marți, 31 mai 2016

Wrap-up | May 2016

Inițial, am avut în plan să postez mâine Wrap-up-ul acestei luni, dar cum ieri m-am apucat de o altă carte, Doamna apelor, îmi este imposibil să o termin până pe întâi iunie; are un număr destul de mare de pagini. Cât despre cărțile pe care le-am menționat mai jos, sincer, spre marea mea surprindere, am reușit să citesc mai mult decât m-aș fi așteptat. La începutul lunii m-am trezit că nu eram în stare să mă ating de nicio carte, așa că îmi era destul de teamă că voi intra într-un reading slump. Marea problemă nu ar fi fost asta – nu că ar fi fost pentru prima oară când m-aș fi confruntat cu așa ceva –, ci pentru că, imediat după ce am venit de la bunici, obișnuindu-mă cu aerul de la țară, venind înapoi în București, vremea de aici mă moleșise groaznic. Nu știu dacă așa se întâmplă cu toată lumea, dar mie îmi ia ceva timp să mă reacomodez cu un anumit mediu. Trecând peste, vă las cu cele cinci cărți pe care le-am citit; poate veți găsi, printre ele, vreuna care să vă atragă atenția. 
  1. Prințesa statornică (The Tudor Court #1) de Philippa Gregory. [...] Nici istoricii nu cred că știu cu exactitate – în cazul poveștii acesteia, ca și multe altele care au rămas încă un mister – cum a fost atunci, dar mi-ar plăcea să cred că Prințesa statornică s-a apropiat foarte, foarte mult de realitate; în ciuda suferințelor provocate lui Katherine. Măcar în cazul poveștii de dragoste dintre aceasta și prințul Arthur. Acum că am citit această carte, pentru mine a fost una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pe care le-am citit. Povestea celor doi: Trandafirul englez și Rodia spaniolă. Nu spun că și cea dintre Katherine și Henric nu a fost pe placul meu – să se înțeleagă, doar cât a apărut în carte, nu și cea din serial –, dar ceea ce se afla în sufletul lui Katherine și promisiunea pe care a făcut-o, m-au făcut ca prima să-mi ajungă mai mult la inimă. [...] din stele pe Goodreads și Booktopia.
  2. Distruge-mă (Atingerea lui Juliette 1.5#) de Tahereh Mafi. [...] Pentru că de puține ori mi se întâmplă să-mi doresc să pot proteja un anume personaj, să fiu scutul lui și să-l apăr de toate problemele care i se ivesc în cale, dar atunci când se întâmplă parcă plânge ceva în mine, de mă face vulnerabilă. Așa a fost cu Warner. Și nu pentru că ar fi băiat – putea să fie o fată, un elf, o buburuză sau chiar un personaj păianjen –, ci din cauza faptului că a stârnit ceva în mine, încât mă face să zbier și să urlu de indignare. [...] din stele pe Goodreads.
  3. Căldura ghețarilor (Ancestorilor #1) de Nic Dobre. [...] De multe ori, autorul a reușit să mă înspăimânte și să mă demoralizeze ușor, din pricina faptului că unele întâmplări se petreceau brusc – de puține ori personajele aveau timp să respire și să se relaxeze –, în unele momente ajungând să mă întreb dacă acel lucru se întâmplase cu adevărat, sau doar înțelesesem eu prost. Și nu pot spune că este un lucru rău deoarece aceste vârtejuri de emoții pe care le aveam, m-au făcut să fiu captivată de carte și să-mi fac tot felul de scenarii privind următoarele scene care urmau să se petreacă. [...] din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  4. Pragul (Pragul #1) de Doina Roman. [...] ...trebuie să recunosc că lumea creată de Doina Roman este fără doar și poate una extraordinară și foarte interesantă. Am un respect deosebit pentru scriitorii care își crează o poveste ce are foarte puține lucruri în comun cu realitatea, cu lumea ce ne înconjoară. Autoarea și-a creat o lume proprie, cu specii personalizate, nemaiîntâlnite în alte cărți de genul, ceea ce m-a făcut să fiu mereu atentă la tot ceea ce făceau, poate așa mai descopeream și alte lucruri noi și atractive despre ele. Și cu toate acestea, am un vag sentimente că nu am înțeles – și că nu voi înțelege pe deplin – cartea, și totodată trilogia. Este o lume întortocheată, în care personajele duc o luptă continuă cu un viitor război ce bate la usă, toți având același scop: geanta și persoana care controlează ceea ce este în ea. [...] din stele pe Goodreads și Booktopia. 
  5. Ceasul fantasmelor de Oliviu CrâznicMai sus am precizat cum că Ceasul fantasmelor este o carte în care se regăsesc zece povești, și cu toate că nu are mai mult de o sută și ceva de pagini, să nu vă gândiți că este una care se citește ușor din punct de vedere al acestui aspect. Da, o poți lectura repede, dar eu consider că ar fi păcat să o faci, când te poți bucura de conținut mai mult timp. [...] 4 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.

luni, 30 mai 2016

„Ceasul fantasmelor” de Oliviu Crâznic

Descrierea: Este miezul nopții... și tu citești:
...despre un răzbunător rănit și despre o fată cu trandafir în păr, care își doarme somnul de veci sub gheață;
...despre un preot răpit în toiul nopții de doi bărbați misterioși și forțat să îngrijească rănile unei tinere aflate în lanțuri;
...despre o seducătoare stranie vizitând un fort izolat, din care soldații dispar unul câte unul;
...despre o trecătoare dacă, în care rămășițele unei legiuni romane înfruntă o amenințare supranaturală;
...despre doi polițiști care răspund unui apel obișnuit, doar pentru a-și întâmpina destinul într-o casă a tragediei;
...despre doi adolescenți care întâlnesc un Rău ocult în drumul lor spre maturitate;
...despre o necunoscută moartă și despre cât de departe pot merge autoritățile pentru a da de urma criminalului;
...despre un anchetator obosit și confuz, urmărind un criminal nebun într-o lume aflată la capătul Timpului;
...despre cum poate fi prevenită asasinarea femeii iubite, atunci când toate previziunile sfârșesc la fel;
...și despre preafrumoasa Ermengaarde din Dinastia Eyes a cărei inteligență cântată de barzi a transformat farmecul feminin în armă supremă.
Este miezul nopții... și tu CITEȘTI. 

