marți, 31 mai 2016

Wrap-up | May 2016

Inițial, am avut în plan să postez mâine Wrap-up-ul acestei luni, dar cum ieri m-am apucat de o altă carte, Doamna apelor, îmi este imposibil să o termin până pe întâi iunie; are un număr destul de mare de pagini. Cât despre cărțile pe care le-am menționat mai jos, sincer, spre marea mea surprindere, am reușit să citesc mai mult decât m-aș fi așteptat. La începutul lunii m-am trezit că nu eram în stare să mă ating de nicio carte, așa că îmi era destul de teamă că voi intra într-un reading slump. Marea problemă nu ar fi fost asta – nu că ar fi fost pentru prima oară când m-aș fi confruntat cu așa ceva –, ci pentru că, imediat după ce am venit de la bunici, obișnuindu-mă cu aerul de la țară, venind înapoi în București, vremea de aici mă moleșise groaznic. Nu știu dacă așa se întâmplă cu toată lumea, dar mie îmi ia ceva timp să mă reacomodez cu un anumit mediu. Trecând peste, vă las cu cele cinci cărți pe care le-am citit; poate veți găsi, printre ele, vreuna care să vă atragă atenția. 
  1. Prințesa statornică (The Tudor Court #1) de Philippa Gregory. [...] Nici istoricii nu cred că știu cu exactitate – în cazul poveștii acesteia, ca și multe altele care au rămas încă un mister – cum a fost atunci, dar mi-ar plăcea să cred că Prințesa statornică s-a apropiat foarte, foarte mult de realitate; în ciuda suferințelor provocate lui Katherine. Măcar în cazul poveștii de dragoste dintre aceasta și prințul Arthur. Acum că am citit această carte, pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-am citit. Povestea celor doi: Trandafirul englez și Rodia spaniolă. Nu spun că și cea dintre Katherine și Henric nu a fost pe placul meu – să se înțeleagă, doar cât a apărut în carte, nu și cea din serial –, dar ceea ce se afla în sufletul lui Katherine și promisiunea pe care a făcut-o, m-au făcut ca prima să-mi ajungă mai mult la inimă. [...] din stele pe Goodreads și Booktopia.
  2. Distruge-mă (Atingerea lui Juliette 1.5#) de Tahereh Mafi. [...] Pentru că de puține ori mi se întâmplă să-mi doresc să pot proteja un anume personaj, să fiu scutul lui și să-l apăr de toate problemele care i se ivesc în cale, dar atunci când se întâmplă parcă plânge ceva în mine, de mă face vulnerabilă. Așa a fost cu Warner. Și nu pentru că ar fi băiat – putea să fie o fată, un elf, o buburuză sau chiar un personaj păianjen –, ci din cauza faptului că a stârnit ceva în mine, încât mă face să zbier și să urlu de indignare. [...] din stele pe Goodreads.
  3. Căldura ghețarilor (Ancestorilor #1) de Nic Dobre. [...] De multe ori, autorul a reușit să mă înspăimânte și să mă demoralizeze ușor, din pricina faptului că unele întâmplări se petreceau brusc – de puține ori personajele aveau timp să respire și să se relaxeze –, în unele momente ajungând să mă întreb dacă acel lucru se întâmplase cu adevărat, sau doar înțelesesem eu prost. Și nu pot spune că este un lucru rău deoarece aceste vârtejuri de emoții pe care le aveam, m-au făcut să fiu captivată de carte și să-mi fac tot felul de scenarii privind următoarele scene care urmau să se petreacă. [...] din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  4. Pragul (Pragul #1) de Doina Roman. [...] ...trebuie să recunosc că lumea creată de Doina Roman este fără doar și poate una extraordinară și foarte interesantă. Am un respect deosebit pentru scriitorii care își crează o poveste ce are foarte puține lucruri în comun cu realitatea, cu lumea ce ne înconjoară. Autoarea și-a creat o lume proprie, cu specii personalizate, nemaiîntâlnite în alte cărți de genul, ceea ce m-a făcut să fiu mereu atentă la tot ceea ce făceau, poate așa mai descopeream și alte lucruri noi și atractive despre ele. Și cu toate acestea, am un vag sentimente că nu am înțeles – și că nu voi înțelege pe deplin – cartea, și totodată trilogia. Este o lume întortocheată, în care personajele duc o luptă continuă cu un viitor război ce bate la usă, toți având același scop: geanta și persoana care controlează ceea ce este în ea. [...] din stele pe Goodreads și Booktopia. 
  5. Ceasul fantasmelor de Oliviu CrâznicMai sus am precizat cum că Ceasul fantasmelor este o carte în care se regăsesc zece povești, și cu toate că nu are mai mult de o sută și ceva de pagini, să nu vă gândiți că este una care se citește ușor din punct de vedere al acestui aspect. Da, o poți lectura repede, dar eu consider că ar fi păcat să o faci, când te poți bucura de conținut mai mult timp. [...] 4 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.

luni, 30 mai 2016

„Ceasul fantasmelor” de Oliviu Crâznic

Descrierea: Este miezul nopții... și tu citești:
...despre un răzbunător rănit și despre o fată cu trandafir în păr, care își doarme somnul de veci sub gheață;
...despre un preot răpit în toiul nopții de doi bărbați misterioși și forțat să îngrijească rănile unei tinere aflate în lanțuri;
...despre o seducătoare stranie vizitând un fort izolat, din care soldații dispar unul câte unul;
...despre o trecătoare dacă, în care rămășițele unei legiuni romane înfruntă o amenințare supranaturală;
...despre doi polițiști care răspund unui apel obișnuit, doar pentru a-și întâmpina destinul într-o casă a tragediei;
...despre doi adolescenți care întâlnesc un Rău ocult în drumul lor spre maturitate;
...despre o necunoscută moartă și despre cât de departe pot merge autoritățile pentru a da de urma criminalului;
...despre un anchetator obosit și confuz, urmărind un criminal nebun într-o lume aflată la capătul Timpului;
...despre cum poate fi prevenită asasinarea femeii iubite, atunci când toate previziunile sfârșesc la fel;
...și despre preafrumoasa Ermengaarde din Dinastia Eyes a cărei inteligență cântată de barzi a transformat farmecul feminin în armă supremă.
Este miezul nopții... și tu CITEȘTI. 

