au devenit mult mai apropiați decât erau înainte. Felul cum își vorbeau, grija pe care și-o purta unul față de celălalt, faptul că se prețuiau atât de mult, a însuflețit ceva în mine; m-a făcut să mă gândesc instantaneu la bunicii mei, și la clipele atât de frumoase și de prețioase pe care le petrec în compania lor ori de cât ori am ocazia. M-au înduioșat foarte mult. Un alt lucru pe care l-am apreciat foarte mult la carte a fost stilul Linei; necitind nimic, până acum, scris de ea, nu știam la ce să mă aștept din acest punct de vedere, așa că, atunci când m-am apucat să citesc mi-am spus că dacă nu voi rămâne cu ceva sau nu mă va impresiona foarte mult povestea, un lucru tot voi ține minte: pasiunea, frumusețea cu care însuflețește personajele, modul cum povestește, a fost foarte frumos. Și cu toate astea, recunosc că, în ciuda faptului că sunt o mare amatoare de cărți cu multă descriere, de câteva ori am reușit să mă plictisesc, deoarece – cartea fiind povestită din perspectiva Irinei – gândurile ei reușeau să mă obosească, și mai-mai că m-am abținut să nu dau pagina. 
"Suntem, într-adevăr, ca niște actori pe o scenă care joacă într-o piesă dinainte pentru ei. Putem fi oare noi vinovați că fusesem aleși să interpretăm o operă dramatică? Nu. Tot ce depinde de noi, în timpul reprezentației, e cât de bine știm să interpretăm rolul, cu mai mult sau mai puțin talent."
Cu toate că, la început, povestea dădea impresia că s-ar strecura un triunghi amoros printre pagini, m-am bucurat când, într-un final, totul a ieșit la lumină și Irina și-a dat seama ce are de făcut, de fapt. Ca personalitate este un suflet bun, un personaj care nu abuză de situația financiară pe care o are – aspectul care mi-a plăcut cel mai mult la ea –, cu o gândire lucidă, dar și cu momente de blândețe exagerate. Nu știu dacă aș fi reacționat mult mai rău decât la ea tot ce i s-a întâmplat, dar cred că mă comportam cu o mai mare duritate față de unele persoane. Este un personaj încercat de viață – în privința pierderilor pe care le-a suferit –, dar bunătatea ei parcă nu-și avea rostul uneori. La fel cum l-am simțit și pe Robert, de o sensibilitate prea mare. Aproape jumătate din carte l-am perceput ca fiind un personaj bipolar, care sare de la o stare la alta fără nicio explicație. Dacă nu ar fi fost acel secret sfârșietor și plauzibil, cred că, până la sfârșitul cărții, îmi doream să fie internat într-un spital de boli mentale. Nu-i găseam absolut niciun motiv pentru care se comporta în acel fel. Pe de altă parte, mi-aș fi dorit ca autoarea să introducă mai multă acțiune în carte; am împărțit romanul în trei părți, iar în a doua parte nu prea se întâmpla nimic, totul învârtindu-se în jurul dragostei pe care și-o purtau Robert și Irina și pe toate declarațiile pe care și le făceau. Plus că, dragostea lor parcă a evoluat mult prea repede. Foarte ușor au ajuns să-și spună te iubesc, în condițiile în care ei nu se văzuseră decât de câteva ori. 
"Oricât ne-ar plăcea să ieșim din tipare, să fim unici și originali, parcă tot cel mai bine ne simțim atunci când ridicăm ochii și ne regăsim și în altă persoană. Când ne vedem reflexia în altcineva, într-o oarecare măsură, cel puțin. Astfel, avem senzația confortabilă să ne încadrăm în peisaj."
În afara bunicului Irinei – care mi-a plăcut foarte mult –, Victor a fost al doilea personaj pe care îl urmăream cu foarte mult interes. Cu toate că dădea dovadă de un tip șmecher care le poate avea pe toate în doi timp și trei mișcări, mi s-a părut, totodată, și un personaj foarte interesant din punct de vedere al modului cum vorbea. Cel puțin pe mine mă amuza și mă încânta în același timp. Restul personajelor nu au fost foarte bine conturate, nu am aflat foarte multe despre viața lor, în afară de strictul necesar – ca să zic așa –, dar mi-aș fi dorit să ne fi spus mai multe și despre ele, deoarece au fost câteva care mi se păruseră interesante și despre care voiam să aflu mai mult. Iar un exemplu ar fi Tomy care a apărut de foarte puține ori în peisaj, și când a dispărut, parcă a făcut-o prin magie; fără nicio explicație, unde a ajuns după terminarea liceului, dacă foștii colegi și prietenii mai țineau legătura cu el. Poate dacă ar fi fost un personaj care nu făcea parte din anturajul celor principale, s-ar fi înțeles, dar fiind prieten cu Robert și stând mai mereu cu el la școală, speram să citesc mai multe despre el. 