Recenzia: Pe Oliviu Crâznic voiam să-l citesc din momentul în care am văzut pentru prima dată coperta romanului ...Și la sfârșit a mai rămas coșmarul, astfel – și trebuie să spun că o consider o rușine – aflând și de autor. Precizând că mai mult de doi ani nu sunt de când l-am descoperit ca și scriitor. Dar să spunem că există o scuză, deoarece eram la început de drum cu citirea scriitorilor români contemporani, la momentul respectiv putând să număr pe degete numele celor despre care auzisem prin intermediul literaturii. De Ceasul fantasmelor nu aș putea să spun mai multe, decât că, în momentul în care mă pregăteam să dau comanda la editura Crux, cu ce cărți aș vrea să-mi cumpăr, printre cele trei pe care mi le-am ales – ca și debutant cititor la Crux – am vrut neapărat să se regăsească și Ceasul fantasmelor; pentru cei care îmi urmăresc blogul și de pe pagina de Facebook a acestuia, lângă cărticica cu povestiri a lui Oliviu Crâznic se aflau Anotimpul pumnalelor și Regatul sufletelor pierdute, despre care voi povesti la momentul potrivit.  

Mai sus am precizat cum că Ceasul fantasmelor este o carte în care se regăsesc zece povești, și cu toate că nu are mai mult de o sută și ceva de pagini, să nu vă gândiți că este una care se citește ușor din punct de vedere al acestui aspect. Da, o poți lectura repede, dar eu consider că ar fi păcat să o faci, când te poți bucura de conținut mult mai mult timp. În mod normal, atunci când citesc o carte în care se ascund mai multe povești, mai multe lumi, recenzia pe care urmează să o fac acesteia se împarte în bucăți. Vorbesc în parte despre fiecare, așa cum s-a întâmplat și cu Dama de pică și alte povestiri, a lui Pușkin. Dar aici îmi este imposibil, deoarece sunt sigură că, în entuziasmul și graba de-a vă spune cu câtă măiestrie și cu câtă finețe a „cioplit” Oliviu Crâznic lumile din Ceasul fantasmelor, aș sfârși prin a vă povesti despre fiecare poveste, fără a vă lăsa să descoperiți nimic singuri. Și ar fi un mare păcat să primiți spoilere dintr-o astfel de carte! De ce? Pentru că mă așteptam ca scriitorul să fie altfel decât cei pe care i-am citit până acum – din citite, din auzite, dar și din văzute prin atitudinea pe care o are –, dar oricâte idei ți-ai face în cap, când un scriitor nu e bun, ci foarte bun în munca pe care o face, rămâi mereu surprins. 

Oliviu Crâznic are un stil de-a nara, de-a descrie, cum rar mai vezi: magnific, care te vrăjește și pe care ți-ai dori să-l citești încontinuu. Vă aduceți aminte de emisiunea Teleenciclopedia, de pe TVR 1? Știu, aduc în discuție ceva foarte ciudat, dar o să aflați și motivul pentru care am făcut-o. Nu, nu are nicio legătură ceea ce se întâmplă în carte, cu ceea ce vedem acolo; bine, poate doar partea cu animalele e paralelă, deoarece momentele din istorie se pot apropia puțin de fantasmele lui Oliviu Crâznic. Sunt sigură că mulți dintre voi știți – până la urmă încă se mai difuzează la televizor – că în timpul documentarului vorbesc două persoane: un bărbat și o femeie. Pe mine mereu m-au relaxat glasurile celor doi; atât de calde! Tare mi-aș dori ca unul dintre cei doi – bine, recunosc, de preferabil femeia – să-mi recitească din nou Ceasul fantasmelor, deoarece, credeți-mă, ar ieși o capodoperă a auzului. Cred că mai mult v-am încurcat și amețit cu ceea ce v-am scris acum, dar consider că, de fapt, știți la ce mă refer. 

Îmi place să citesc un autor care are un stil simplu, fără prea multe metafore, nu prea împopoțonat, cu un stil de-a nara mai lejer, dar alteori îmi doresc să fiu pe cealaltă parte și să mă delectez cu descrieri cât mai magice, să citesc cuvinte la care nu le înțeleg sensul, cuvinte mai vechi. Câteva dintre cele zece povești care sunt introduse în carte, au acțiunea plasată cu foarte mult timp în trecut, iar dacă autorul nu se pliază cum trebuie pe a folosi un limbaj caracteristic acelor vremuri, totul va părea foarte artificial, forțat, de plastic. Dar aici nu este cazul, deoarece te acomodezi cu ușurință acelor timpuri, te oprești puțin din citit, închizi ochii și parcă simți tot ce se întâmplă acolo, și apoi îi deschizi și realizezi că încă te afli în lumea aia, și când vrei să afli mai multe, când vrei ca povestea să nu se mai termine niciodată... gata. Restul foii este alb. Tare mi-ar plăcea să cred că Ceasul fantasmelor este doar o mostră din ceva mai mare, din zece viitoare cărți pe care Oliviu Crâznic ni le pregătește. 

Am terminat cartea în urmă cu aproape o oră, încă sunt amețită, încă aștept să mă lămurească unele finaluri. Și chiar dacă toate mi-au plăcut foarte mult, mă bate gândul să cred că două dintre ele nu le-am înțeles pe deplin, dar nu le voi menționa, deoarece prefer să le țin pentru mine, poate că, peste un timp le voi reciti, astfel având o șansă să le înțeleg mai bine. În schimb, voi scrie câteva titluri pe care – nu că le-am plăcut mai mult – le-am simțit mai aproape de realitate (poate?) și pe care le-am analizat mai mult. M-am gândit mai mult timp la întâmplările din ele, m-au înspăimântat (posibil?). Cum ar fi: Pivnițele Palatului Charron; Însângerată, luna; Ellen Lee; Spiridușii albi și  Întâlnire cu Ermengaarde. Povești cutremurător de fascinante, romantic gotice le-aș putea cataloga pe unele. Oliviu Crâznic este un romantic – asta nu pot contesta, acum după ce am lecturat Ceasul fantasmelor –, un necesar în literatura românească contemporană și un mânuitor experimentat al cuvintelor. Vă recomand cartea, de altfel cum îl recomand și pe autor. 

duminică, 29 mai 2016

Discuție: Cum am făcut „cunoștință” cu (biblioteca) Nicolae Labiș

Sunt sigură că există mulți cititori care au împrumutat de la bibliotecă măcar o singură dată o carte pe care să o citească de plăcere, nu pentru că ar fi avut nevoie pentru vreo materie de la școală. Nu mai țin minte cine mi-a spus de biblioteca de unde mai împrumut și acum – la șase ani după răsfoirea primei cărți de acolo –, dar dacă, până acum, aveam impresia că romanul care m-a făcut să iubesc literatura a fost unul din volumele din seria „Vampirii sudului”, după ce mi-am scotocit puțin amintirile ce au legătură cu biblioteca, mi-am dat seama că m-am încrezut în ceva eronat. Și cu toate că va părea clișeic, încât vă veți da ochii peste cap după ce veți citi, cartea care mi-a însuflețit pasiunea pentru lectură a fost... Twilight. Nici mie nu-mi vine să cred, dar acum când scriu, îmi apar tot felul de imagini în care citeam sub plapumă, cu lumina de la telefon, ca să nu mă certe părinții că nu mă culc, sau că luam cartea la școală și refuzam să ies în pauză, pentru a putea citi în liniște, cât trei sferturi din numărul colegilor se duceau afară sau pe hol. Nu-mi vine să cred că am uitat cât de mult am iubit seria „Twilight”, și cu cât entuziasm așteptam apariția filmelor, dar da, lumea Bellei Swan m-a ademenit atât de mult printre paginile cărților, încât acum, după atâția ani, mi-ar fi imposibil să mai pot trăi fără să citesc.