Recenzia: Pe Oliviu Crâznic voiam să-l citesc din momentul în care am văzut pentru prima dată coperta romanului ...Și la sfârșit a mai rămas coșmarul, astfel – și trebuie să spun că o consider o rușine – aflând și de autor. Precizând că mai mult de doi ani nu sunt de când l-am descoperit ca și scriitor. Dar să spunem că există o scuză, deoarece eram la început de drum cu citirea scriitorilor români contemporani, la momentul respectiv putând să număr pe degete numele celor despre care auzisem prin intermediul literaturii. De Ceasul fantasmelor nu aș putea să spun mai multe, decât că, în momentul în care mă pregăteam să dau comanda la editura Crux, cu ce cărți aș vrea să-mi cumpăr, printre cele trei pe care mi le-am ales – ca și debutant cititor la Crux – am vrut neapărat să se regăsească și Ceasul fantasmelor; pentru cei care îmi urmăresc blogul și de pe pagina de Facebook a acestuia, lângă cărticica cu povestiri a lui Oliviu Crâznic se aflau Anotimpul pumnalelor și Regatul sufletelor pierdute, despre care voi povesti la momentul potrivit.  

Mai sus am precizat cum că Ceasul fantasmelor este o carte în care se regăsesc zece povești, și cu toate că nu are mai mult de o sută și ceva de pagini, să nu vă gândiți că este una care se citește ușor din punct de vedere al acestui aspect. Da, o poți lectura repede, dar eu consider că ar fi păcat să o faci, când te poți bucura de conținut mult mai mult timp. În mod normal, atunci când citesc o carte în care se ascund mai multe povești, mai multe lumi, recenzia pe care urmează să o fac acesteia se împarte în bucăți. Vorbesc în parte despre fiecare, așa cum s-a întâmplat și cu Dama de pică și alte povestiri, a lui Pușkin. Dar aici îmi este imposibil, deoarece sunt sigură că, în entuziasmul și graba de-a vă spune cu câtă măiestrie și cu câtă finețe a „cioplit” Oliviu Crâznic lumile din Ceasul fantasmelor, aș sfârși prin a vă povesti despre fiecare poveste, fără a vă lăsa să descoperiți nimic singuri. Și ar fi un mare păcat să primiți spoilere dintr-o astfel de carte! De ce? Pentru că mă așteptam ca scriitorul să fie altfel decât cei pe care i-am citit până acum – din citite, din auzite, dar și din văzute prin atitudinea pe care o are –, dar oricâte idei ți-ai face în cap, când un scriitor nu e bun, ci foarte bun în munca pe care o face, rămâi mereu surprins. 

Oliviu Crâznic are un stil de-a nara, de-a descrie, cum rar mai vezi: magnific, care te vrăjește și pe care ți-ai dori să-l citești încontinuu. Vă aduceți aminte de emisiunea Teleenciclopedia, de pe TVR 1? Știu, aduc în discuție ceva foarte ciudat, dar o să aflați și motivul pentru care am făcut-o. Nu, nu are nicio legătură ceea ce se întâmplă în carte, cu ceea ce vedem acolo; bine, poate doar partea cu animalele e paralelă, deoarece momentele din istorie se pot apropia puțin de fantasmele lui Oliviu Crâznic. Sunt sigură că mulți dintre voi știți – până la urmă încă se mai difuzează la televizor – că în timpul documentarului vorbesc două persoane: un bărbat și o femeie. Pe mine mereu m-au relaxat glasurile celor doi; atât de calde! Tare mi-aș dori ca unul dintre cei doi – bine, recunosc, de preferabil femeia – să-mi recitească din nou Ceasul fantasmelor, deoarece, credeți-mă, ar ieși o capodoperă a auzului. Cred că mai mult v-am încurcat și amețit cu ceea ce v-am scris acum, dar consider că, de fapt, știți la ce mă refer. 

Îmi place să citesc un autor care are un stil simplu, fără prea multe metafore, nu prea împopoțonat, cu un stil de-a nara mai lejer, dar alteori îmi doresc să fiu pe cealaltă parte și să mă delectez cu descrieri cât mai magice, să citesc cuvinte la care nu le înțeleg sensul, cuvinte mai vechi. Câteva dintre cele zece povești care sunt introduse în carte, au acțiunea plasată cu foarte mult timp în trecut, iar dacă autorul nu se pliază cum trebuie pe a folosi un limbaj caracteristic acelor vremuri, totul va părea foarte artificial, forțat, de plastic. Dar aici nu este cazul, deoarece te acomodezi cu ușurință acelor timpuri, te oprești puțin din citit, închizi ochii și parcă simți tot ce se întâmplă acolo, și apoi îi deschizi și realizezi că încă te afli în lumea aia, și când vrei să afli mai multe, când vrei ca povestea să nu se mai termine niciodată... gata. Restul foii este alb. Tare mi-ar plăcea să cred că Ceasul fantasmelor este doar o mostră din ceva mai mare, din zece viitoare cărți pe care Oliviu Crâznic ni le pregătește. 

Am terminat cartea în urmă cu aproape o oră, încă sunt amețită, încă aștept să mă lămurească unele finaluri. Și chiar dacă toate mi-au plăcut foarte mult, mă bate gândul să cred că două dintre ele nu le-am înțeles pe deplin, dar nu le voi menționa, deoarece prefer să le țin pentru mine, poate că, peste un timp le voi reciti, astfel având o șansă să le înțeleg mai bine. În schimb, voi scrie câteva titluri pe care – nu că le-am plăcut mai mult – le-am simțit mai aproape de realitate (poate?) și pe care le-am analizat mai mult. M-am gândit mai mult timp la întâmplările din ele, m-au înspăimântat (posibil?). Cum ar fi: Pivnițele Palatului Charron; Însângerată, luna; Ellen Lee; Spiridușii albi și  Întâlnire cu Ermengaarde. Povești cutremurător de fascinante, romantic gotice le-aș putea cataloga pe unele. Oliviu Crâznic este un romantic – asta nu pot contesta, acum după ce am lecturat Ceasul fantasmelor –, un necesar în literatura românească contemporană și un mânuitor experimentat al cuvintelor. Vă recomand cartea, de altfel cum îl recomand și pe autor. 

duminică, 29 mai 2016

Discuție: Cum am făcut „cunoștință” cu (biblioteca) Nicolae Labiș

Sunt sigură că există mulți cititori care au împrumutat de la bibliotecă măcar o singură dată o carte pe care să o citească de plăcere, nu pentru că ar fi avut nevoie pentru vreo materie de la școală. Nu mai țin minte cine mi-a spus de biblioteca de unde mai împrumut și acum – la șase ani după răsfoirea primei cărți de acolo –, dar dacă, până acum, aveam impresia că romanul care m-a făcut să iubesc literatura a fost unul din volumele din seria „Vampirii sudului”, după ce mi-am scotocit puțin amintirile ce au legătură cu biblioteca, mi-am dat seama că m-am încrezut în ceva eronat. Și cu toate că va părea clișeic, încât vă veți da ochii peste cap după ce veți citi, cartea care mi-a însuflețit pasiunea pentru lectură a fost... Twilight. Nici mie nu-mi vine să cred, dar acum când scriu, îmi apar tot felul de imagini în care citeam sub plapumă, cu lumina de la telefon, ca să nu mă certe părinții că nu mă culc, sau că luam cartea la școală și refuzam să ies în pauză, pentru a putea citi în liniște, cât trei sferturi din numărul colegilor se duceau afară sau pe hol. Nu-mi vine să cred că am uitat cât de mult am iubit seria „Twilight”, și cu cât entuziasm așteptam apariția filmelor, dar da, lumea Bellei Swan m-a ademenit atât de mult printre paginile cărților, încât acum, după atâția ani, mi-ar fi imposibil să mai pot trăi fără să citesc.

