luni, 9 mai 2016

"Prințesa statornică" (The Tudor Court #1) de Philippa Gregory

Volumul Prințesa statornică poate fi comandată de pe site-ul editurii Polirom

DESCRIEREA: E cunoscută drept soția stearpă a unui rege puternic, dar în spatele acestei imagini se ascunde o poveste seducătoare. Katherine de Aragon este Infanta Spaniei, născută din stirpe de războinici, din părinți cu sânge nobil. La nici patru ani ea e făgăduită unui Prinț de Wales, lui Arthur, și crescută ca viitoare Regină a Angliei. Nu are nici o fărâmă de îndoială că soarta o va aduce la curtea unei țări de la capătul lumii, o țară rece și uitată de Dumnezeu. Arthur este încă un copil când se întâlnesc; obiceiurile noii ei lumi sunt aspre, mâncarea e ciudată, ca și oamenii, care o privesc cu răceală. Încet-încet își uită însă temerile, viața devine mai ușoară; dar Arthur moare de timpuriu și Katherine e din nou în voia sorții. Visul ei de a conduce un regat se întunecă din nou. Salvarea va veni însă de la Henric, răsfățatul și mai tânărul frate al lui Arthur, cu care Katherine se va căsători. Curtea regală se împotrivește, părinții îi sunt prea puțin de ajutor. Katherine nu-și dezminte însă stirpea războinică: va face orice să-și împlinească visul, va minți dacă va fi nevoie și va muri mințind, dar va fi soția viitorului Henric al VIII-lea și Regina Angliei. 

RECENZIA: Înainte de-a pleca la bunici m-am dus la bibliotecă cu gândul să împrumut volumul al treilea din seria „The Cousins War”, Doamna apelor, în care personajul principal este mama reginei Elizabeth Woodville, Jacquetta Rivers. Dar negăsind-o pe raft – din nou – mi-am spus, totuși, că ar trebui să împrumut ceva, până la urmă. Philippa Gregory a mai scris o serie, „The Tudor Court”, în care acțiunea se petrece la câțiva ani după încheierea volumului cinci din „The Cousins War”, Prințesa albă. (Ultimul volum al seriei este, de fapt, Blestemul regelui, și din câte am văzut pe coperta acestuia, îl are în prim-plan pe regele Henric al VIII-lea. Și cu toate acestea, din descrierea pe care am citit-o pe site-ul editurii Polirom, nu pare a fi conținutul la care mă așteptam, și anume să se povestească viața acestuia de-a lungul mariajului pe care l-am avut cu cele șase soții, ci mai mult despre lucrurile pe care le-a făcut Margaret Pole la curtea lui, așa că nu am luat în considerare și această carte.) Intenția mea nu a fost să încep această serie cât timp nu am citit toate cele șase volume din cealaltă, dar cum Prințesa statornică fusese adusă de curând la bibliotecă, și cum nu știam ce să împrumut altceva, mi-am spus: ok, o iau pe asta! Și cred că am făcut un lucru oarecum prost că am citit-o acum, deoarece o să vreau să continui imediat seria și în capul meu va fi un vârtej de informații din seria anterioară și aceasta; cred că voi ajunge să încurc anumite aspecte între ele, cu toate că, normal, nu ar trebui să se întâmple.