Biblioteca Nicolae Labiș este una dintre numeroasele filiale ale Bibliotecii Metropolitane București, și pentru cei care sunt curioși unde este poziționată, dacă știu unde se află Plaza România, vor ști unde este așezată și ea. Adevărul este că nu se poate observa foarte ușor, deoarece este ascunsă de copaci, lipită de unul dintre blocurile din jur. Dar dacă vreți să ajungeți la ea – stați în zonă și încă nu ați descoperit-o , o luați spre Parcul Moghioroș, pe partea dreaptă, și cum treceți de micul părculeț cu tabla de șah uriașă, biblioteca este clădirea micuță, vopsită în verde; cred. 
Sursă: Pagina de Facebook a bibliotecii Nicolae Labiș
Recunosc că, din generală și până acum, nu am rămas foarte loială bibliotecii, neîmprumutând constant. Dacă țin bine minte, cred că eram prin clasa a șaptea când am avut o mică ceartă cu bibliotecara – oare care este motivul prin care ajungi să fii certată de una? –, deoarece întârziasem câteva zile cu returnarea unei cărți. Fusesem sancționată, așa că nu mai aveam voie să împrumut nimic timp de o perioadă. După confruntarea asta, știu că eram atât de nervoasă, încât efectiv nu mi-am mai dorit să citesc nimic timp de câteva luni. Poate că nu m-aș fi supărat atât de mult, m-aș fi conformat și aș fi tăcut din gură, dar în condițiile în care tu întârzii câteva zile – știu sigur că din motive întemeiate, deoarece nu eram și nu sunt genul care să facă astfel de lucruri fără vreun motiv foarte bun –, iar o colegă jumătate de an, bibliotecara comportându-se mult mai frumos cu ea decât cu tine, nu ai cum să reacționezi foarte bine. Și așa nu am mai împrumutat nimic de atunci și până în februarie 2015. Sistemul de înregistrare s-a schimbat, de la niște cartonașe pe care le completai, acela însemnând abonamentul tău, s-a ajuns la un card pe care se găsește numele filialei, un număr de telefon, adresa de mail și pagină, dar și alte câteva chestii. 

Dar din februarie anul trecut, și până acum, cu toate că nu am împrumutat foarte des, știu sigur că numărul de cărți este mai mare decât cel din generală. Iar mai jos am pus lista cărților pe care le-am citit de acolo, unele dintre ele având și recenzii pe blog. 
  • Hoțul de cărți de Markus Zusak [recenzia]
  • Cântul vrăjitoarelor (vol. 1, vol. 2, vol. 3) de Mireille Calmel 
  • Moromeții (vol. 2) de Marin Preda. Și că tot am pomenit de acest volum, l-am urât la fel de mult precum mi-a plăcut primul. Și primul a fost foarte frumos și mi-a plăcut la nebunie!
  • Starters (Starters #1) de Lissa Price
  • Enders (Starters #2) de Lissa Price
  • Iubire monstruoasă de Carol Topolski
  • Regina statornică (The Tudor Court #1) de Philippa Gregory [recenzia]
  • Lumina ce se stinge de George R. R. Martin. Și cum tot am adus în discuție romanul ăsta, pentru cei care îmi sunt prieteni pe Goodreads și se întreabă de ce am pus cartea asta la neterminate, singurul motiv a fost că mi s-a terminat perioada de împrumutare, așa că a trebuit să o returnez. Dar voi lăsa să mai treacă o perioadă, apoi o voi împrumuta din nou. E foarte faină din cât am apucat să citesc!
  • Regina albă (The Cousins War #1) de Philippa Gregory [recenzia]
  • Regina roșie (The Cousins War #2) de Philippa Gregory [recenzia]
  • Jumătatea Rea (Jumătatea Rea #1) de Sally Green

Și ca să fac o mică paranteză, după o perioadă în care Doamna apelor de Philippa Gregory nu era de găsit niciodată la bibliotecă, mereu fiind împrumutată, vineri a fost rândul meu să pun mâna – în sfârșit! – pe ea. Dar va trebui să mai aștepte puțin, deoarece, momentan, mă răsfăț cu poveștile lui Oliviu Crâznic din cartea Ceasul fantasmelor

Sursă: Pagina de facebook a bibliotecii Nicolae Labiș
După ce am venit de la bunici, m-am dus la bibliotecă să returnez Prințesa statornică și, plimbându-mă printre rafturi am constatat că aduseseră cărți noi; unele apărute de puțin timp pe piață. Îmi place să cred că au fost dăruite de oameni, deoarece – după mintea mea –, dacă ești un cititor ce pășești de ceva timp într-o bibliotecă, cunoști fiecare raft în parte și te simți ca acasă în acel loc, este frumos să lași ceva în urma ta. O carte. Așa am făcut și eu, și cu toate că mi-ar fi fost mult mai avantajos să le vând decât să le las la bibliotecă, nu vă puteți imagina ce este în sufletul meu atunci când mă plimb printre rafturi și văd una dintre cărțile oferite de mine, acolo. Sau când nu o văd, îmi dau seama că a fost împrumutată de cineva și că acel cineva frunzărește aceleași pagini care m-au dus și pe mine în aceeași lume în care se află el acum. 
Sursă: Pagina de facebook a bibliotecii Nicolae Labiș
De-a lungul postării am pus câteva poze, și cu toate că mi-aș fi dorit ca în ele să se regăsească numai rafturile cu cărți, mi-am dat seama că acestea sunt mult mai potrivite. Din copilărie poți deveni un mic bookaholic, și cu toate că, poate, la început nu ești atât de atras de lumea poveștilor din cărți – nu de pe jocurile aduse de tehnologie –, ascultându-le de la altcineva, „virusul” este posibil să te molipsească și pe tine. Să te facă să-ți dorești să descoperi și singur, să te aventurezi cu personajele, fără ajutorul mamei sau al tatălui.