Biblioteca Nicolae Labiș este una dintre numeroasele filiale ale Bibliotecii Metropolitane București, și pentru cei care sunt curioși unde este poziționată, dacă știu unde se află Plaza România, vor ști unde este așezată și ea. Adevărul este că nu se poate observa foarte ușor, deoarece este ascunsă de copaci, lipită de unul dintre blocurile din jur. Dar dacă vreți să ajungeți la ea – stați în zonă și încă nu ați descoperit-o , o luați spre Parcul Moghioroș, pe partea dreaptă, și cum treceți de micul părculeț cu tabla de șah uriașă, biblioteca este clădirea micuță, vopsită în verde; cred. 
Sursă: Pagina de Facebook a bibliotecii Nicolae Labiș
Recunosc că, din generală și până acum, nu am rămas foarte loială bibliotecii, neîmprumutând constant. Dacă țin bine minte, cred că eram prin clasa a șaptea când am avut o mică ceartă cu bibliotecara – oare care este motivul prin care ajungi să fii certată de una? –, deoarece întârziasem câteva zile cu returnarea unei cărți. Fusesem sancționată, așa că nu mai aveam voie să împrumut nimic timp de o perioadă. După confruntarea asta, știu că eram atât de nervoasă, încât efectiv nu mi-am mai dorit să citesc nimic timp de câteva luni. Poate că nu m-aș fi supărat atât de mult, m-aș fi conformat și aș fi tăcut din gură, dar în condițiile în care tu întârzii câteva zile – știu sigur că din motive întemeiate, deoarece nu eram și nu sunt genul care să facă astfel de lucruri fără vreun motiv foarte bun –, iar o colegă jumătate de an, bibliotecara comportându-se mult mai frumos cu ea decât cu tine, nu ai cum să reacționezi foarte bine. Și așa nu am mai împrumutat nimic de atunci și până în februarie 2015. Sistemul de înregistrare s-a schimbat, de la niște cartonașe pe care le completai, acela însemnând abonamentul tău, s-a ajuns la un card pe care se găsește numele filialei, un număr de telefon, adresa de mail și pagină, dar și alte câteva chestii. 

Dar din februarie anul trecut, și până acum, cu toate că nu am împrumutat foarte des, știu sigur că numărul de cărți este mai mare decât cel din generală. Iar mai jos am pus lista cărților pe care le-am citit de acolo, unele dintre ele având și recenzii pe blog. 
  • Hoțul de cărți de Markus Zusak [recenzia]
  • Cântul vrăjitoarelor (vol. 1, vol. 2, vol. 3) de Mireille Calmel 
  • Moromeții (vol. 2) de Marin Preda. Și că tot am pomenit de acest volum, l-am urât la fel de mult precum mi-a plăcut primul. Și primul a fost foarte frumos și mi-a plăcut la nebunie!
  • Starters (Starters #1) de Lissa Price
  • Enders (Starters #2) de Lissa Price
  • Iubire monstruoasă de Carol Topolski
  • Regina statornică (The Tudor Court #1) de Philippa Gregory [recenzia]
  • Lumina ce se stinge de George R. R. Martin. Și cum tot am adus în discuție romanul ăsta, pentru cei care îmi sunt prieteni pe Goodreads și se întreabă de ce am pus cartea asta la neterminate, singurul motiv a fost că mi s-a terminat perioada de împrumutare, așa că a trebuit să o returnez. Dar voi lăsa să mai treacă o perioadă, apoi o voi împrumuta din nou. E foarte faină din cât am apucat să citesc!
  • Regina albă (The Cousins War #1) de Philippa Gregory [recenzia]
  • Regina roșie (The Cousins War #2) de Philippa Gregory [recenzia]
  • Jumătatea Rea (Jumătatea Rea #1) de Sally Green

Și ca să fac o mică paranteză, după o perioadă în care Doamna apelor de Philippa Gregory nu era de găsit niciodată la bibliotecă, mereu fiind împrumutată, vineri a fost rândul meu să pun mâna – în sfârșit! – pe ea. Dar va trebui să mai aștepte puțin, deoarece, momentan, mă răsfăț cu poveștile lui Oliviu Crâznic din cartea Ceasul fantasmelor

Sursă: Pagina de facebook a bibliotecii Nicolae Labiș
După ce am venit de la bunici, m-am dus la bibliotecă să returnez Prințesa statornică și, plimbându-mă printre rafturi am constatat că aduseseră cărți noi; unele apărute de puțin timp pe piață. Îmi place să cred că au fost dăruite de oameni, deoarece – după mintea mea –, dacă ești un cititor ce pășești de ceva timp într-o bibliotecă, cunoști fiecare raft în parte și te simți ca acasă în acel loc, este frumos să lași ceva în urma ta. O carte. Așa am făcut și eu, și cu toate că mi-ar fi fost mult mai avantajos să le vând decât să le las la bibliotecă, nu vă puteți imagina ce este în sufletul meu atunci când mă plimb printre rafturi și văd una dintre cărțile oferite de mine, acolo. Sau când nu o văd, îmi dau seama că a fost împrumutată de cineva și că acel cineva frunzărește aceleași pagini care m-au dus și pe mine în aceeași lume în care se află el acum. 
Sursă: Pagina de facebook a bibliotecii Nicolae Labiș
De-a lungul postării am pus câteva poze, și cu toate că mi-aș fi dorit ca în ele să se regăsească numai rafturile cu cărți, mi-am dat seama că acestea sunt mult mai potrivite. Din copilărie poți deveni un mic bookaholic, și cu toate că, poate, la început nu ești atât de atras de lumea poveștilor din cărți – nu de pe jocurile aduse de tehnologie –, ascultându-le de la altcineva, „virusul” este posibil să te molipsească și pe tine. Să te facă să-ți dorești să descoperi și singur, să te aventurezi cu personajele, fără ajutorul mamei sau al tatălui.

Biblioteca Nicolae Labiș
Din câte am găsit pe internet, Biblioteca Metropolitană din București are treizeci și ceva de filiale, din care șaisprezece sunt înscrise în proiectul „Ora de povești”. În ce constă? În prima sâmbătă din fiecare lună, copiii mici și mai mari sunt invitați – intrarea gratuită – să asculte diferite povești citite de diferiți scriitori, oameni ce promovează cultura, actori, jurnaliști, bloggeri – eu nu am citit niciodată copiilor –, dar și de părinți. 