Într-un final – per total –, a fost o carte frumoasă, emoționantă, care te face să zâmbești, să te emoționezi pentru personaje, dar și să fii trist împreună cu ele, perfectă pentru zilele călduroase de primăvară, de vară, în care îți dorești să citești ceva care să nu-ți pună foarte mult capul la contribuție. O poveste în care poate vei ajunge să te regăsești, în care îți dorești ca personajele să aibă un final fericit alături de cei dragi și în care îți vei însemna citatele pe care vei dori să le recitești ori de câte ori vei simți nevoia de o încurajare, de un zâmbet. Pentru că sunt foarte multe, dar pe mine m-au atras și mi-au plăcut cel mai mult doar cele pe care le-am scris mai jos. Vă recomand cartea, în primul rând pentru a vedea cu ochii voștri că și scriitorii români pot crea povești Young Adult de dragoste, în care și noi avem o mică elită Gossip Girl – fie că sunt prietene cu Irina sau nu. Iar, în al doilea rând, pentru că Lina Moacă are un stil atât de frumos, atât de încărcat cu emoție, încât – așa cum am mai specificat în recenzie –, chiar dacă nu te va atrage atât de mult cartea, vei dori să o citești în continuare pentru modul ei cum povestește și cum ne oferă emoție. 

miercuri, 22 iunie 2016

"Frumuseți monstruoase" de Marina Neagu

Romanul Frumuseți monstruoase poate fi comandat de pe site-ul editurii Quantum Publishers

DESCRIEREA: Lara știe că, pentru ea, tentațiile întunecate sunt foarte mari. Crescută și protejată de un preot-gardian, reușește până la vârsta de 18 ani să își țină în frâu pornirile demonice. Dar când se mută în Valea Îngerilor, Lara află că existența ei nu este întâmplătoare.

Gardienii, soldați ai îngerilor, sunt crescuți și instruiți să distrugă toate umbrele, fiice ale demonilor. Și Lara este una dintre ele. 

Cu toate că a reușit să se ascundă de gardieni timp de 18 ani, odată cu noua ei mutare, se trezește nu numai înconjurată de aceștia, dar și nevoită să accepte o legătură specială cu unul dintre ei.

Noua alianță îi oferă Larei prima dragoste, dar și riscul de a plăti cu propria viață șansa de a elimina definitiv umbrele. 

RECENZIA: În mod normal, trebuia să mă axez pe scrierea recenziei Anotimpul pumnalelor, cartea lui Șerban Andrei Mazilu, dar cum am rămas foarte bulversată – ca să o spun pe aia dreaptă – de toată lumea extraordinar de ciudată și de magnifică pe care a construit-o autorul, mi-am dat seama că am nevoie de câteva zile de gândire, deoarece, momentan, efectiv nu sunt în stare să o scriu. Simt că dacă m-aș apuca de ea, aș vorbi numai baliverne, nu aș putea să vă demonstrez și să vă arăt cât de mult mi-a plăcut. (Categoric este una dintre cele mai bune cărți fantasy pe care le-am citit vreodată, și fără niciun dubiu se află în top 10 cărți de anul acesta!) Dar nu aș vrea să mă lungesc prea mult, în loc să discut conținutul cărții care ar trebui să fie subiectul principal și singurul, de altfel, al acestei postări. 

Eu sunt genul de cititor pe care îl poți vrăji foarte ușor dacă îi arăți o copertă mai dark, cu influențe întunecate, iar dacă titlul este unul pe măsură, nici nu mă mai interesează ce fel de descriere are – dacă mă atrage, dacă este una care să mă facă să-mi pun întrebări despre ceea ce ar putea să-mi ofere cartea respectivă –, deoarece voi sta cu gândul la ea până voi ajunge să-mi pun mâinile pe pagini și să le răsfoiesc nerăbdătoare. Așa s-a întâmplat și cu Frumuseți monstruoase în momentul în care am văzut chipul fetei de pe copertă și am citit titlul; voiam cartea cu toată ființa mea! M-am bucurat ca un copil care primește cadoul mult visat atunci când am văzut-o în coletul celor de la Quantum Publishers, și cu toate că o am de ceva timp în bibliotecă – de-abia ieri apucându-mă să o citesc –, interesul nu s-a diminuat cu trecerea timpului. Mai ales că am citit diverse recenzii scrise de persoane în care am deplină încredere și pe care mă pot baza oricând atunci când vine vorba de o părere sinceră asupra unei cărți, mă îndoiam că o să-mi rămână indiferentă după ce o voi termina de citit. Acum, după aproximativ o oră de la parcurgerea ultimei pagini, nu pot spune că am rămas dezamăgită, dar nici nu am fost nici extraordinar de bucuroasă de tot ce s-a întâmplat în poveste. Dar o să le iau pe toate pe rând, și ca să fac o balanță între plăcere și dezamăgire, le voi combina ca să puteți înțelege mult mai bine de ce m-am hotărât să dau trei stele din cinci cărții. 