Biblioteca Nicolae Labiș
Din câte am găsit pe internet, Biblioteca Metropolitană din București are treizeci și ceva de filiale, din care șaisprezece sunt înscrise în proiectul „Ora de povești”. În ce constă? În prima sâmbătă din fiecare lună, copiii mici și mai mari sunt invitați – intrarea gratuită – să asculte diferite povești citite de diferiți scriitori, oameni ce promovează cultura, actori, jurnaliști, bloggeri – eu nu am citit niciodată copiilor –, dar și de părinți. 

Pe lângă „Ora de povești”, sunt organizate și alte activități, ateliere. De exemplu, am găsit pe internet o postare prin care se spune că pe data de 18.04.2016, Biblioteca Nicolae Labiș – activitate organizată de Biblioteca Metropolitană, bineînțeles –, cu sprijinul organizației Habitat for Humanity România, în cadrul programului „Să știi mai multe, să fii mai bun”, elevii unui liceu au participat la atelierul „Comportament preventiv în privința dezastrelor”. 

Poate că nu știam de aceste lucruri – de câteva zile am aflat –, dar e frumos și interesant de știut că este o bibliotecă ce se implică, ce nu doar împrumută diferite cărți, sau persoanele de acolo mai fac alte lucruri cu care trebuie să se ocupe. Și cu toate că nu mă aștept să rămân fidelă acestei biblioteci pentru restul vieții mele, cel puțin sunt convinsă că atunci când nu voi avea ce să mai citesc – cu toate că mă îndoiesc, în condițiile în care am aproape patruzeci de cărți necitite –, voi ști unde să mă duc. Așa că, dacă aveți vreo bibliotecă prin apropiere – sau nu – și nu v-ați abonat până acum la ea, nu mai ezitați și faceți-o. Cine știe ce cărți interesante și neștiute de voi, mai găsiți pe acolo? 
* * *
Nota autorului: Poate că nu este postarea la care v-ați fi așteptat, poate doreați să citiți și să aflați mai multe lucruri, dar eu sper totuși să vă fi încântat, cât de cât, și să vă fi determinat să reîncepeți să împrumutați – sau să vă faceți abonament, pentru prima oară – de la bibliotecă, deoarece atmosfera pe care ți-o oferă o bibliotecă, cred că este inconfundabilă. :)

vineri, 27 mai 2016

„Supergirl” (2016 - ) | Sezonul 1

DESCRIEREA: Născută pe Krypton, Kara Zor-El reușește să scape de pe planetă, înainte de distrugerea acesteia. Încă de când a ajuns pe Pământ, ea şi-a ascuns abilităţile pe care le împarte cu faimosul său văr, însă acum, la vârsta de 24 de ani, decide să-și accepte puterile de super om și să-și îndeplinească destinul de a deveni la rândul său, o eroină.

RECENZIA SEZONULUI 1: 
Înainte de-a începe să povestesc despre părerea pe care mi-a lăsat-o primul sezon al serialului Supergirl, aș vrea să fac o precizare, cu toate că nu știu câtă lume va fi interesată să-mi citească recenzia legată de acest serial. Ceea ce aș vrea să menționez ar fi legat de faptul că m-am gândit să nu-mi mai scriu părerea despre fiecare serial pe care îl văd, ci doar despre cele pe care le urmăresc în acest moment sau în viitor, și care încă sunt în curs de filmare. Și când mă refer la „sunt în curs de filmare”, aici nu este introdus și Game of Thrones – în afară de Supergirl, este singurul la care mă mai uit, nefiind terminat –, deoarece suntem deja la al șaselea sezon, și având în vedere cât de complex este, atunci când filmările se vor încheia și va trebui să-i fac o recenzie, nu voi ști de unde să încep și unde să închei. Vorbesc strict de serialele care se află în același stagiu cu Supergirl, ce are doar un sezon apărut, astfel, la finalul fiecăruia să-mi spun părerea. De ce? Pentru că îmi este destul de greu să urmăresc un serial deja finalizat, care are nu știu câte sezoane, astfel fiind nevoită să rețin nu știu câte detalii atunci când îmi scriu părerea, deoarece chiar dacă aș nota acele lucruri importante pe o un carnețel, tot nu ar fi de ajuns pentru mine. Mi se pare mult mai ok și mult mai avantajos să vorbesc despre fiecare sezon; și nu, nu aș putea-o face cu un serial terminat, oprindu-mă la sfârșitul fiecărui sezon pentru a-mi scrie pe blog recenzia. 

Supergirl. I-am văzut pe Christopher Reeve, Brandon Routh și pe Henry Cavill jucându-l pe Superman în filme, dar și pe actorul Tom Welling în serialul Smallville, un serial ce-l are ca protagonist principal tot pe Clark Kent, acolo văzând-o pentru prima dată pe Supergirl; nu țin minte ca în varianta cu Cristopher Reeve să fi apărut aceasta. Oricum, ceea ce mi s-a părut foarte amuzant a fost că în Supergirl a apărut și actrița Laura Vandervoort, ce a interpretat-o pe Supergirl în Smallville, dar cum am bănuiala că nu mulți din urmăritorii mei au văzut primul sezon al serialului, nu voi scrie mai multe. Cert este că mi-a plăcut foarte mult de ea cum și-a jucat rolul, și mai că nu m-am gândit la faptul că-i stă mai bine în personajul pe care l-a interpretat aici, decât ca Supergirl. Cât despre Melisa Benoist, cea care i-a dat viață Karei, dacă nu mă înșel, în Supergirl am văzut-o pentru prima dată jucând, și mi-a plăcut destul de mult. Dar pe cât de adorabilă era în unele momente, pe atât de enervantă mi s-a părut în altele, când mă scotea din sărite din cauza deciziilor pe care le lua și a felului cum reacționa. 

Sunt convinsă că știți cu toții povestea motivului pentru care Clark Kent a fost trimis de pe Krypton atunci când a fost doar un bebeluș, unde a ajuns acesta și ce a făcut mai departe, înainte de a ajunge un supererou cunoscut de toată lumea. Dar pe cât de cunoscută este povestea acestui personaj, cred că puțini sunt cei care o cunosc pe cea a Karei, verișoara acestuia. Cel puțin, în cazul meu, eu nu știam foarte multe despre ea, decât ce mai aflasem din Smallville, dar având în vedere că am urmărit serialul acum mulți ani, lucrurile și detaliile despre viața Karei le aveam în ceață. Deci pot spune că am luat-o aproape de la zero. 