Pe lângă „Ora de povești”, sunt organizate și alte activități, ateliere. De exemplu, am găsit pe internet o postare prin care se spune că pe data de 18.04.2016, Biblioteca Nicolae Labiș – activitate organizată de Biblioteca Metropolitană, bineînțeles –, cu sprijinul organizației Habitat for Humanity România, în cadrul programului „Să știi mai multe, să fii mai bun”, elevii unui liceu au participat la atelierul „Comportament preventiv în privința dezastrelor”. 

Poate că nu știam de aceste lucruri – de câteva zile am aflat –, dar e frumos și interesant de știut că este o bibliotecă ce se implică, ce nu doar împrumută diferite cărți, sau persoanele de acolo mai fac alte lucruri cu care trebuie să se ocupe. Și cu toate că nu mă aștept să rămân fidelă acestei biblioteci pentru restul vieții mele, cel puțin sunt convinsă că atunci când nu voi avea ce să mai citesc – cu toate că mă îndoiesc, în condițiile în care am aproape patruzeci de cărți necitite –, voi ști unde să mă duc. Așa că, dacă aveți vreo bibliotecă prin apropiere – sau nu – și nu v-ați abonat până acum la ea, nu mai ezitați și faceți-o. Cine știe ce cărți interesante și neștiute de voi, mai găsiți pe acolo? 
* * *
Nota autorului: Poate că nu este postarea la care v-ați fi așteptat, poate doreați să citiți și să aflați mai multe lucruri, dar eu sper totuși să vă fi încântat, cât de cât, și să vă fi determinat să reîncepeți să împrumutați – sau să vă faceți abonament, pentru prima oară – de la bibliotecă, deoarece atmosfera pe care ți-o oferă o bibliotecă, cred că este inconfundabilă. :)

sâmbătă, 28 mai 2016

Promovare | Cărți românești: „Regatul sufletelor pierdute” de Ana-Maria Negrilă

Descrierea volumului: Cu mult timp în urmă, Pământul a fost părăsit de un convoi de nave, din care trei au ales să aterizeze și să colonizeze Galene, o planetă asemănătoare Pământului din multe puncte de vedere. Acum, singurul continent al acestei planete e împărțit între Regatul Celest, Uniunea Republicilor Libere și Marele Comintern. 

Bineînțeles, relațiile dintre state nu sunt cele mai pașnice: Regatul se simte pus la colț de celelalte două puteri și își dorește să redevină egalul lor, însă nu numai că nu are nimic cu care să negocieze, ci are parte și de enorme tensiuni interne de când Cedric a devenit rege în locul fratelui său, Edrin. 

Între timp, Republica și Cominternul lucrează împreună în cadrul unui experiment genetic, însă nici acolo lucrurile nu stau foarte bine: experimentul e o bombă cu ceas care abia așteaptă să scape de sub control, iar oamenii care lucrează la proiect nu sunt foarte siguri că acesta e etic. 

Și dincolo de toate astea, sus, pe stația spațială Lifport aflată în orbită se pregătește ceva la care toate cele trei puteri ar trebui să-și dorească să ia parte.

Câteva lucruri despre autoare: Ana-Maria Negrilă (n.1972) este absolventă a Facultății de Limba și Literatura Română a Universității din București, doctor în literatură medievală. 

Autoarea a debutat în 1993 cu povestioara Fragile în Jurnalul SF. Prozele ei au primit numeroase premii la concursurile de profil (printre care Premiul Vladimir Colin pentru roman, 2008). A publicat povestiri în Jurnalul SF, ArtPanorama, Ficțiuni, String, Galileo, Argos.

A participat la mai multe antologii (Nemira '96, Ed. Nemira, 1996, Kult. Vremea demonilor, OmniBooks, 2001; Kult. Cronicile sîngelui, ProLogos, 2001; Alte lumi, alte legende, Media-Tech, 2002; Kult. Radharc, Millennium Press, 2005, New Weird, 2008, Dincolo de noapte, 20012, Lumi Stranii, 2015.)

A publicat la editura Diasfera culegerea de povestiri Orașul ascuns (2005) și romanul Împăratul ghețarilor (2006) pentru care a obținut premiul Vladimir Colin în 2008. În 2015, a publicat două cărți în format ebook, Cântecul zorilor și Când lumile se prăbușesc. A tradus din Harlan Ellison, Lucius Stepard, William Gibson, Stephen King. 

Fragmentul de început: 
   „Deasupra lui Alignak, satelitul lui Galene, Stația Spațială Liftport se rotea lent în jurul asteroidului de ancorare. Sten se amestecă printre turiștii de pe puntea-observator, așteptând explozia încărcăturii pe care o plantase mai devreme în centrul de asamblare. Era aglomerat, dar mulțimea îl proteja de roboții ce asigurau securitatea zonei. Trebuia însă să-și găsească o poziție mai bună pentru captarea de imagini în sensomemorie. Înregistrarea era necesară agenților anh din flux și Arhivelor regale, deci era important să rămână pe loc.
   Se apropie de marginea observatorului. Dincolo de aripile de biopolimeri, ce împodobeau puntea, de pereții transparenți ai Stației, văzu fața enormă a lui Alignak, iar în mijlocul ei, imaginea perfect rotundă a unui crater cu miezul întunecat și cu marginile scăldate de un soare aprig. Galene, mai spectaculoasă, mai albastră, dar mai îndepărtată, se ascundea dincolo de Stație și de brațele ei, adânc înfipte în roca asteroidului, ca spițele unei imense roți cerești. 
   Stând deasupra lumii, am tras bolta peste adâncul pustiei, am umplut de lumină stelele și am acoperit de splendoare fața planetelor; astfel, rotindu-mă înaintea haosului, am creat cercul vieții.
  Cercul Lumii. Galene acoperită de ape.
  Sten era fascinat. Imaginea asta merită orice scarificiu! își spuse, încercând să-și liniștească bătăile inimii. Să fii deasupra lumii, să fii liber! Din păcate, nu putea rămâne. Trebuia să se întoarcă în Regat.
  Grupurile de turiști se opriră lângă balustradele ce separau podeaua observatorului de spațiu coborât până la zona de relaxare. Murmur de voci, pași, exclamații. [...]”
   