Ideea principală a întregii povești mi-a plăcut foarte mult – până la final, am concluzionat că am fost mai încântată de acțiune mai mult decât m-aș fi așteptat –, termenul de umbră, cu toate că l-am mai întâlnit și în „Instrumente mortale”, toată istoria, felul cum se comportă acestea, dar și alte aspecte ce țin de ele m-au atras mai mult în Frumuseți monstruoase decât acolo. Iar acesta pot spune că a fost un plus pe care l-am dat poveștii. În schimb, nu am putut fi deloc prietenă cu prologul și nu prea i-am înțeles rolul în toate întâmplările petrecute, și ori nu am fost eu foarte atentă – cu toate că în două sute și ceva de pagini nu aș putea să uit atât de ușor din detalii –, fie autoarea nu ne-a explicat foarte bine ajutorul pe care trebuia să ni-l dea acesta. Cât despre gardieni, să zic, oricât de comun ar părea termenul în cărțile fantasy, nu cred că m-aș putea sătura niciodată de el, deoarece, instantaneu, când mă „întâlnesc” cu denumirea asta în vreo poveste, gândul îmi zboară la niște persoane fie foarte puternice, musculoase, care emană duritate, fie la niște santinele zvelte dar foarte rapide, cu puteri foarte impresionante. Nu am fost dezamăgită și supărată când am descoperit că personajele care erau numite așa făceau parte din una dintre cele două categorii, doar că mi-aș fi dorit ca, majoritatea dintre ele – și aici mă refer și la Lara, personajul principal – să fie mai mari ca vârstă. Ori se datorează faptului că am trecut pragul de douăzeci de ani, personajele din cărți – fie ele fantasy, science fiction sau cărți ce nu au legătură cu tehnologia avansată și cu lumile magice – dorindu-mi să fie de vârsta mea sau mai mari, ori, la câte cărți am citit în care protagoniștii nu aveau mai mult de optsprezece-nouăsprezece ani, am început să mă cam satur ca scriitorii să se învârtă în preajma acestor cifre. În rest, ca personaje în sine, modul cum gândeau, acționau și se comportau, cam toți au fost pe placul meu; poate mă enerva uneori Lucian deoarece nu-i înțelegeam comportamentul, plus că aveam uneori momente în care reacționa foarte ciudat, astfel că nu prea îi găseam justificare.

Dacă ar fi să fac o trecere rapidă a lucrurilor care mi-au plăcut cel mai mult în Frumuseți monstruoase, aș putea să descriu totul într-un singur cuvânt: Lara. O părea într-un fel clișeic – sau poate că nu – faptul că ea, ca personaj principal, este motivul cel mai mare pentru care cartea nu mi-a rămas indiferentă, dar acesta este adevărul. Cu toate că începutul a fost înconjurat de mici clișee – mutarea ei la o altă școală, întâlnirea cu doi frați misterioși, atracția pe care o simțea pentru unul dintre ei –, am apreciat foarte mult că Marina Neagu a construit un personaj care nu era avid de atenție, ci prefera să fie singur, astfel că de multe ori încerca să scape de persoanele nou cunoscute, și să fie doar cu persoana ei. Dovada că orice carte – scrisă într-un mod corect din punct de vedere al narării, care, la început, îți dă impresia că nu te va impresiona foarte mult până la final – te poate surprinde plăcut într-un anumit punct. Și nu doar o singură dată, așa cum ați aflat din ceea ce am scris mai sus. 

Toată lumea creată de autoare pare foarte promițătoare – chiar și în ochii unui critic, care nu sunt eu –, doar că, la cât de interesantă o consider, pe atât de grăbită a fost acțiunea. Iar acesta este și motivul care m-a supărat foarte mult: lumea gardienilor, modul cum s-a născut și a crescut Lara, cum a ajuns să fie atrasă de unul dintre cei doi frați, personajele care te uimeau – fie plăcut sau nu – și de la care nu te așteptai niciodată, toate acestea puteau fi scrise și detaliate în cel puțin două cărți; părerea mea. Se putea construi foarte frumos o poveste – dacă nu în două volume – măcar în dublul paginilor pe care le are cartea. Dacă atracția aceea atât de puternică dintre Lara și unul dintre personajele masculine nu ar fi ținut de sfera fantasticului – de faptul că erau amândoi, efectiv, dependenți unul după celălalt, după foarte puțin timp de când s-au cunoscut –, ai crede că totul s-a petrecut mult prea repede, nedându-le loc să se descopere. Și, pe lângă asta, au fost unele scene care te lăsau cu un semn de întrebare, de exemplu, nu știai cum aflase personajul respectiv de acea locație, ci doar te trezeai cu el proțăpit la ușă. Citisem nu știu ce recenzie a nu mai știu cărei persoane – care nu-i plăcuse cartea –, în care spunea că nu i-a plăcut absolut deloc deoarece – pe lângă alte motive – a fost vorba de un triunghi amoros. Ok, mi-am zis, aici avem o uriașă problemă, deoarece eu urăsc de-a dreptul complicațiile care se nasc între doi băieți care iubesc aceeași fată sau invers. Pot spune că, pe lângă entuziasmul pe care l-am avut, am parcurs-o și cu o ușoară teamă, deoarece nu voiam să mă opresc din citit din cauza acestui impediment: vreau să se înțeleagă că eu sunt un dușman declarat când vine vorba de triunghiurile amoroase. Dar, cu cât avansam mai mult, am descoperit că nu era chiar așa cum m-aș fi așteptat, ci mai degrabă a fost genul acela de iubire în jurul a trei persoane, ca în Twilight; sper că nu am dat un spoiler prea mare. Ceva asemănător, dar nu prea. Ceea ce m-a bucurat foarte mult și pot afirma cu tărie că m-am simțit foarte ușurată în clipa în care am terminat de citit Frumuseți monstruoase.