Nu știu cu ce aș putea să încep să scriu deoarece m-a uimit și m-a lăsat fără cuvinte de atât de multe ori, încât îmi este foarte greu să cred că acea regină pe care am „întâlnit-o” în serialul The Tudors este aceeași cu tânăra Catalina din carte; o copilă provenind dintr-o familie de războinici regi, dintr-o Spanie temută de toată Europa. Această Catalina mai în vârstă – devenind, cu timpul, o Katherine, o englezoaică – a fost singura pe care am considerat-o reală, până să ajung să citesc Prințesa statornică și să-mi dau seama de unele lucruri care, în The Tudors, au rămas niște enigme chiar și după moartea ei. Dar acest volum mi-a răspuns la niște întrebări atât de importante – cu toate că un istoric nu ar ști să-mi spună dacă a fost cu adevărat așa sau doar imaginația Phillipei Gregory și a unor speculații mi-au arătat-o în felul acesta; o tânără prințesa promițând omului iubit pe patul de moarte că va face tot ce va putea pentru a-i îndeplini ultima dorință. Pentru că mi-am adus aminte de momentul confruntării dintre Henric al VIII-lea și Katherine de Aragon, în momentul în care acesta dorea să divorțeze de prima lui soție pentru dragostea pe care i-o purta Annei Boleyn. Dar biserica nu dorea să aprobe această ruptură dintre ei, din cauza faptului că regina era iubită de aceștia și de popor, plus cel mai important argument cu care puteau veni în apărarea ei și care era sfânt la vremea aceea, fie omul sărac sau bogat. Un argument pe care regina Katherine îl aproba cu toată puterea ei, cu toate că știa că Henric nu era de acord cu ea și îi cunoștea minciuna; o să mă opresc aici pentru că nu aș vrea să divulg prea mult pentru cei care nu au văzut serialul sau au citit nimic legat de aceast eveniment. Oricum, nu m-am așteptat ca această femeie să fi suferit atât de mult la tinerețe pentru moartea prințului Arthur, pentru tot ce ar fi putut clădi împreună ca regi; nu credeam că ar fi fost posibil să aibă parte de atâtea obstacole din partea curții engleze, și nu numai. Am fost profund dezamăgită de deciziile pe care le luau părinții acesteia, și cu toate că știu ce sacrificii trebuiau făcute pentru a menține o țară puternică pe atunci, fără războaie și pașnică, la cât de frumos se comportau cu ea și la câtă iubire dădeau impresia că i-ar oferi, am fost, totuși, puțin șocată. 

Cu toate că aș vrea să povestesc despre un anumit personaj care m-a dat peste cap și care m-a lăsat fără cuvinte – prințul Arthur –, Henric al VII-lea mă determină să nu-i dau pace nici în această carte. Și ca să repovestesc puțin istoria lui – până la începutul Prințesei statornice – voi scrie că: Henric Tudor a ajuns regele Angliei câștigând Bătălia de la Bosworth împotriva regelui de atunci, Richard al III-lea. Bineînțeles că nu el a fost în focul luptei, ci mai mult a stat în spate, lăsându-și soldații să facă munca mai grea. Acesta s-a căsătorit la scurt timp cu Elizabeth de York, printr-o înțelegere făcută de Elizabeth Woodville – soția regelui Edward al IV-lea și mama Elizabethei de York – și mama lui Henric Tudor, Margaret Beaufort. Nu o să mai povestesc și despre speculațiile cum că unul dintre prinții de York – Edward – ar fi fost găsit în viață și că ar fi atentat la tronul Angliei. O să mai precizez doar un lucru, pe care l-am mai povestit și în Prințesa albă, și anume: Henric al VII-lea a fost o reală dezamăgire pentru mine atunci, și o și mai mare dezamăgire în Prințesa statornică. Poate că a fost puțin mai încrezător în sine – cred că anii de domnie își spuseseră cuvântul –, dar tot un molâu, tot un rege care să nu-mi arate putere și impunere a fost. Și ca să întăresc și mai bine părerea mea, am selectat un fragment în care Katherine de Aragon ajunsese la propria ei concluzie despre Henric al VII-lea:

„Regele acesta, care și-a cîștigat tronul în bătălie și și-a ridicat coroana din noroiul cîmpului de luptă, nu e deloc cum mi-am închipuit. Mă așteptam să semene cu un războinic, cu un soldat, ca tatăl meu, poate. Dar arată mai degrabă a negustor, un om care își calculează profitul la adăpostul zidurilor, nu unul care și-a cîștigat regatul și soția prin puterea sabiei.”
Poate că Elizabeth de York nu ar fi fost niciodată alegerea lui ca și viitoare regină a Angliei, dar nici nu cred că știa ce-și dorea din acest punct de vedere. Margaret Beaufort a gândit mereu pentru el, i-a spus ce să facă, ce decizii să nu ia, încât mereu l-am considerat doar o păpușă ce a stat pe tron doar pentru a-i da mamei sale cale liberă de-a face ce-și dorea cu Anglia. Nu știu de unde a moștenit Henric al VIII-lea puterea și încrederea pe care a avut-o – probabil de la tatăl mamei lui, Edward al IV-lea –, deoarece mă îndoiesc că Henric Tudor i-ar fi dat ceva din aceste două; poate aroganța. Cât despre Margaret Beaufort, aceasta mi-a demonstrat încă odată ce înseamnă în ochii ei credința în Dumnezeu și smerenia: o înmormântare fastuoasă, care să dăinuie peste ani și să nu fie uitată de nimeni, niciodată.