Părerea mea despre carte: A doua sâmbătă de promovare a scriitorilor români contemporani, continuă cu o carte care se încadrează în categoria „încă nu le-am citit”, așa că nu am cum să vă îndrum spre o recenzie scrisă de mine, ci spre una a altui blogger în care am încredere atunci când vine vorba de cărțile Science Fiction. Ghanda, de pe blogul Jurnalul unei cititoare, a scris acum două săptămâni recenzia primului volum din seria „Stelarium”, Regatul sufletelor pierdute [click pe titlul cărții, pentru a citi părerea acesteia], și cu cât îi parcurgeam mai mult cuvintele, cu atât dorința pe care o aveam pentru cumpărarea volumului s-a mărit mai mult, încât mi-am promis că se va afla printre primele cărți pe care le voi cumpăra de la Crux Publishing. Și așa a fost la scurt timp după. Și cu toate că acum o am în bibliotecă, mi-am dat seama că nu voi avea nicio șansă să o citesc în perioada aceasta, deoarece, pentru a putea lectura o astfel de carte, consider că-ți trebuie timp liber pentru a te putea concentra strict pe ce se află în lumea dintre paginile ei. De ce?, poate v-ați întreba unii. Pentru că, în afara faptului că este o cărămidă de peste patru sute de pagini, volumul mai are și o hartă la început, dar și o listă cu numeroase personaje, ceea ce nu poate însemna decât că va fi o poveste destul de complexă. O poveste din care nu vei putea citi câteva pagini în pauza de masă, în pauza de la școală sau în timp ce ai lângă tine persoane care te pot distrage în orice moment. Nu! Cartea asta urlă timp dedicat ție, țipă relaxare și un carnețel pe care să-l ai lângă tine pentru a-ți nota diverse informații pe care este musai să nu le uiți.

Pe coperta a patra a cărții, Florin Pîtea spune așa: 


„ [...] Regatul sufletelor pierdute primul dintr-o serie space opera. Când spun <<vast>>, mă gândesc la dimensiuni comparabile cu Primăvara Helliconiei. Când spun <<ambițios>>, mă gândesc la o strucutră narativă multi-plan precum cea din Dune. Iar când spun <<space opera>>, mă gândesc la o societate imaginară complexă de genul celor din Seria Culturii.

Așa că dacă v-au plăcut cărțile menționate de Florin Pîtea, nu cred că vă va rămâne indiferentă această serie, sau acest prim volum, mai întâi. 

Atât cât am putut să o răsfoiesc – și subliniez când spun că m-am străduit să nu citesc niciun fragment –, mi-a dat impresia că totul este scris, făcut cu migală, cu descrieri atente. Nu știu dacă îți poți face o părere despre o carte doar plimbându-ți în fugă degetele și ochii peste conținutul ei, dar eu am o vagă impresie că o să-mi placă la nebunie cartea, și că o să ajung să mă îndrăgostesc de-a dreptul de toată seria. Și chiar sper și îmi doresc ca atunci când voi termina de citit volumul, să nu rămân cu o altă părere; dar eu tot cred că o să-mi placă. Așa cum am precizat mai sus, m-am străduit să nu citesc nimic, niciun fragment de pe nicio pagină, așa că atunci când m-am apucat să transcriu prima pagină din volum, m-am oprit de câteva ori pe parcurs, am recitit ceea ce am scris – nu ca să verific dacă am făcut-o corect –, și apoi mi-am spus în gând: stilul Anei-Maria Negrilă este atât de frumos, îmi place atât de mult, încât dacă ar fi să nu mă atragă cartea, aș termina-o doar pentru modul acesteia de-a povesti! Pentru că, după ce am terminat de transcris, nu m-am mai putut abține și am mai citit câteva fragmente, pe sărite. Iar acest lucru mi-a întărit ceea ce am spus mai sus.

Fiind o serie complexă, cu o multitudine de diferite personaje și cu o sumedenie de întâmplări, scriitoarea are un site [Ana-Maria Negrilă] dedicat întru totul seriei „Stelarium”, pe care vă invit să-l „răsfoiți”, ca să zic așa. Printre „paginile” site-ului veți găsi imagini ale anumitor personaje, plus câteva date despre ele, dar și informații despre serie. Dar pe lângă acest lucru, o mai puteți găsi și pe canalul de Youtube pe care îl are [Ana-Maria Negrilă], unde puteți viziona trailer-ul volumului, lansarea acestuia dar și alte videoclip-uri.


Haideți, dați-i o șansă! Dacă vă place Science Fiction-ul, citiți-o! Dacă vreți să încercați cărți din acest gen, puneți-o și pe aceasta pe listă! O puteți cumpăra de pe site-ul editurii Crux Publishing, cu o reducere de 25% până pe 5 iunie, sau de la alte librării partenere. 

vineri, 27 mai 2016

„Supergirl” (2016 - ) | Sezonul 1

Descrierea: Născută pe Krypton, Kara Zor-El reușește să scape de pe planetă, înainte de distrugerea acesteia. Încă de când a ajuns pe Pământ, ea şi-a ascuns abilităţile pe care le împarte cu faimosul său văr, însă acum, la vârsta de 24 de ani, decide să-și accepte puterile de super om și să-și îndeplinească destinul de a deveni la rândul său, o eroină.

Recenzia sezonului 1: 
Înainte de-a începe să povestesc despre părerea pe care mi-a lăsat-o primul sezon al serialului Supergirl, aș vrea să fac o precizare, cu toate că nu știu câtă lume va fi interesată să-mi citească recenzia legată de acest serial. Ceea ce aș vrea să menționez ar fi legat de faptul că m-am gândit să nu-mi mai scriu părerea despre fiecare serial pe care îl văd, ci doar despre cele pe care le urmăresc în acest moment sau în viitor, și care încă sunt în curs de filmare. Și când mă refer la „sunt în curs de filmare”, aici nu este introdus și Game of Thrones – în afară de Supergirl, este singurul la care mă mai uit, nefiind terminat –, deoarece suntem deja la al șaselea sezon, și având în vedere cât de complex este, atunci când filmările se vor încheia și va trebui să-i fac o recenzie, nu voi ști de unde să încep și unde să închei. Vorbesc strict de serialele care se află în același stagiu cu Supergirl, ce are doar un sezon apărut, astfel, la finalul fiecăruia să-mi spun părerea. De ce? Pentru că îmi este destul de greu să urmăresc un serial deja finalizat, care are nu știu câte sezoane, astfel fiind nevoită să rețin nu știu câte detalii atunci când îmi scriu părerea, deoarece chiar dacă aș nota acele lucruri importante pe o un carnețel, tot nu ar fi de ajuns pentru mine. Mi se pare mult mai ok și mult mai avantajos să vorbesc despre fiecare sezon; și nu, nu aș putea-o face cu un serial terminat, oprindu-mă la sfârșitul fiecărui sezon pentru a-mi scrie pe blog recenzia. 