Nu aș vrea să mai vorbesc și despre personaje deoarece, la cât de scurtă a fost cartea, nu aș vrea să dau, din întâmplare, prea multe spoilere. Dar, ca să nu las acest subiect gol, voi menționa numele celor care mi-au plăcut cel mai mult: Adrian, părintele Iulian, Lara și Vlad. Cât despre întreaga carte, nu aș putea spune că a fost o capodoperă literară, dar a fost o lectură plăcută, pe care o recomand în special adolescenților, care sunt încă în perioada în care descoperă genul Young Adult, și care nu prea țin cont atât de mult de cele câteva clișee pe care le-am regăsit. Și cu toate astea, sunt sigură că o pot lectura și cititorii care sunt obișnuiți cu lumea în care tinerii sunt personajele principale, și cu toate că poate vor crede că nu vor găsi nimic care să îi surprindă, cu toate astea au îndemnul meu să cumpere cartea; pe mine m-a lăsat de câteva ori cu piciorul în aer, deci există și momente neașteptate. Este o lectură ușoară, care se poate citi în câteva ore – dacă îți iei pauze între –, o carte nu foarte complexă care să-ți pună mintea la contribuție, dar care te va face să te întrebi ce se va întâmpla mai departe, după ce vei da pagina. Și cred că acest aspect contează mult mai mult – faptul că te ține în suspans – decât acele clișee pe care le-ai mai întâlnit şi în alte cărți citite. Și, ținând cont că, până la final, am ajuns la concluzia că mi-a plăcut Frumuseți monstruoase, sunt foarte curioasă de următoarea carte scrisă de autoare.  

marți, 21 iunie 2016

"Grace de Monaco: Povestea unei prințese" de Jean des Cars

Cartea Grace de Monaco: Povestea unei prințese poate fi comandată de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: „Sunt ființe care nu se sting niciodată”, spunea Grace. Cuvinte care i s-ar potrivi ei înseși: căldura pe care o emana Grace de Monaco nu va dispărea niciodată, pentru că amintirea ei a rămas gravată în sufletele noastre.

Un star autentic, o vedetă răsplătită cu un Oscar, trei Golden Globe și mai multe premii ale criticilor de film, actriță-fețiș a lui Alfred Hitchcock, care a știut să-i pună în valoare distincția, superioritatea și frumusețea. Grace Kelly l-a întâlnit pe Prințul Rainier la Festivalul de la Cannes în 1955. Mai întâi în secret, apoi în văzul lumii întregi, idila lor a devenit o adevărată poveste de dragoste, iar nunta celor doi, numită „nunta secolului XX”, a unit într-un mod spectaculos glamourul hollywoodian cu sobrietatea monarhică a Vechiului Continent.

Jean des Cars, cunoscut scriitor și jurnalist, și-a pus semnătura pe biografia, entuziastă și plină de forță, a unei mari doamne, pe care scriitorul Anthony Burgess o compara cu o zeiță și despre care Cary Grant repeta la nesfârșit: „Ne lipsește.”

RECENZIA: Dacă ar fi să mă iau după ținerea mea de minte, am terminat de citit Grace de Monaco acum vreo două săptămâni. Și uite că vin cu recenzia după o perioadă în care cheful de-a scrie și de a citi era unul foarte mic. Poate că totul s-a datorat din cauza căldurii, din cauza faptului că sunt mai mereu moleșită, singurul lucru pe care vreau să-l fac toată ziua este să stau acoperită de apă – sub duș –, cu un pahar în mână, plin cu apă cu gheață. Și când mă gândesc că este de-abia începutul caniculei, îmi vine să mă iau cu mâinile de păr și să urlu cât mă vor ține plămânii: urăsc vara! Și când mă gândesc că din cauza temperaturii mult prea ridicate nu am chef de absolut nimic, nu-mi prea convine deoarece mi-am propus să citesc măcar o carte pe săptămână; cred că-mi va fi într-un fel greu, dar un bookaholic nu renunță niciodată, mai ales dacă se înarmează cu multe pahare cu lichide reci și cu un loc răcoros unde să stea. Și uite că asta s-a întâmplat astăzi, am spus stop și m-am apucat să scriu recenzia unei cărți care mi-a oferit lucruri interesante și pe care nu le știam legat de Grace Kelly și de locul unde a ajuns să devină prințesa, dar a reușit, într-o oarecare măsură, să fiu puțin bosumflată și ușor iritată de conținut și nu numai.

Dacă ar fi să o iau în ordine cronologică – și aici mă refer stric la Europa –, de la primul rege/prima regină/primul prinț/prima prințesă din fiecare țară care a fost sau încă este monarhică, nu cred că sunt mai mult de treizeci de astfel de oameni aș recunoaște și aș spune: ah, de el/ea am auzit! Sunt puțin cei care m-au interesat cu adevărat foarte mult – și, da, poate că într-un fel fac o greșeală, deoarece nu se știe ce informații interesante aș descoperi despre nu știu ce monarh despre care nu au auzit sau citit nimic –, așa că atunci când aflam numele unui conducător care mă atrăgea din punct de vedere al impactului pe care l-a lăsat în istorie, a ceea ce a făcut în timpul domniei, dispunea de atenția și de timpul meu, căutând fel și fel de alte informații despre el; de când s-a născut și până în momentul decesului. De Grace de Monaco – dacă îmi aduc bine aminte – am aflat acum vreo câțiva ani, atunci când am găsit un articol pe net despre nunțile celor mai frumoase regine și prințese ale Europei. Printre Sissi, împărăteasa Austriei, prințesa Diana și alte astfel de frumuseți, am „dat” și peste Grace de Monaco. Eleganța, stilul și frumusețea ei – sinceră să fiu, cu toate că Sissi este preferata mea –, prințesa Grace m-a făcut să simt ceva foarte ciudat în momentul în care m-am uitat la poza în care aceasta se afla în rochie de mireasă, lângă soțul ei, prințul Rainier. Și de atunci m-am documentat mai mult despre viața de dinainte să devină soția acestuia, iar lucrul care m-am uimit cel mai mult a fost faptul că era actriță, și nu una oarecare, ci una dintre cele mai apreciate de la Hollywood, din acea vreme. Că a fost pe aceeași lungime cu Sophia Loren, Elizabeth Taylor, Brigitte Bardot și altele la fel de cunoscute și căutate. Ciudat faptul că de cele trei am auzit și citit, dar despre Grace Kelly mai nimic.