Kara, ca și personaj, așa cum am menționat și mai sus, nu a fost în totalitate pe placul meu. Am admirat curajul nebunesc de care dădea dovadă – până la urmă este o kryptoniană, nu cred că ei duceau lipsă de așa ceva –, am apreciat modestia cu care trata fiecare compliment pe care îl primea, și m-am întristat atunci când se afla într-un necaz legat de viața ei de om, fără complicațiile ce țineau de Supergirl. Dar nu am agreat absolut deloc încăpățânarea pe care o avea de cele mai multe ori – și nu, pentru mine acest lucru nu a însemnat curaj –, deoarece atunci când devenea așa, se întâmpla doar în cazurile în care exista o problemă foarte, foarte gravă, implicarea ei părând cam artificială. Nu cred că dau un spoiler când precizez că de fiecare dată, mai devreme sau mai târziu, a câștigat toate bătăliile, dar unele lupte pe care le dădea cu un anumit extratarestru sau cu altceva/altcineva, faptul că reușea să învingă acel ceva, pentru mine a părut forțat. Ca și cum: sunt aproape terminată din cauza kryptonitei – se știe că este ca o otravă pentru cei ca ea –, de-abia dacă mai pot sta pe picioare în timp ce tu mă privești de sus, aproape fără nicio zgârietură, dar mai găsesc în mine suficientă putere încât să-ți dau un pumn și să te las lat, aproape terminat. De ce așa? Dacă este să pierzi, vei pierde. Asta este. Și în afară de acest aspect, a mai fost ceva care m-a deranjat foarte mult – lucru care se întâmplă și cu Superman –, și anume faza cu ochelarii. Chiar atât de mult te poate schimba o pereche de ochelari de vedere, într-atât încât să nu-și dea seama nimeni că tu ești supereroul care le salvează orașul? Înțeleg persoana care te vede pentru prima dată – ca și Kara, nu Supergirl –, creierul nefăcând asemănarea între tine și salvatorul extraterestru. Dar cei apropiați? Pe bune? Mai ales când au un contact direct cu Supergirl, și nu doar o singură dată, ci de foarte multe ori. „Kara, dă-ți cohelarii jos!” „De ce?”  „Ca să văd dacă ești Supergirl.” Really, dude? Mi-ar fi plăcut să fi fost un personaj independent din acest punct de vedere, să nu fie asemănată atât de mult cu Superman, deoarece faza cu ochelarii, job-ul la o revistă foarte cunoscută în oraș, și nu numai, a făcut-o să pară a fi aproape copia feminină a lui Clark Kent. Și este păcat, deoarece i s-ar fi putut construi povestea mult mai frumos.  

SPOILER! Și ca să nu se considere că serialul nu a fost pe placul meu – credeți-mă, i-am dat sezonului nota opt! –, aș vrea să vorbesc puțin despre ceea ce am apreciat cel mai mult. Având în vedere că Supergirl este verișoara lui Superman, apariția acestuia în serial trebuia să existe, într-un fel. Într-adevăr, au fost câteva scene în care Clark Kent a fost prezent pe ecran, dar acțiunea nu s-a concentrat pe el, acesta apărând mai mult în ceață, nedeslușind niciodată de cine este jucat. De multe ori mi-am dorit să văd ce actor îl interpretează, dar nu am reușit în niciun moment să primesc vreun indiciu care să mă ajute. Știu că Supergirl a primit deja sezonul doi – și chiar îmi doresc să fie vizionat și apreciat, ca să avem parte de cât mai multe sezoane –, așa că sper ca într-o bună zi Clark Kent să fie mai multe decât o umbră, sau alte părți din corp, fața fiind mereu ascunsă. Și chiar ar fi foarte fain ca actorul care-l joacă/va juca să fie Henry Cavill, Superman din prezent, deoarece consider că ar fi oribil și deloc original să se mai creeze încă un Superman. WITHOUT SPOILER! 

Dacă ar fi să-mi aleg personajele preferate, m-aș îndrepta spre Cat Grant, Maxwell Lord și Hank Henshaw. Au fost cei care m-au impresionat cel mai mult prin deciziile pe care le luau, surprizele cu care veneau și modul lor de-a gândi. Nu pot spune că dintre toate personajele participante la acest sezon, a fost cineva pe care să nu-l fi plăcut; sunt alte câteva care mi-au atras atenția, doar că nu le voi menționa decât în momentul în care vor face ceva mai important, care să mă impresioneze. 

Observ că am scris o recenzie destul de lungă, pe viitor nu cred că va fi la fel și cu celelalte sezoane, dar fiind începutul serialului, trebuia să scriu mai mult. În ciuda neplăcerilor menționate mai sus, voi continua, cu siguranță, să vizionez serialul, deoarece chiar sunt foarte curioasă de cum va continua povestea Karei și a celorlalte personaje. Plus că finalul sezonului m-a lăsat cu un picioar în groapă, și cu toate că intuiesc, într-un fel, cam ce aș crede că au descoperit, am o vagă bănuială că nu va fi același lucru cu ce au în cap realizatorii serialului. 

joi, 26 mai 2016

"Pragul" (Pragul #1) de Doina Roman

Recenzia: Acum ceva timp – mai bine zis, acum un an – am câștigat la un concurs organizat de scriitoarea Doina Roman, primele două volume din trilogia „Pragul”; Pragul și Umbra martor. (Bine, pe lângă aceste două cărți, autoarea a mai oferit și un tricou pe care era coperta volumului doi, dar nu voi sta să mai povestesc și despre acest aspect.) Oricum, m-am bucurat nespus de mult să aflu că eu am fost câștigătoarea, deoarece îmi doream foarte mult să am cărțile, din două motive mari și late. Primul, descoperind frumusețea cărților scrise de autorii români contemporani, voiam să citesc cât mai mulți cu putință, iar al doilea motiv se datora faptului că citisem niște recenzii în care diverși cititori își arătaseră plăcerea și bucuria cu care parcurseră cărțile. Deci, da, cărțile Doinei Roman ajunseseră, în cel mai scurt timp, pe lista pe care mi-o făcusem, în care se aflau cărților scriitorilor de la noi, pe care îmi doream să le citesc. 