Supergirl. I-am văzut pe Christopher Reeve, Brandon Routh și pe Henry Cavill jucându-l pe Superman în filme, dar și pe actorul Tom Welling în serialul Smallville, un serial ce-l are ca protagonist principal tot pe Clark Kent, acolo văzând-o pentru prima dată pe Supergirl; nu țin minte ca în varianta cu Cristopher Reeve să fi apărut aceasta. Oricum, ceea ce mi s-a părut foarte amuzant a fost că în Supergirl a apărut și actrița Laura Vandervoort, ce a interpretat-o pe Supergirl în Smallville, dar cum am bănuiala că nu mulți din urmăritorii mei au văzut primul sezon al serialului, nu voi scrie mai multe. Cert este că mi-a plăcut foarte mult de ea cum și-a jucat rolul, și mai că nu m-am gândit la faptul că-i stă mai bine în personajul pe care l-a interpretat aici, decât ca Supergirl. Cât despre Melisa Benoist, cea care i-a dat viață Karei, dacă nu mă înșel, în Supergirl am văzut-o pentru prima dată jucând, și mi-a plăcut destul de mult. Dar pe cât de adorabilă era în unele momente, pe atât de enervantă mi s-a părut în altele, când mă scotea din sărite din cauza deciziilor pe care le lua și a felului cum reacționa. 

Sunt convinsă că știți cu toții povestea motivului pentru care Clark Kent a fost trimis de pe Krypton atunci când a fost doar un bebeluș, unde a ajuns acesta și ce a făcut mai departe, înainte de a ajunge un supererou cunoscut de toată lumea. Dar pe cât de cunoscută este povestea acestui personaj, cred că puțini sunt cei care o cunosc pe cea a Karei, verișoara acestuia. Cel puțin, în cazul meu, eu nu știam foarte multe despre ea, decât ce mai aflasem din Smallville, dar având în vedere că am urmărit serialul acum mulți ani, lucrurile și detaliile despre viața Karei le aveam în ceață. Deci pot spune că am luat-o aproape de la zero. 

Kara, ca și personaj, așa cum am menționat și mai sus, nu a fost în totalitate pe placul meu. Am admirat curajul nebunesc de care dădea dovadă – până la urmă este o kryptoniană, nu cred că ei duceau lipsă de așa ceva –, am apreciat modestia cu care trata fiecare compliment pe care îl primea, și m-am întristat atunci când se afla într-un necaz legat de viața ei de om, fără complicațiile ce țineau de Supergirl. Dar nu am agreat absolut deloc încăpățânarea pe care o avea de cele mai multe ori – și nu, pentru mine acest lucru nu a însemnat curaj –, deoarece atunci când devenea așa, se întâmpla doar în cazurile în care exista o problemă foarte, foarte gravă, implicarea ei părând cam artificială. Nu cred că dau un spoiler când precizez că de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, a câștigat toate bătăliile, dar unele lupte pe care le dădea cu un anumit extratarestru sau cu altceva/altcineva, faptul că reușea să învingă acel ceva, pentru mine a părut forțat. Ca și cum: sunt aproape terminată din cauza kryptonitei – se știe că este ca o otravă pentru cei ca ea –, de-abia dacă mai pot sta pe picioare în timp ce tu mă privești de sus, aproape fără nicio zgârietură, dar mai găsesc în mine suficientă putere încât să-ți dau un pumn și să te las lat, aproape terminat. De ce așa? Dacă este să pierzi, vei pierde. Asta este. Și în afară de acest aspect, a mai fost ceva care m-a deranjat foarte mult – lucru care se întâmplă și cu Superman –, și anume faza cu ochelarii. Chiar atât de mult te poate schimba o pereche de ochelari de vedere, într-atât încât să nu-și dea seama nimeni că tu ești supereroul care le salvează orașul? Înțeleg persoana care te vede pentru prima dată – ca și Kara, nu Supergirl –, creierul nefăcând asemănarea între tine și salvatorul extraterestru. Dar cei apropiați? Pe bune? Mai ales când au un contact direct cu Supergirl, și nu doar o singură dată, ci de foarte multe ori. „Kara, dă-ți cohelarii jos!” „De ce?”  „Ca să văd dacă ești Supergirl.” Really, dude? Mi-ar fi plăcut să fi fost un personaj independent din acest punct de vedere, să nu fie asemănată atât de mult cu Superman, deoarece faza cu ochelarii, job-ul la o revistă foarte cunoscută în oraș, și nu numai, a făcut-o să pară a fi aproape copia feminină a lui Clark Kent. Și este păcat, deoarece i s-ar fi putut construi povestea mult mai frumos.  

SPOILER! Și ca să nu se considere că serialul nu a fost pe placul meu – credeți-mă, i-am dat sezonului nota opt! –, aș vrea să vorbesc puțin despre ceea ce am apreciat cel mai mult. Având în vedere că Supergirl este verișoara lui Superman, apariția acestuia în serial trebuia să existe, într-un fel. Într-adevăr, au fost câteva scene în care Clark Kent a fost prezent pe ecran, dar acțiunea nu s-a concentrat pe el, acesta apărând mai mult în ceață, nedeslușind niciodată de cine este jucat. De multe ori mi-am dorit să văd ce actor îl interpretează, dar nu am reușit în niciun moment să primesc vreun indiciu care să mă ajute. Știu că Supergirl a primit deja sezonul doi – și chiar îmi doresc să fie vizionat și apreciat, ca să avem parte de cât mai multe sezoane –, așa că sper ca într-o bună zi Clark Kent să fie mai multe decât o umbră, sau alte părți din corp, fața fiind mereu ascunsă. Și chiar ar fi foarte fain ca actorul care-l joacă/va juca să fie Henry Cavill, Superman din prezent, deoarece consider că ar fi oribil și deloc original să se mai creeze încă un Superman. WITHOUT SPOILER! 

Dacă ar fi să-mi aleg personajele preferate, m-aș îndrepta spre Cat Grant, Maxwell Lord și Hank Henshaw. Au fost cei care m-au impresionat cel mai mult prin deciziile pe care le luau, surprizele cu care veneau și modul lor de-a gândi. Nu pot spune că dintre toate personajele participante la acest sezon, a fost cineva pe care să nu-l fi plăcut; sunt alte câteva care mi-au atras atenția, doar că nu le voi menționa decât în momentul în care vor face ceva mai important, care să mă impresioneze. 

Observ că am scris o recenzie destul de lungă, pe viitor nu cred că va fi la fel și cu celelalte sezoane, dar fiind începutul serialului, trebuia să scriu mai mult. În ciuda neplăcerilor menționate mai sus, voi continua, cu siguranță, să vizionez serialul, deoarece chiar sunt foarte curioasă de cum va continua povestea Karei și a celorlalte personaje. Plus că finalul sezonului m-a lăsat cu un picioar în groapă, și cu toate că intuiesc, într-un fel, cam ce aș crede că au descoperit, am o vagă bănuială că nu va fi același lucru cu ce au în cap realizatorii serialului. 

joi, 26 mai 2016

"Pragul" (Pragul #1) de Doina Roman

Recenzia: Acum ceva timp – mai bine zis, acum un an – am câștigat la un concurs organizat de scriitoarea Doina Roman, primele două volume din trilogia „Pragul”; Pragul și Umbra martor. (Bine, pe lângă aceste două cărți, autoarea a mai oferit și un tricou pe care era coperta volumului doi, dar nu voi sta să mai povestesc și despre acest aspect.) Oricum, m-am bucurat nespus de mult să aflu că eu am fost câștigătoarea, deoarece îmi doream foarte mult să am cărțile, din două motive mari și late. Primul, descoperind frumusețea cărților scrise de autorii români contemporani, voiam să citesc cât mai mulți cu putință, iar al doilea motiv se datora faptului că citisem niște recenzii în care diverși cititori își arătaseră plăcerea și bucuria cu care parcurseră cărțile. Deci, da, cărțile Doinei Roman ajunseseră, în cel mai scurt timp, pe lista pe care mi-o făcusem, în care se aflau cărților scriitorilor de la noi, pe care îmi doream să le citesc. 