Pe lângă faptul că Grace de Monaco a trebuit să ia o decizie ce urma să-i schimbe drastic cursul vieții, fiind deja cunoscută în întreaga lume – ca și actriță –, pentru jurnaliști și pentru toți ceilalți care vânau efectiv noutățile din viețile vedetelor, ea, ca și persoană, nu era o enigmă pentru supușii din principat, dar și pentru celelalte țări. O persoană care a răsărit din neant, total anonimă, și care a ocupat locul din dreapta a unui prinț european. Nu, Grace era chiar mai cunoscută și decât prințul Rainier, atât de cunoscută încât se spunea uneori că aceasta a propulsat principatul pe harta Europei, și de ce nu, a întregii planete. Fiind o țară mică – dar independentă –, cu o dinastie care dăinuise de sute de ani, nu era atât de celebră și de veche în ochii oamenilor de rând. Dar pentru Grace, din momentul în care a pășit în principat ca logodnică a prințului, urma să fie locul unde urma să-și continue viața, și din câte se pare, unde a și murit. Și că tot sunt la capitolul plecării lui Grace din lumea celor vii – pentru rafinamentul și eleganța de care dădea dovadă, mi s-a părut mult prea dur să folosesc cuvântul decedat –, dacă ar fi să fac o comparație între celelalte morți ale celorlalți monarhi care mi-au plăcut, cea a prințesei de Monaco m-a atins și m-a zdruncinat cel mai mult. Din câte am aflat în carte, atunci când a avut accidentul – în care a fost implicată și una dintre fiicele acesteia, Stephanie –, doar apropiații familiei regale știau cât de grav a fost de fapt, și în ce stare se afla cu adevărat prințesa. Nu știu dacă au procedat chiar bine luând acea decizie, până la urmă, la cât de grav fusese vătămată, din spusele medicilor, dacă ar fi ieșit din comă nu mai era om, funcțiile ei cerebrale o făceau să fie ca și o legumă. Oricum, până la urmă aceasta nu s-a mai trezit – sunt sigură că, într-un fel sau altul, a fost mult mai bine așa, deoarece, în loc să-ți vezi persoana iubită cum se chinuie, mai bine accepți, te resemnezi cu durere, și preferi ca ea să plece de lângă tine –, și ca să-ți dai seama cât de mult a fost iubită, voi transcrie ultima propoziție din această carte, în care Jean des Cars cred să spune totul – luând în considerare faptul că acesta a putut discuta cu ea față în față: „Un trandafir din Irlanda, din America și din Monaco, al cărui parfum de neuitat îl vom simți mereu.” Pentru cei care au fost din generația ei, i-au văzut filmele, au apreciat-o de la început și până la sfârșit – fie că a fost actriță sau prințesă –, pierderea lor nu se compară cu ceea ce simțim noi, care o putem vedea doar din trecut, din diferite filme sau interviuri pe care le-a dat. Probabil că, dacă ar fi trăit și în zilele noastre – accidentul să nu fi existat , din calculele pe care le-am făcut, ar fi avut vârsta de optzeci și șapte de ani; poate chiar ar mai fi fost în viață, deoarece mai sunt și alte actrițe din generația ei care încă mai sunt printre noi, plus că, am avut o bunică care a trăit nouăzeci și cinci de ani. Dar având în vedere că prințul Rainier a decedat acum unsprezece ani, tristețea pe care ar fi avut-o în suflet, știind că acesta nu mai era lângă ea, aș fi considerat-o mult prea dură pentru ea. 

Cu toate că Principatul Monaco este a doua cea mai mică țară din lume, ca și monarhie a reușit să țină cont de ceva ce alte țări – monarhice – o considerau o chestie imposibilă: ca o femeie că conducă țara. Știm că fiecare rege și-a dorit – și de ce nu –, iar cei prezenți își doresc și ei, la rândul, ca primul născut să fie un copil de sex masculin pentru a prelua conducerea țării și pentru a duce dinastia mai departe. Țin minte că, în multe cărți de istorie pe care le-am citit, regele acelor timpuri nu accepta să nu aibă unul sau mai mulți băieți, iar dacă acest lucru nu fusese posibil, toată vina cădea pe umerii reginei. De ce? Pentru că era vina ei, făcuse nu știu ce păcat și Dumnezeu o pedepsise să nască numai fete, și alte motive de genul; tâmpite și fără sens. Dar Casa Grimaldi – cea din care făcea parte prințul Rainier – nu a procedat în acest fel, nici cu vina pe care o pasa reginei, dar nici cu alte lucruri stupide; pe ei nu îi interesa foarte mult ce sex urma să aibă copilul. Cel care se va naște primul, acela urma să urce pe tron și să ducă dinastia mai departe. Iar acest lucru m-a făcut să-mi dau seama că, există țări care nu respectă în totalitate o regulă, o etichetă impusă cu strictețe – și care este la modă – în altele. 