„Și dacă ți-ai dorit atât de mult să citești aceste două cărți, de ce ți-a luat atât de mult timp să te apuci de primul volum?”, poate v-ați întreba unii dintre voi. De cum au ajuns în biblioteca mea, nu le-am pus printre alte cărți și am uitat complet de ele. Din contra, țin minte că imediat cum am terminat cartea pe care o citeam la momentul respectiv, m-am și apucat de primul volum, de Pragul. Dar au intervenit niște probleme care m-au determinat să renunț la el; și nu doar o singură dată, deoarece în cursul acestui an de când le am, am reînceput și am lăsat la o parte volumul, de vreo trei sau patru ori. Iar aceste două probleme m-au și determinat să parcurg cartea într-un timp atât de lung. Motivele... sunt două la număr. Primul, ar ține de faptul că multe conversații dintre personaje m-au enervat puțin – puțin mai mult, trebuie să recunosc –, din cauza faptului că foloseau niște cuvinte pe care le luam mai mult ca fiind o joacă între ele; nu-mi dădeau impresia că ar trata situația în care se aflau la momentul respectiv cu seriozitate și cu mai multă atenție din partea lor. Dar și a faptului că cele trei puncte apăreau de prea multe ori într-o singură propoziție; nu am înțeles deloc de ce se aflau acolo, deoarece eu nu le-am considerat ca fiind necesare de atâtea ori. Iar al doilea motiv – ce consider că nu mai ține prea mult de scriitoare, ci de editură – ar fi numeroasele greșeli care au apărut cam pe tot parcursul cărții. De la semnele de punctuație puse ori greșit, ori lipsind cu desăvârșire, până la aranjarea prost în pagină a paragrafelor. Iar acest lucru cred că arată neglijența cu care au tratat cartea persoanele de la editură, dar și respectul cam mic pentru munca asiduă pe care o prestează un scriitor la realizarea unei povești. Nu vreau să jignesc pe nimeni, nu vreau să se considere că le-aș ști pe toate, dar cred că a doua problemă menționată o poate observa și un cititor începător. Și chiar îmi doresc ca în celelalte două volume – dar și la alte viitoare cărți pe care le voi citi de la această editură – să nu mă mai împiedic de aceste impedimente, deoarece, pentru mine cel puțin, au scăzut din nota cărții; neluând în considerare și partea cu modul cum vorbeau, de cele mai multe ori, personajele. 

Dar lăsând aceste două aspecte la o parte, trebuie să recunosc că lumea creată de Doina Roman este fără doar și poate una extraordinară și foarte interesantă. Am un respect deosebit pentru scriitorii care își crează o poveste – și aici mă îndrept mai mult spre cele Fantasy, S.F. – ce are foarte puține lucruri în comun cu realitatea, cu lumea ce ne înconjoară. Autoarea și-a creat o lume proprie, cu specii personalizate, nemaiîntâlnite în alte cărți de genul, ceea ce m-a făcut să fiu mereu atentă la tot ceea ce făceau, poate așa mai descopeream și alte lucruri noi și atractive despre ele. Și cu toate acestea, am un vag sentiment că nu am înțeles – și că nu voi înțelege pe deplin – cartea, și totodată trilogia. Este o lume întortocheată, în care personajele duc o luptă continuă cu un viitor război ce bate la usă, toți având același scop: geanta și persoana care controlează ceea ce este în ea. Până să ajung să pricep ce se întâmplă cu adevărat în Pragul, până să mă conectez cu povestea și să fiu la curent cu ceea ce caută și urmăresc majoritatea participanților la întâmplări, trebuie să recunosc că mi-a luat ceva. Dar în momentul în care mi-a dispărut ceața din fața ochilor, am rămas plăcut surprinsă. Avem parte de uri, krabori, kârci, legionari și alte și alte ființe cu tot felul de abilități cât mai ciudate și fascinante. Dintre toate puterile pe care le aveau acestea, partea în care li se puteau lua sentimentele – ură, frică, iubire, curaj, și așa mai departe – fie pentru că așa își doreai ei sau pentru că erau pedepsiți, astfel fiind obligați să renunțe la unele dintre ele, m-a atras cel mai mult. Chiar m-am gândit de câteva ori cum ar fi dacă ar fi posibil acest lucru și în realitate; să poți scăpa de frică atunci când vrei să fii curajos, să poți fi indiferent atunci când pui prea mult suflet unde nu trebuie. Dar apoi mi-am adus aminte de ceea ce au pățit unele personaje în momentul în care nu mai dispuneau de acele sentimente, așa că dorința mi-a dispărut din gând.

Ca și personaje, în ciuda faptului că, de cele mai multe ori, nu m-a încântat modul de-a conversa pe care îl aveau și felul cum procedau în unele cazuri, chiar am râs de câteva ori din cauza situațiilor în care se aflau, a modului cum reacționau, și mi-am adus aminte de cele câteva cuvinte ale lui Oliviu Crâznic, ce apar pe coperta volumului doi, Umbra martor. Iar ele spun așa: „Cu haz și haz, Doina Roman creează lumi fantastice futuriste  populate de personaje pitorești și picarești –, îmbinând umorul cu aventura, extravagantul cu ineditul.” Poate că umorul nu l-am găsit a fi prezent în cam toate momentele din carte, dar acolo unde l-am simțit, chiar am râs și m-am amuzat. Cu toate că „relația” dintre Pisică și Blatist nu a fost pe placul meu – i-am urât foarte mult în momentele în care conversau doar ei doi, în care nimeni nu mai era prin preajmă –, prostiile pe care le făceau și neînțelegerile dintre ei mi s-au părut a fi foarte amuzante. Poate, neplăcându-i, în loc să-i iau în serios, i-am catalogat mai mult ca fiind doi bufoni. Dintre toate personajele, Katena și Algar mi-au plăcut cel mai mult, așa că sunt foarte curioasă cum vor evolua în celelalte două volume. 

Așa cum am spus, lumea pe care a creat-o Doina Roman pentru această carte – pentru întreaga trilogie, de fapt – este una foarte fascinantă, inediată, așa cum s-a mai precizat, ceea ce nu poate însemna decât că: autorii români au imaginație, deci trebuie citiți. Cât despre volumul doi Umbra martor –, știu că nu-mi va mai lua încă un an de zile pentru a mă apuca de el, deoarece finalul cărții m-a făcut să-mi pun întrebări despre cum se va continua povestea, deci consider că nerăbdarea și curiozitatea vor învinge timpul. Dar chiar sper ca neplăcerile pe care le-am menționat mai la început să nu mai fie prezente de acum încolo, deoarece chiar nu-mi doresc să-mi mai ia încă treisprezece mii de ani pentru a parcurge volumul. 

Și pentru cei interesați, volumul ce încheie trilogia, Ultimul trimis Oserp, va fi lansat la Bookfest. Mai multe detalii în imaginea de mai jos, împreună cu imaginile noilor coperte. 


vineri, 20 mai 2016

"Căldura ghețarilor" (Ancestorilor #1) de Nic Dobre

Descrierea: Deși s-a născut pe Marte, John și-a dorit întotdeauna să devină pământean, să revină pe planeta strămoșilor săi și să-și construiască o căsuță acolo. Totuși, lucrurile nu sunt chiar așa ușoare: cu câteva secole înainte, pe Terra a avut loc Marea Glaciațiune, o perioadă de îngheț neașteptat de intensă și de rapidă, care a lăsat în urmă miliarde de morți. Supraviețuitorii au fost evacuați pe Marte de compania Cosmic Wave, care trimisese deja oameni de știință pe Planeta Roșie pentru a extrage minereuri. 