„Și dacă ți-ai dorit atât de mult să citești aceste două cărți, de ce ți-a luat atât de mult timp să te apuci de primul volum?”, poate v-ați întreba unii dintre voi. De cum au ajuns în biblioteca mea, nu le-am pus printre alte cărți și am uitat complet de ele. Din contra, țin minte că imediat cum am terminat cartea pe care o citeam la momentul respectiv, m-am și apucat de primul volum, de Pragul. Dar au intervenit niște probleme care m-au determinat să renunț la el; și nu doar o singură dată, deoarece în cursul acestui an de când le am, am reînceput și am lăsat la o parte volumul, de vreo trei sau patru ori. Iar aceste două probleme m-au și determinat să parcurg cartea într-un timp atât de lung. Motivele... sunt două la număr. Primul, ar ține de faptul că multe conversații dintre personaje m-au enervat puțin – puțin mai mult, trebuie să recunosc –, din cauza faptului că foloseau niște cuvinte pe care le luam mai mult ca fiind o joacă între ele; nu-mi dădeau impresia că ar trata situația în care se aflau la momentul respectiv cu seriozitate și cu mai multă atenție din partea lor. Dar și a faptului că cele trei puncte apăreau de prea multe ori într-o singură propoziție; nu am înțeles deloc de ce se aflau acolo, deoarece eu nu le-am considerat ca fiind necesare de atâtea ori. Iar al doilea motiv – ce consider că nu mai ține prea mult de scriitoare, ci de editură – ar fi numeroasele greșeli care au apărut cam pe tot parcursul cărții. De la semnele de punctuație puse ori greșit, ori lipsind cu desăvârșire, până la aranjarea prost în pagină a paragrafelor. Iar acest lucru cred că arată neglijența cu care au tratat cartea persoanele de la editură, dar și respectul cam mic pentru munca asiduă pe care o prestează un scriitor la realizarea unei povești. Nu vreau să jignesc pe nimeni, nu vreau să se considere că le-aș ști pe toate, dar cred că a doua problemă menționată o poate observa și un cititor începător. Și chiar îmi doresc ca în celelalte două volume – dar și la alte viitoare cărți pe care le voi citi de la această editură – să nu mă mai împiedic de aceste impedimente, deoarece, pentru mine cel puțin, au scăzut din nota cărții; neluând în considerare și partea cu modul cum vorbeau, de cele mai multe ori, personajele. 

Dar lăsând aceste două aspecte la o parte, trebuie să recunosc că lumea creată de Doina Roman este fără doar și poate una extraordinară și foarte interesantă. Am un respect deosebit pentru scriitorii care își crează o poveste – și aici mă îndrept mai mult spre cele Fantasy, S.F. – ce are foarte puține lucruri în comun cu realitatea, cu lumea ce ne înconjoară. Autoarea și-a creat o lume proprie, cu specii personalizate, nemaiîntâlnite în alte cărți de genul, ceea ce m-a făcut să fiu mereu atentă la tot ceea ce făceau, poate așa mai descopeream și alte lucruri noi și atractive despre ele. Și cu toate acestea, am un vag sentiment că nu am înțeles – și că nu voi înțelege pe deplin – cartea, și totodată trilogia. Este o lume întortocheată, în care personajele duc o luptă continuă cu un viitor război ce bate la usă, toți având același scop: geanta și persoana care controlează ceea ce este în ea. Până să ajung să pricep ce se întâmplă cu adevărat în Pragul, până să mă conectez cu povestea și să fiu la curent cu ceea ce caută și urmăresc majoritatea participanților la întâmplări, trebuie să recunosc că mi-a luat ceva. Dar în momentul în care mi-a dispărut ceața din fața ochilor, am rămas plăcut surprinsă. Avem parte de uri, krabori, kârci, legionari și alte și alte ființe cu tot felul de abilități cât mai ciudate și fascinante. Dintre toate puterile pe care le aveau acestea, partea în care li se puteau lua sentimentele – ură, frică, iubire, curaj, și așa mai departe – fie pentru că așa își doreai ei sau pentru că erau pedepsiți, astfel fiind obligați să renunțe la unele dintre ele, m-a atras cel mai mult. Chiar m-am gândit de câteva ori cum ar fi dacă ar fi posibil acest lucru și în realitate; să poți scăpa de frică atunci când vrei să fii curajos, să poți fi indiferent atunci când pui prea mult suflet unde nu trebuie. Dar apoi mi-am adus aminte de ceea ce au pățit unele personaje în momentul în care nu mai dispuneau de acele sentimente, așa că dorința mi-a dispărut din gând.

Ca și personaje, în ciuda faptului că, de cele mai multe ori, nu m-a încântat modul de-a conversa pe care îl aveau și felul cum procedau în unele cazuri, chiar am râs de câteva ori din cauza situațiilor în care se aflau, a modului cum reacționau, și mi-am adus aminte de cele câteva cuvinte ale lui Oliviu Crâznic, ce apar pe coperta volumului doi, Umbra martor. Iar ele spun așa: „Cu haz și haz, Doina Roman creează lumi fantastice futuriste  populate de personaje pitorești și picarești –, îmbinând umorul cu aventura, extravagantul cu ineditul.” Poate că umorul nu l-am găsit a fi prezent în cam toate momentele din carte, dar acolo unde l-am simțit, chiar am râs și m-am amuzat. Cu toate că „relația” dintre Pisică și Blatist nu a fost pe placul meu – i-am urât foarte mult în momentele în care conversau doar ei doi, în care nimeni nu mai era prin preajmă –, prostiile pe care le făceau și neînțelegerile dintre ei mi s-au părut a fi foarte amuzante. Poate, neplăcându-i, în loc să-i iau în serios, i-am catalogat mai mult ca fiind doi bufoni. Dintre toate personajele, Katena și Algar mi-au plăcut cel mai mult, așa că sunt foarte curioasă cum vor evolua în celelalte două volume. 