Cei care mă urmăresc și pe Goodreads au văzut nota pe care am dat-o cărții, o notă mică dacă ar fi să o iau după faptul că Grace de Monaco chiar mi-a plăcut într-o măsură foarte mare. Faptul că am aflat mai multe despre aceasta, unele aspecte care îmi erau deja cunoscute au fost mai detaliate în așa fel încât am reușit să-mi mai răspund și la niște întrebări pe care le aveam, stilul lui Jean des Cars de-a povesti; până aici totul a fost foarte bine, pot spune că m-am împăcat cu ele. În schimb, motivul care m-a determinat să-i dau cărții doar trei stele a fost faptul că nu mi-a plăcut modul în care a fost așezat în pagină totul. Și aici nu mă refer la o dezordine care m-a încurcat – spațiu prea mare între paragrafe, lipsa liniei de dialog acolo unde era cazul, și așa mai departe; nu a fost vorba de asta –, ci la modul în care s-a gândit autorul să așeze capitolele. Pentru că, fiecare capitol în parte vorbea despre o anumită perioadă a vieții lui Grace, și cu toate că mai devia uneori de la subiect și mai discuta și despre altceva, nu acest lucru m-a încurcat atât de mult, cât au făcut-o aceste capitole. Pentru că, în primul se vorbește mai mult despre moartea ei, în al doilea să zicem că discută despre cariera ei cinematografică, și așa mai departe. Nu sunt puse în ordine, plus că nu am aflat foarte multe lucruri despre copilăria ei; cel puțin eu îmi doream să scrie mai mult și despre acest aspect. Știu stilul lui Jean des Cars din Sissi: Împărăteasa Austriei, iar acolo a folosit o ordine cronologică a întâmplărilor. Da, cartea nu a început cu anii în care Sissi a fost un copil – și dacă țin bine minte –, ci fix din momentul în care aceasta pleca cu sora și mama acestora să-l întâlnească pentru prima oară pe Franz, iar finalul ne-a adus perioada în care aceasta urma să fie omorâtă la Geneva. Poate că, pentru unii nu a fost o problemă, nu au fost încurcați și amețiți de informațiile pe care, uneori, nu le putea pune cap la cap, dar pe mine pot spune că m-a deranjat foarte mult. Plus că s-a vorbit destul de mult despre politică – ceea ce, pe mine, chiar nu mă interesa deloc, și dacă totuși voiam să citesc despre acest subiect, căutam o carte despre istoria Principatului Monaco –, neinsistându-se atât de mult cât ar fi trebuit pe viața ei de prințesă. 

Poate că voi părea ușor exagerată pentru ceea ce am scris mai sus, dar nu am putut parcurge foarte ușor cartea din cauza acestui impediment, iar dacă cei care au citit cartea au putut să o facă, sincer, felicitările mele. Mi-a plăcut povestea lui Grace Kelly, pare ușor fantastică, scoasă din basme, deoarece o actriță – cu toate că era faimoasă – a ajuns prințesa unei dintre cele mai frumoase țări monarhice din lume; cel puțin, din perspectiva mea, eu așa o percep. Am citit diferite articole în care Grace Kelly ar fi fost denumită o hoață de căsnicii, o femeie care fura bărbații altora, și alte chestii de genul. Eu nu am perceput-o așa în niciun minut; pe platourile de filmare era nevoită – pentru că așa îi cerea rolul – să fie senzuală în fața multor actori cunoscuți, plus că gena ei, frumusețea răpitoare pe care o avea o propulsa fără dorința ei în ochii anumitor bărbați. Țin minte că scria undeva în carte, și nu citez, ceva de genul: nu ne dădeam seama când se termina rolul și unde începea realitatea. Cu toate că, să fim sinceri, frumusețea aduce uneori beneficii persoanei care o posedă – fie că e deșteaptă sau nu –, în unele cazuri poate fi un blestem, așa cum a fost și uneori pentru Grace. Existau actori – sau alte personalități care se ocupau cu altceva – care erau în stare să divorțeze de soții pentru a se căsători cu Grace; eu sunt în totalitate sigură că aceasta nu și-a dorit niciodată ca un bărbat să facă un astfel de gest pentru a fi cu ea. A fost o fire mult prea blândă, mult prea bună cu cei din jur, care își dorea să facă bine, nu un monstru care distruge căsnicii, stă puțin cu câte un bărbat până se plictisește și apoi îl abandonează. Am catalogat-o ca fiind undeva lângă puritatea și blândețea pe care a avut-o Sissi. 