Arthur. După ce am aflat mai multe lucruri despre prințul Arthur – în afara faptului că a fost fratele mai mare a lui Henric al VIII-lea, că a fost primul soț a Katherinei de Aragon și că a murit foarte tânăr, nu mai cunoșteam nimic despre viața lui –, am reușit să-mi pun câteva întrebări. Despre cum ar fi fost dacă nu ar fi murit la vârsta aceea fragedă și ce s-ar fi întâmplat cu Anglia acelor ani dacă Arthur ar fi ajuns rege, nu Henric. Nu sunt sigură, dar cred că ar fi avut alt curs întâmplările din anii aceia – cel puțin din planurile pe care și le făcea cu Katherine, planuri foarte promițătoare –, deoarece, din câte mi-am putut da seama din ce am citit în această carte, Arthur și Henric au fost două firi total diferite. Primul, un tânăr înclinat spre studiu, serios și gânditor, în timp ce al doilea se „scălda” în distracție și veselie continuă; era mai libertin. Dar nu aș vrea să fiu prea crudă cu Henric și să afirm că acesta ar fi fost un incompetent și un neserios deoarece aș scrie numai minciuni. Fiind al doilea dintre băieții regali, atenția era mai puțin concentrată pe ce făcea el, iar acesta, din invidia pe care o purta fratelui său și din dorința de a fi observat, apela la tot felul de șiretlicuri. Din păcate pentru el, cei din jur priveau altfel strădaniile lui, considerându-l doar un răsfățat care primea doar ce-și dorea; de multe ori mi-a fost milă de încercările lui. Dar, revenind la Arthur, am scris mai sus cum că eu cred că istoria Angliei ar fi luat un curs total diferit dacă aceasta ar fi fost sub conducerea lui, nu a lui Henric. Am selectat chiar și spusele unei persoane – am uitat să-i notez numele – care îl cunoștea foarte bine pe Arthur, și care spunea în felul acesta:

„— Ei bine, el ar fi fost un comandant de oști nemaivăzut. Îl interesa cum se poartă războaiele. Citea. Studia. Vorbea cu tatăl lui, mă bătea la cap pe mine. Era perfect conștient de pericolul pe care îl reprezintă scoțienii și avea în sînge priceperea de comandant. Îmi punea mereu întrebări despre ținuturile de la graniță, voia să știe unde sînt castelele, cum arată terenul. El ar fi putut să conducă o oștire împotriva scoțienilor și să spere într-o victorie. Tînărul Henric va fi un rege minunat când va învăța tacticile militare, dar Arthur le știa deja. Le avea în sînge.”

Bine, aici se vorbea despre cum ar fi fost la conducerea unei armate, dar cred că s-ar fi aplicat și în cea a țării. De fapt, sunt sigură că așa ar fi fost. Și cu toate astea, nu aș vrea să cred tot ce am scris și să sper prea mult – oricum ține de trecut –, deoarece cartea este, până la urmă ficțiune, așa că ce am aflat despre el și despre planurile lui nu ar putea fi decât acea parte din imaginația autoarei. De ce? Deoarece planurile le-am aflat în timp ce era în intimitate, doar cu Katherine, și un document sau o siguranță despre așa ceva nu s-a precizat în nota autoarei. Oricum, dacă am spus că Henric cred că l-a moștenit pe bunicul lui, Edward al IV-lea, Arthur s-a îndreptat înspre Elizabeth de York, mama lui.

Așa cum am spus mai la începutul recenziei, pe Katherine de Aragon am „cunoscut-o” mai bine din serialul The Tudors; de fapt acolo am aflat pentru prima oară de existența acesteia. The Tudors a început, ca serial, la scurt timp după de Katherine și Henric urmau să divorțeze. Despre relația lor din primii ani de căsnicie nu știam mai nimic, așa că am fost foarte surprinsă să-i descopăr atât de apropiați, Henric comportându-se cu atâta grijă, afecțiune și dragoste; parcă citeam o poveste ce nu ar avea prea mare legătură cu cea din serial. Țin minte că, în The Tudors, după ce Henric a aflat că aceasta a murit, a suferit foarte mult, dar de-abia în carte mi-am dat seama ce a fost de fapt în sufletul lui atunci. Ca și ce a fost în sufletul Katherinei în toți acei ani cât a fost regina Angliei – prima dragoste care dăinuia în sufletul ei, ce a făcut-o să fie atât de dârză în drepturile ei, să fie în stare să facă orice pentru a-și duce menirea la sfârșit. Știu că în serial spusese că ar fi în stare să renunțe și la fiica ei – prințesa Maria –, pentru a intra din nou în grațiile lui Henric. Și cu toate că regele nu și-a mai dorit-o ca soție și regină – fiind atunci îndrăgostit de Anne Boleyn –, Katherine a murit știindu-se regină, și considerându-se singura soție și regină a lui Henric. Iar acest lucru mă face să ajung la ultimul fragment selectat din carte, prin care aceasta își aduce aminte de o conversație mai veche pe care a purtat-o cu mama ei.