Așa cum am spus, lumea pe care a creat-o Doina Roman pentru această carte – pentru întreaga trilogie, de fapt – este una foarte fascinantă, inediată, așa cum s-a mai precizat, ceea ce nu poate însemna decât că: autorii români au imaginație, deci trebuie citiți. Cât despre volumul doi Umbra martor –, știu că nu-mi va mai lua încă un an de zile pentru a mă apuca de el, deoarece finalul cărții m-a făcut să-mi pun întrebări despre cum se va continua povestea, deci consider că nerăbdarea și curiozitatea vor învinge timpul. Dar chiar sper ca neplăcerile pe care le-am menționat mai la început să nu mai fie prezente de acum încolo, deoarece chiar nu-mi doresc să-mi mai ia încă treisprezece mii de ani pentru a parcurge volumul. 

Și pentru cei interesați, volumul ce încheie trilogia, Ultimul trimis Oserp, va fi lansat la Bookfest. Mai multe detalii în imaginea de mai jos, împreună cu imaginile noilor coperte. 


sâmbătă, 21 mai 2016

Promovare | Cărți românești: „Contesa Aneke” de Anna Vary

Descrierea volumului: Alexandra, o adolescentă rebelă, este trimisă de părinți să își petreacă vacanța de vară într-un sat din Transilvania, pentru a fi îndepărtată de o iubire considerată imorală. Odată ajunsă în V., ea este atrasă de poveștile localnicilor legate de o crimă săvârșită în urmă cu mai mult de un veac: contesa Aneke fusese acuzată de incest și vrăjitorie și ucisă în pădure. Alexandra pornește pe urmele contesei, hotărâtă să afle ce s-a întâmplat cu adevărat. Castelul ascunde mistere la fiecare colț... Pe măsură ce fapte și personaje stranii ies la iveală, Alexandra își dă seama că are în comun cu frumoasa vrăjitoare mai mult decât și-ar fi imaginat, inclusiv iubirea ei secretă și interzisă. Va reuși Alexandra să salveze această iubire și în final propria viață, sau va avea soarta tragică a Anekei.

Fragmentul de început: 
   „Zarva se auzea din ce în ce mai puternică. Creștea, asemeni unui animal din poveste, atunci când se află la adăpost de orice pericol, în vizuina lui ferită de orice privire răuvoitoare a vreunui străin. Vocile lor erau teribile. Le detestasem dintotdeauna. Oameni grăbiți, răstiți, forfota lor stupidă în căutarea a nimic. Țăranii din V. nu știuseră niciodată să ceară ceva. Acum veniseră să-mi ceară mie viața, dar pretenția lor era atât de ridicolă, de patetică! Nicolas îmi spusese că numai aici, în Transilvania, oamenii sunt peste măsură de înapoiați. Prin părțile pe unde colindase vraciul, înainte să-ți așeze traiul lui neobișnuit aici, lângă castelul nostru, credința în vrăjitorie, uneltiri și pacturi ale oamenilor cu diavolul dispăruse demult. [...]
* * *
Părerea mea despre carte: Dacă îmi aduc aminte corect, primul volum al trilogiei „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, Contesa Aneke, a fost a doua carte pe care am citit-o de la Editura Herg Benet. O mai văzusem și înainte prin librării – de dinainte să descopăr editura –, dar nu i-am acordat niciodată prea multă atenție, din două motive: unul, pentru că niciodată nu m-am considerat o fană a cărților cu vrăjitoare, și doi, din cauza faptului că, văzând volumul într-un format atât de mic, tindeam că cred că ar fi o carte pentru copii. Dar, cu timpul, părerea mi s-a schimbat, și la unul dintre Bookfest-uri am cumpărat ambele volume ale trilogiei; al doilea fiind Mathias. Dacă sunteți genul de persoane care nu i-au acordat nicio șansă, până acum, măcar primului volum, din cauza celor două motive pe care le-am scris mai sus, aveți încredere într-un cititor care s-a confruntat cu aceeași problemă ca și a voastră. Faptul că nu este o trilogie pentru copii, cred că este cunoscut de toți cei care cunosc editura și știu cam ce cărți publică, și dacă sunteți confuzi de faptul că nici voi nu vă împăcați foarte bine cu ideea de vrăjitoare în cărțile pe care le citiți, o să vă transcriu ceva ce scrie pe a patra copertă a volumului, care cred că vă va schimba puțin părerea:

Două lumi distincte se întrepătrund: lumea adolescenților de azi, cu Facebook, concerte rock, tatuaje și pierce-uri, și lumea contesei dispărute, cu intrigi de curte și povești uitate.

Nu-i așa că în cărțile cu vrăjitoare cu care v-ați obișnuit, Facebook-ul nu a fost una dintre plăcerile adolescenților și că modul de comunicare era altul? Tatuaje, pierce-uri, concerte rock? Știau vrăjitoarele de pe atunci de așa ceva? Oare vedeau unele viitorul atât de departe încât să găsească, în globurile lor de cristal, tineri – și nu numai – rockeri, cu tatuaje colorate și pierce-uri prin tot felul de locuri ale feței? Nu cred! Da, veți avea parte, pe parcursul celor trei cărți din trilogie, și de întâmplări din trecut, de scene petrecute acum ani, ani și ani de zile, dar povestea nu se rezumă la atât. Conexiunile de atunci și de acum vin cu un scop atât de frumos, cu intrigi atât de neașteptate, dar și cu povești de dragoste care îți vor sfâșia inima. 

Pe parcursul scrierii acestor lucruri, m-am gândit și am spus: dacă nu voi povesti despre fiecare volum – găsiți recenzii, aici, aici și aici voi lua câte un citat din fiecare carte, poate, așa vă fac și mai curioși. Bineînțeles, doar acolo unde le aveam deja puse din celelalte recenzii, deoarece în unele cărți pe care le-am citit, nu am găsit mici fragmente care să mă atragă. 
„Cât de trist, m-am gândit, cum ucid oamenii lucruri frumoase doar pentru că îi înspăimântă. Doar pentru că nu le pot înțelege. În curând, îmi spuneam, oamenii vor rămâne înconjurați numai de chestii mediocre, pentru că pe astea le pot înțelege. Pentru că lucrurile mediocre nu-i amenință cu nimic.” (Contesa Aneke)
„Mathias o iubea și, atunci când iubești cu adevărat pe cineva, fără să vrei să îl și înțelegi. Îl descoperi. Trăiești pentru el. Îi accepți defectele. Îl aperi, îl ajuți, te trezești cu el și reziști încă o zi, apoi alta, numai și numai pentru el.” (Mathias)
„Credeam că sunt îndrăgostită, da, dar era clar că era una din acele iubiri de care trebuie să fugi. Să faci orice ca s-o uiți, pentru că ea nu poate fi reală.” (Alexandra)
Deci, ce ziceți? Veți da o șansă trilogiei „Ultima vrăjitoare din Transilvania” sau preferați să rămâneți în continuare în cochilia de confort? Nuuu, știu că deja v-ați hotărât ca, prima dată când veți avea ocazia, vă veți duce fuguța la prima librărie care vă va ieși în cale, o veți cumpăra și o veți citi!