În prezent, majoritatea omenirii a rămas pe Marte, trăind în comunități formate sub cupolele care îi protejează de frig și de radiații. Restul oamenilor se află pe Pământ, încercând să regăsească istoria, artefactele, dar și tehnologia care au fost lăsate inevitabil în urmă. Așa că John devine unul dintre ei. 

Recenzia: Acum câteva săptămâni, am primit un mail din partea domnului Nic Dobre prin care mă întreba dacă aș dori să-i citesc romanul de debut. Cum încerc să mă axez din ce în ce mai mult pe citirea cărților scriitorilor români, Căldura ghețarilor a „venit” într-un moment în care eram într-o continuă lungire a listei pe care o aveam cu viitoare romane ale autorilor noștri, pe care doream să le citesc foarte mult. Așa că am acceptat, și la puțin timp după, am și putut să o răsfoiesc. Din start spun că romanul lui Nic Dobre este primul pe care l-am citit ca și self-publishing – deoarece, în primă fază, când mă gândesc la a publica astfel, din partea celor care aduc cartea la „viață”, editori, tehnoredactori, nu-mi imaginez o seriozitate foarte mare –, dar după ce am parcurs acest roman și după ce am mai citit alte câteva recenzii aduse lui, alegerea de a da o șansă acestui tip de publicare, m-a făcut să acord o mai mare atenție cărților de acolo. 

Stilul de scriere a lui Nic Dobre este unul ușor de citit, descrierile, narațiunea și conversațiile dintre personaje par a fi realizate cu lejeritate, nedând impresia de carte artificială, de carton, care nu îți transmite nimic. Din contra, trăirile personajelor, întâmplările prin care trec și modul de viață la care au fost forțați să ia parte, îți dau impresia că – într-un viitor nu știu cât de îndepărtat – ficțiunea are șanse foarte mari să devină realitate. Cel puțin schimbările climatice pe care le observăm din ce în ce mai des, ce nu sunt deloc specifice celor patru anotimpuri, m-au făcut să-mi pun următoarea întrebare: oare peste cât timp va ajunge Pământul un gigant înghețat, sau, din contra, o bilă arzătoare? Întâmplările prin care au trecut personajele mi s-au părut atât de ciudate și totuși atât de credibile și reale încât, cu cât mă aprofundam mai mult în carte, parcă mă lua un fior pe șira spinării. Și stăteam din nou, mă gândeam și puneam întrebări: oare cartea asta nu ar putea avea un sâmbure de adevăr în toată ficțiunea din ea? Oare emigrarea pe alte planete chiar ar putea fi o idee pentru urmașii noștri – ideea întâlnind-o și în Rendez-vous cu Rama a lui Clarke , încât această posibilitate ajungând chiar să le salveze viețile? Poate că anumite aspecte din carte vor rămâne cu adevărat la stadiul de ficțiune – și pentru cei care au citit Căldura ghețarilor, mă refer la întâmplările care apar mai spre finalul volumului –, dar unele parcă par atât de adevărate, de ajung să te macine cu adevărat. 

Și cum am scris mai în treacăt despre personajele participante la acțiune, voi încerca să nu mă mai limitez doar la câteva cuvinte, ci să spun despre ele – cele care mi-au captivat atenția mai mult –, dar în așa fel încât să nu dezvălui prea multe. John Hooverbart este un locuitor al planetei Marte care, la începutul cărții, nu pare a fi un personaj ce va influența foarte mult persoanele din jur și întâmplările care se vor petrece; cel puțin, eu așa l-am privit, ca pe un om fără prea multe lucruri de dăruit. Dar pe parcurs, părerea a început să mi se schimbe și ușor-ușor, și din acel John banal a devenit John care-lasă-ceva-în-urmă. Cititorul și criticul din mine l-a privit cu alți ochi, dar cred că, până la urmă, era și normal să fie așa din moment ce a ajuns într-un loc unde supraviețuirea nu este pe locul doi. Și toate aventurile prin care a trecut – aventuri pe care nu pot spune că le aștepți cu entuziasmul unui copil care de abia așteaptă să meargă la parcul de distracții – pot confirma acest lucru. Cât despre cei din jurul lui – care l-au acceptat mai mult sau mai puțin –, au întărit și mai mult ceea ce credeam: fie și în situații vitrege, omul tot egoist rămâne, și doar cei cu adevărat puternici vor reuși să pună steagul în vârful muntelui

De multe ori, autorul a reușit să mă înspăimânte și să mă demoralizeze ușor, din pricina faptului că unele întâmplări se petreceau brusc – de puține ori personajele aveau timp să respire și să se relaxeze –, în unele momente ajungând să mă întreb dacă acel lucru se întâmplase cu adevărat, sau doar înțelesesem eu prost. Și nu pot spune că este un lucru rău deoarece aceste vârtejuri de emoții pe care le aveam, m-au făcut să fiu captivată de carte și să-mi fac tot felul de scenarii privind următoarele scene care urmau să se petreacă. 

Țin minte că, atunci când Nic Dobre mi-a trimis mail-ul, pe lângă întrebarea pe care mi-a pus-o legat de faptul că dacă îmi doresc să-i citesc cartea, a mai precizat un lucru – nu citez, spun cu vorbele mele –, cum că: Căldura ghețarilor nu va fi un Science Fiction care să se asemene cu celelalte pe care le-am întâlnit, în genul că nu voi găsi scene cum sunt în Star Trek sau mai știu eu ce filme/seriale/cărți asemănătoare. Și a avut dreptate. Cred că în mai mult de jumătate din carte nici nu mi-a trecut prin cap faptul că eu citesc de fapt un Science Fiction – nu pentru că nu ar avea elemente ce țin de acest gen –, ci pentru că m-am simțit mai mult ca într-un roman de aventură, de supraviețuire a omului din viitor. Ultimele câteva zeci de pagini m-au readus cu picioarele pe pământ și m-au făcut să-mi reamintesc în ce lume am intrat, de fapt. Iar aici intervine finalul volumului, un final la care nu m-aș fi gândit niciodată; începutul și sfârșitul cărții dau impresia că ar fi din două lumi total diferite, două lumi atât de paralele, dar totuși se întâmplă să se petreacă în aceeași poveste. M-a surprins și m-a făcut să mă întreb: dacă la început am intrat într-o lume a și acum, în loc să ies din aceeași, pășesc dintr-o alta, am vreo șansă să nimeresc vreo idee despre ce se va întâmpla în viitorul volum? Pentru că, într-adevăr, chiar nu știi la ce să te aștepți, iar acest lucru mă face să fiu și mai curioasă și nerăbdătoare să citesc următoarea carte din această serie, deoarece am impresia că acesta este doar începutul unei povești care-mi va rămâne în minte multă vreme de acum încolo.