A fost o carte emoționantă, viața unei prințese care a plecat mult prea repede de lângă familia, prietenii și toți cei care țineau și o apreciau pentru tot ceea ce a făcut în timpul cât a trăit. A iubit, a fost iubită și va continua să fie foarte multă vreme de acum încolo, deoarece parfumul pe care l-a emanat Grace de Monaco de-a lungul vieții, încă mai persistă cu tărie în inimile oamenilor din Monaco, a celor care au cunoscut-o, care i-au urmărit filmele și au ținut cu putere de valoarea ei ca actriță și ca prințesă. 

luni, 13 iunie 2016

"Doamna apelor" (The Cousins War #3) de Philippa Gregory

Volumul Doamna apelor poate fi comandat de pe site-ul editurii Polirom

DESCRIEREA: Doamna apelor readuce la viață una dintre cele mai misterioase figuri feminine ale Angliei medievale, Jacquetta de Luxemburg, mama reginei Elizabeth Woodville. Urmașă a Melusinei, frumoasa zeiță a râurilor din mitologia vest-europeană, Jacquetta îi moștenește puterile vizionare și vrăjitorești, însă le folosește doar în momentele cruciale ale vieții. Căsătorită cu ducele de Bedford și înrudită astfel cu familia regală, aceasta ajunge în scurt timp una dintre primele doamne ale Curții Lancaster. Deși moartea soțului și căsătoria cu un bărbat inferior ca rang și avere îi răpesc acest statut privilegiat, în mijlocul luptelor sângeroase ce dezbină țara, Jacquetta reușește să-și îndeplinească unul dintre cele mai ambițioase vise: acela de a-și vedea fiica urcând pe tronul Angliei. 

RECENZIA: În afara faptului că mă tot chinui de vreo săptămână să scriu recenzia asta, totul merge foarte bine. Într-un timp chiar luasem decizia că nu o voi mai scrie deloc, dar două motive destul de puternice m-au determinat să nu o las baltă: primul, faptul că nu-mi place să las o serie incompletă din punct de vedere al recenziile – dacă este vorba, bineînțeles, doar despre una care mi-a plăcut și îmi doresc să o citesc și în continuare –, iar al doilea motiv se refer la cât de important consider acest volum pentru întreaga serie. Pentru că, efectiv, doar în Doamna apelor ni se explică mai pe larg legenda Melusinei, puterile pe care, se spune, le-ar fi moștenit Jacquetta Rivers de la aceasta, plus că dacă ar fi să luăm fiecare volum, din cele șase, în parte – chiar și pe cele două pe care nu am ajuns să le citesc –, toate cărțile, sunt sigură, au o anumită legătură, directă sau indirectă, cu Jacquetta Rivers. Așa că mi s-a părut mult prea importantă pentru mine această recenzie, ca să o las baltă. 

Și că tot am dat startul recenziei cu aducerea în discuție a Melusinei, țin minte că am mai citit despre aceasta într-o altă serie – de această dată, neavând nicio legătură cu istoria –, și anume în trilogia „Cântul vrăjitoarelor”, scrisă de Mireille Calmel. Am citit-o acum destul de mult timp, după ce Leontina avea numai cuvinte de laudă la adresa ei, și cu toate că era una cu vrăjitoare, mi-am călcat pe orgoliu și am împrumutat-o de la bibliotecă. Și da, este vorba despre trilogia aceea care are coperțile foarte, foarte urâte, dar, care să fiu sinceră, imaginile de pe ele au legătură cu ceea ce se găsește în interiorul ei. Și așa cum mi-a fost recomandată și mie cu foarte multă încredere, mă simt într-un fel datoare să mă propun și eu să-i dați o șansă. Cât despre Melusina, de faptul că este o legendă vest-europeană, nu mai țin minte câte lucruri și, mai exact, ce lucruri ne-au fost dezvăluite de către autoare, dar știu că personajul principal avea – la fel ca Jacquetta Rivers – o foarte mare legătură cu aceasta. Dacă nu greșesc, conexiunea dintre Melusina și personajul din „Cântul vrăjitoarelor” ar fi fost chiar mai mare și mai puternică. 

Știu că tot am specificat, de fiecare dată când scriam recenzia unui volum din seria „The Cousins War”, că cele șase cărți se pot citi în ce ordine dorește și poate fiecare, deoarece unele evenimente din alte volume fie se repetă sau se readuc în discuție de unele persoane. Și, oricum, fiecare carte are alte personaje principale, deci se înțelege. O spun din experiență, deoarece nici eu nu am citit chiar în ordine celelalte volume Prințesa albă, cartea a cincea a seriei am lecturat-o după ce le citisem pe primele două –, și cu toată siguranța asta pe care o aveam, nu pot spune că m-am simțit foarte bine cât timp lecturam Doamna apelor. De ce? Pentru că mi-am dat seama că ar fi fost mult mai bine dacă l-aș fi citit înainte de primul volum, Regina albă. Din cauza faptului că acțiunea din Regina albă se petrecea imediat după ce se termina acest volum, în timp ce citeam Doamna apelor și descopeream un anume personaj pe care-l întâlnisem și în Regina albă, imediat îmi apăreau în fața ochilor imagini cu modul cum murise acel personaj. Poate că, pentru unele, nu prea simțeam o milă foarte mare, dar nu pot spune același lucru și despre Richard Woodville; devenit mai târziu baron de Rivers. Richard Woodville, pentru cei care nu au citit cărțile sau recenziile mele anterioare, este soțul Jaquettei și tatăl reginei Elizabetha. În Regina albă acesta își găsește sfârșitul decapitat, împreună cu unul din băieții lui – sau cu unul din cei doi fii din prima căsătorie a Elizabethei, nu mai știu sigur – la ordinele lui Richard Neville, contele Warwick. Eu am considerat că a murit nevinovat, și cred că de fapt chiar așa este, în condițiile în care Richard Neville nu era chiar un sfânt și nu era un apărător, neapărat, al dreptății. Dacă în Regina albă nu am aflat foarte multe lucruri despre trecutul tatălui Elizabethei, despre căsnicia cu mama acesteia, astfel că nu prea am apucat să mă atașez de el, în Doamna apelor am descoperit mult mai multe despre viața lui. Acesta fiind al doilea soț al Jacquettei Rivers – și singurul de care aceasta a fost îndrăgostită –, l-am întâlnit de foarte multe ori în carte, și pot spune că mi-a plăcut foarte mult de el. De modul cum gândea, cum acționa. Așa că felul cum a murit, nevinovat, fără niciun rost, m-a făcut să mă întristez de cele mai multe ori când citeam vreo replică de-a lui sau vreo scrisoare pe care i-o trimitea Jacquettei. 