 „Ea a ridicat din umeri. << Orice-ar face, legătura căsătoriei nu se poate rupe. Căsătoria se face sub ochii Domnului: el ți-e soț de-a pururi. Cei pe care i-a unit Dumnezeu, nu-i poate despărți omul. Orice suferință ți-ar aduce soțul tău, tot soțul tău rămîne. Poate să nu fie un soț bun; dar tot soț îți e. >>
<< Dar dacă vrea altă femeie? >> am întrebat-o eu cu o curiozitate de copilă.
<< Dacă o vrea pe alta, poate să o aibă sau ea poate să-l refuze – asta rămîne între ei. Asta e problema celeilalte și a conștiinței ei >>, mi-a spus mama cu hotărâre. << Dar tu trebuie să rămîi neschimbată. Orice ar spune el, orice ar vrea ea, tu rămîi soția lui și regina. >>

Nici istoricii nu cred că știu cu exactitate – în cazul poveștii acesteia, ca și multe altele care au rămas încă un mister – cum a fost atunci, dar mi-ar plăcea să cred că Prințesa statornică s-a apropiat foarte, foarte mult de realitate; în ciuda suferințelor provocate lui Katherine. Măcar în cazul poveștii de dragoste dintre aceasta și prințul Arthur. Acum că am citit această carte, pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-am citit. Povestea celor doi: Trandafirul englez și Rodia spaniolă. Nu spun că și cea dintre Katherine și Henric nu a fost pe placul meu – să se înțeleagă, doar cât a apărut în carte, nu și cea din serial –, dar ceea ce se afla în sufletul lui Katherine și promisiunea pe care a făcut-o, m-au făcut ca prima să-mi ajungă mai mult la inimă.

Fie ea poveste sau nu, fie aceste întâmplări imaginare sau reale, de acum înainte nu voi putea să o privesc altfel pe regina Katherine altfel decât ca fiind adevărata și singura soție a lui Henric al VIII-lea; chiar și cu acea minciună. Și, fie ea ficțiune sau nu, sacrificiul, durerea și dragostea pe care nu mi-am putut-o imagina niciodată – între Katherine și Arthur –, m-au făcut să plâng atunci când am descoperit-o. Pentru că a fost atât de frumoasă, de ca în povești.

4 comentarii:

  1. Nu Richard, al doilea fiu, este cel care se presupune ca ar fi fost salvat de Elizabeth Woodville si ar fi revenit ulterior?
    Mi-a placut foarte mult sa-ti citesc recenzia, mie imi place la nebunie stilul Philippei Gregory. Eu eram pasionata de Tudori de multa vreme si cartile ei au fost foarte interesante pentru mine. Am citit si eu primele doua volume din Razboiul verilor si am cercetat mult pe langa. Sunt multe aspecte in privinta carora nu sunt de acord cu autoarea. Mie mi se pare ca a romantat prea mult povestile lor.
    Mi-a placut mult de Katerine, atunci cand am vazut The Tudors. Mi-a placut si Anne Boleyn. Eu cred ca Henry al VIII-lea a facut ceea ce a facut pentru ca dinastia sa nu moara. E obsedant ca tu sa provii dintr-o familie in care copiii se inmulteau ca iepurii si sotia ta sa piarda copiii de atatea ori sau copiii nascuti sa moara. Probabil s-a simtit blestemat, asa cum a si zis-o de multe ori ca sa desfaca mariajul cu ea. Nu mi-a placut nici cum a ales sa o decapiteze pe Anne Boleyn, chiar daca dovezile de adulter impotriva ei nu au fost destul de clare, si m-a enervat la culme ca in perioada aia toata lumea are impresia ca e vina femeii daca pierde un copil. Eu, in locul lui Henry, imi puneam intrebari despre mine cand vedeam ca inca o sotie pateste ca prima. Oare n-o fi vina mea?
    Dar stii ce cred eu? Cred ca e adevarat ca Elizabeth Woodville l-a blestemat pe cel care i-a omorat copilul/copiii. Sa-i moara toti copiii si sa i se termine linia. Cel mai probabil a fost Margaret Beaufort (avea cele mai intemeiate motive s-o faca). Chiar daca Elizabeth York s-a casatorit cu Henry al VII-lea, blestemul tot i-a ajuns. Din 8 copii, 4 au murit din copilarie, iar Arthur a murit chiar foarte tanar. Henry al VIII-lea? 6 copii cu Katherine, din care 5 au murit la nastere, avort spontan sau la cateva luni dupa nastere. Mary Tudor n-a facut copii. Cu Anne Boleyn? 2 avorturi spontane si o fata care nu s-a casatorit si n-a avut copii (si se crede ca ar fi avut o anomalie in zona genitala si nici n-ar fi putut, chiar daca ar fi vrut). Fiul cu Jane Seymour a murit de tanar, parca la 15-16 ani.
    Sunt de aceeasi parere cu tine, Margaret Beaufort si-a manipulat fiul. Sa fiu sincera, avea si motive. In ce mediu a crescut si prin ce a trecut cand l-a nascut pe Henry al VII-lea, as zice ca avea toate motivele sa innebuneasca. Plus ca a fost despartita de fiul ei imediat si prima oara cand a putut avea cu adevarat control asupra lui, a fost atunci cand l-a pus pe tronul Angliei. Imi e mila de femeia asta, chiar daca e profilul exact al unei sociopate, dar a facut ceea ce a crezut ea de drept.
    Sper sa apuc si eu sa citesc seria asta intr-o zi. :) Imi plac la nebunie cartile de genul si mi-a facut placere sa citesc recenzia ta. Se vede ca te informezi si pe langa si ca-ti place. :)) Multe lecturi placute!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu mereu am avut impresia că ar fi fost Edward, dar nu aș vrea să te contrazic și apoi să greșesc. E posibil să fi fost de fapt Richard.
      Da, poate că au fost prea romanțate poveștile lor, dar cum îmi plac poveștile romantice, nu prea m-a deranjat atât de mult, cu toate că, trebuie să recunosc, parcă uneori a exagerat puțin.
      Mie, dintre toate cele șase soții, Anne Boleyn a fost cea pe care am plăcut-o cel mai mult, și nedreptatea care i s-a făcut, pot spune că a fost mai dură și mai nepotrivită decât cea a lui Katherine. Am văzut The Tudors de două ori și, dintre toate cele patru morți ale soțiilor lui Henric, doar la cea a lui Anne Boleyn am plâns. Îți dau dreptate, am gândit de multe ori și din perspectiva lui Henric al VIII-lea, și am încercat să mă pun și în locul lui. Cât despre Elizabeth Woodville, cine știe? Dar dovezile tot mai multe tind să se îndrepte spre a crede că neamul lui chiar a fost blestemat.
      O fi avut Margaret Beaufort motive, dar asta nu o face cu nimic să crească în ochii mei. Poate dacă definiția ei de sfântă ar fi fost alta, mi-aș mai fi schimbat părerea despre ea, dar modul cum se comporta crezând că i se cuvine totul, m-a făcut să o urăsc foarte mult. În schimb, pot spune că am admirat la ea faptul că nu s-a dat bătută nici în ruptul capului pentru a-și pune băiatul pe tronul Angliei, era în stare să facă absolut orice pentru a-și duce planul la bun sfârșit. Poate și din cauza asta era atât de dominatoare; considera că merita a fi tratată altfel deoarece a făcut un mare favor Angliei.
      Da, îmi plac foarte, foarte mult cărțile de genul! Mulțumesc asemenea, și sper să apuci să citești și tu seria aceasta. :)

      Ștergere
  2. Multumesc ca mi-ai amintit de serialul The Tudors. Uitasem complet. Mereu mi-au placut serialele/cartile istorice dar nu prea, care nu au un adevăr concret in ele, rămânând pana la urma tot un mister. Daca a fost sau nu asa.
    Mi-a atras atentia aceasta carte, pare foarte interesanta si plina de farmec, dar mai mult nu pot comenta pentru ca nu prea stiu povestea, nici cea istorică.
    O saptamana frumoasa!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu plăcere! Sper să reușești să o citești.
      La fel!

      Ștergere