Citate:
"[...] dacă ajungi în mizerie, oamenii mediocri nu te vor ajuta de teamă că te vei ridica deasupra lor, iar cei considerați „importanți” nu-și vor rupe din timpul și resursele lor, atât de necesare pentru gâdilarea „ego”-ului supradimensionat."

luni, 16 mai 2016

Destroy Me (Atingerea lui Juliette #1.5)

Descrierea: Back at the base and recovering from his near-fatal wound, Warner must do everything in his power to keep his soldiers in check and suppress any mention of a rebellion in the sector. Still as obsessed with Juliette as ever, his first priority is to find her, bring her back, and dispose of Adam and Kenji, the two traitors who helped her escape. But when Warner’s father, The Supreme Commander of The Reestablishment, arrives to correct his son’s mistakes, it’s clear that he has much different plans for Juliette. Plans Warner simply cannot allow.

Recenzia: Din pură curiozitate dar și dintr-o dorință de a afla cât mai multe lucruri despre viața lui Warner, despre cum a fost înainte de toată această nebunie, m-am apucat să citesc Destroy me. În general nu prea dau atenție micilor cărți de câteva zeci de pagini dintre volumele importante ale vreunei serii, deoarece nu le consider atât de prioritare în a înțelege mai bine conținutul, în a afla informații noi. Dar cum am citit întâmplător descrierea de mai sus, mi-am dat seama că în Shatter me – primul volum al trilogiei – nu am aflat mai nimic despre cine a fost Warner cu adevărat în viața de dinainte de Restaurație, ci doar că a ajuns conducător al Sectorul 45 cu ajutorul tatălui său; Comandantul suprem al acelei lumi mecanice, în care plata pentru greșelile făcute este cea fatală. Așa că am spus: pe Warner l-am considerat mereu ca fiind unul din personajele principale din această trilogie, și cu toate astea mă îndoiesc că voi afla mai multe lucruri despre el din celelalte două volume, decât din Destroy me. În concluzie, am considerat că este necesar să mă apuc să citesc această carte, și bine am făcut deoarece – cu toate că aveam vaga bănuială că mă vor surprinde noutățile pe care le voi afla – am rămas puțin șocată de faptul că tot ce credeam despre ceea ce simte el pentru Juliette, era eronat. Atracția pe care o simte acesta pentru ea, o consider total diferită de cea pe care o are Adam pentru Juliette. 

Aaron Warner, tânărul care vrea să pară altcineva în fața soldaților săi – dur, nemilos, de nepătruns –, nu poate pretinde că aceasta este firea lui adevărată. Destroy me a fost povestită din perspectiva lui, iar în aceste o sută și ceva de pagini cât are cartea, am realizat care este motivul adevărat pentru care – dacă aș fi nevoită să aleg între el și Adam – l-aș alege pe Warner fără să clipesc. (Nu spun că trecutul lui Adam ar fi fost unul prea fericit, și nu pretind că din punct de vedere al modului cum gândește fiecare, Warner ar fi mai aproape cum îmi place mie, deoarece aș minți. Sunt două personaje diferite, care îmi plac în egală măsură.) Dar de ce l-aș alege totuși pe Warner? Pentru că de puține ori mi se întâmplă să-mi doresc să pot proteja un anume personaj, să fiu scutul lui și să-l apăr de toate problemele care i se ivesc în cale, dar atunci când se întâmplă parcă plânge ceva în mine, de mă face vulnerabilă. Așa a fost cu Warner. Și nu pentru că ar fi băiat – putea să fie o fată, un elf, o buburuză sau chiar un personaj păianjen –, ci din cauza faptului că a stârnit ceva în mine, încât mă face să zbier și să urlu de indignare. 

Dacă ar fi să fac o comparație între el și Adam, cel de-al doilea are ceva ce Warner nu pretinde a avea: prieteni. Adam are un frate, îl are pe Kenji și o are pe Juliette. În schimb, Warner nu are pe nimeni. Cei care ați citit Destroy me, poate că vă veți gândi în felul următor: nu e chiar atât de singur. Îl are pe Delalieu. Da, el l-a făcut să bea cafea, el a fost singurul care s-a preocupat – cât de cât – de persoana lui fără a aștepta ceva în schimb, și l-a ajutat și în alte privințe. Dar Delalieu nu știe ce-l apasă, ce-l doare și pentru ce luptă cu adevărat, pentru că Warner nu-i spune; poate se datorează faptului că nici în el nu are încredere deplină. Warner e singur, cu toate că are un tată. Singur, un tată care este la kilometri depărtare și care i s-a arătat în față doar pentru a corecta ceva ce nu făcuse pe placul lui. Nenorocitul ăla cred că l-ar împușca în cap fără să stea pe gânduri, deoarece pentru el, ca fiu, nu contează. E doar un alt soldat, înaintat în grad, conducător al Sectorul 45.

Îmi e milă de toate iluziile pe care și le face, de toate durerile prin care trece și de toată singurătatea în care s-a învăluit. Poate că nu știu – încă – ce voi găsi în cele două volume, poate că povestea va lua o turnură la o sută optzeci de grade, Juliette ajungând în brațele lui; am habar de nimic concret! Dar sinceră să fiu, cu toată siguranța și împlinirea pe care o are Warner în preaja lui Juliette, nu mi-am dorit, nu-mi doresc și nu-mi voi dori niciodată ca acesta să rămână cu ea. De ce? Există două motive mari și late. Primul, pentru că eu consider că – din câte mi-am putut da seama până acum – liniștea adevărată nu și-o va găsi având-o pe ea alături. Eu o consider un miraj pentru el sau o pastilă pentru calmare ce va avea efect doar o perioadă. Warner are nevoie de altcineva, de o altă fată în preajmă, care să-l reseteze. Și al doilea motiv ar fi că, recunosc că lui Juliette îi stă mai bine lângă Adam. Ca și cuplu, sunt mai potriviți. 

Atât am avut de spus, și în ciuda faptului că a fost o cărticiă de o sută și ceva de pagini, din câte pot observa, recenzia nu este una foarte scurtă. (Și aș mai fi avut lucruri de spus, dar nu voiam să dezvălui prea multe.) Citind Destroy me am realizat un lucru foarte important pe care voi încerca să-l aplic pe viitor, cât de bine voi putea: voi încerca să acord mai multă atenție poveștilor dintre volume. Niciodată nu se știe ce voi descoperi printre paginile lor.