Să fiu sinceră, cu toate că mi-a plăcut modul cum Edward al IV-lea a condus Anglia din acea vreme, nu am putut să nu mă gândesc și cum ar fi fost dacă Henric al VI-lea ar fi continuat să stea pe tron. Și ca să vă fac puțin să înțelegeți: Henric al VI-lea, de mic copil a fost crescut mai mult de oameni care l-au făcut dependent de biserică, ca să zic așa, învățându-l să se roage mai mereu, în loc să deprindă tacticile militare, mai pe scurt, să fie un rege mai dur. În momentul în care s-a căsătorit cu Margareta de Anjou, nu a fost capabil să-i dăruiască un fiu – sinceră să fiu, sunt sută la sută sigură că prințul Edward, copilul celor doi, nu este băiatul regelui, ci tind să cred că a fost progenitura lui Edmund Beaufort, ducele de Somerset –, nu știa să ducă o luptă, mereu se ruga, într-atât de mult încât se spune că ar fi stat într-un fel de comă timp de vreun an de zile. Doar regina, medicii și Edmund Beaufort ar fi știu de acest lucru, restul oamenilor explicându-li-le că ar fi fost bolnav, sau cam așa ceva. În orice caz, după ce ducele Richard de York ar fi aflat, a încercat de mai multe ori să-l dea jos de pe tron, deoarece știa că era un rege nevrednic, care va duce țara numai la risipă. Trecând peste bătălii și pe lângă faptul că Richard de York a murit într-una, băiatul cel mare al acestuia, Edward de York, a urcat pe tronul Angliei. Nu m-am documentat mai mult după ce am citit Regina albă ca să aflu informații în plus despre Henric al VI-lea, așa că până nu am citit Doamna apelor, nu știam exact cât de incapabil a fost acesta ca rege. Bine, știu că seria conține și ficțiune, dar ăsta sigur este un adevăr. Oricum, după ce am aflat mai multe lucruri despre istoria lui, în loc să mă mai întreb: cât de bine ar fi fost dacă acesta continua să fie regele Angliei?, îmi pun următoarea întrebare: cât de rău ar fi ajuns Anglia dacă Henric al VI-lea ar fi stat în continuare pe tron?

Jacquetta Rivers – că tot am discutat despre ea în treacă în recenzie – a fost cred că cel mai interesant personaj pe care l-am întâlnit, până acum, în această serie. Și nu iau în considerare doar faptul că ar fi fost un urmaș al Melusinei, că ar fi fost considerată vrăjitoare în acea vreme, dar cel mai mult am admirat la ea tăria de caracter, puterea pe care o avea pentru a trece peste atâtea obstacole care îi ieșeau în cale. În afara faptului că a fost o mamă care a adus pe lume paisprezece copii, a reușit să-l urce pe unul pe tronul Angliei – pentru că, sunt convinsă că fără ajutorul ei Elizabeth nu ar fi ajuns atât de departe doar cu frumusețea –, a făcut în așa fel încât să scape de toate acuzațiile care i se aduceau legat de vrăjitorie, având o moarte naturală, dacă aș putea să o spun așa. Ar fi putut să mai trăiască – până la urmă nu a murit la optzeci-nouăzeci de ani –, dar luând în considerare și cât de avansată era medicina în acea vreme, și fără a aduce în discuție puterile care se presupunea că le avea, a știut ce vrea, și a răbdat până să-l primească, ca într-un final să fie răsplătită. Pentru că, nu mai știu de câte ori își dorea să plece de la curtea Margaretei de Anjou, să se stabilească la țară împreună cu soțul – care era mai mereu trimis de lângă ea, pe perioade lungi – și copiii ei, dar regina fiind atât de dependentă de sprijinul și de compania acesteia, destul de târziu în viață a putut să stea liniștită. Bineînțeles, până s-a întâlnit Elizabeth cu Edward și totul a luat-o de la capăt, doar că, de data aceasta, de partea Casei de York, nu a Casei de Lancaster.

Cu toate că mai am două cărți de citit din această serie Fiica eminenței cenușii și Blestemul regelui, pe care am cumpărat-o –, vă recomand cu toată încrederea seria și implicit autoarea, deoarece consider că fanii genului de ficțiune istorică vor fi cu siguranță încântați de ceea ce vor găsi printre pagini. Eu, una, m-am îndrăgostit de tot ceea ce scrie Philippa Gregory și mi-am promis că voi face tot posibilul să citesc tot ce s-a tradus scris de ea la Editura Polirom.