duminică, 24 aprilie 2016

CV de cititor în serie

Simțeam nevoia să scriu pe blog, dar nu aveam nicio idee despre ce să discut, și cum o nouă filă din Andreea's Diary nu aș fi putut să scriu, deoarece nu aș fi avut ce să vă împărtășesc, am văzut acum puțin timp cvea foarte interesant. Este vorba despre un CV de cititor în serie realizat de Miss Valery de la Serial Readers, în care obișnuitele răspunsuri pe care trebuie să le dăm la cerințele care ni se cer, sunt înlocuite cu nume de cărți; care să se și potrivească ca și nume. Mi s-a părut atât de interesant încât am zis: ok, mi-am găsit subiect de postare! Aici aveți link-ul către CV-ul creat de Miss Valery, și cu toate că voi încerca să pun câte un titlu de carte la fiecare cerință – dintre cărțile cele pe care le-am citit , voi omite partea cu punerea pozei. Unele cred că vor fi foarte amuzante; ăsta este și motivul principal pentru care vreau să-mi fac și eu un astfel de CV.
* * *
INFORMAȚII PERSONALE
_____________________

Nume/Prenume: Pandelea Andreea 

Adresă: Ultimul avanpost
                Zona zero
                Tronul de Jad
                Rezervația unicornilor
                Regatul umbrelor
                Ținutul fierului
              
E-mail: Pandelea.Andreea24@yahoo.com

Data nașterii: - (încă nu m-am născut)

Sex: Asasin la feminin

Locul de muncă vizat: Hoțul de cărți
                                          De veghe în lanul de secară
                                          Dama de pică
_______________________

EXPERIENȚĂ PROFESIONALĂ: Specimenul
                                                              Gazda
                                                              Turistul nopții
                                                              Diamantul de la miezul nopții
_______________________

EDUCAȚIE ȘI FORMARE: Circul nopții 
                                                  Regatul furtunilor

_____________________________

APTITUDINI ȘI COMPETENȚE PERSONALE:
_____________________________

Limba(i) straină(e) cunoscută(e): - (nu știu limbi străine)
Competențe și abilități: Identități secrete
                                             Copiii întunericului
                                             Evadare din Lagărul 14
                                             Jocul secretelor
                                             Legături bolnăvicioase
                                             Curajul
                                             Sânge satanic
Hobby-uri: Păpușile
                      Rephelimii
                      Viață dublă la Veneția
                      Provocarea
                      Iubirea lor
                      Răzvrătirea
                      Sacrificiul
Competențe și abilități tehnice: Omul în căutarea sensului vieții
Competențe și aptitudini artistice: Culorile dragostei
Alte competențe și aptitudini: Întoarcerea
Permis(e) de conducere: - (ce e ăla permis de conducere?)
Informații suplimentare: Ultima vrăjitoare din Transilvania
                                                       Am murit, din fericire
                                                       Ani cu alcool și sex
_____________________

*Unde vă vedeți peste zece ani: Dincolo de moarte

* * *
Unele titluri nu cred că se potrivesc foarte bine acolo unde le-am așezat, dar nu vreau să le scot, doarece îmi plac cum sună, și dau un aer de amuzament. La unele, din câte se poate observa de cunoscători, am trișat și mi-am permis să pun numele unor serii, nu denumirea unui anume volum. Din păcate, la câteva nu am avut ce să scriu, deoarece nu se potriveau absolut deloc. Oricum, vă invit și pe voi să faceți un astfel de CV; sunt foarte curioasă ce titluri veți pune la fiecare criteriu. :)

sâmbătă, 16 aprilie 2016

"Ultima privire" (Dincolo de moarte #4) de Adina Speteanu

Volumul Ultima privire poate fi comandat de pe site-ul editurii Tritonic

DESCRIEREA: După arestarea lui Baltazar, lucrurile din Strygorra par să se schimbe. Influența Nataliei începe să se observe, iar locuitorii îi acceptă părerile și caută un alt mod de a rezolva problemele. Însă vorbele ei nu sunt de ajuns, când Renard nu pare să fie de acord cu ce propune. Există grupuri de strigoi care nu acceptă faptul că un om îi conduce și vor răzbunare pentru faptele lui Dragoș. Iar pactul dintre Natalia și Lyda nu poate fi ignorat, oricât de mult timp ar trece.

Cu gândul la familia ei, Natalia pierde controlul asupra situației din Strygorra, și evenimentele se precipită către un deznodământ pe care nu și-l dorește. Înconjurată de dușmani în toate părțile, trebuie să se lupte pentru supraviețuire singură, bazându-se pe puterile ei. Când trecutul valorează mai mult decât orice, viitorul devine doar un moment în timp. Mai ales când lucrurile se întâmplă în baza unui scenariu stabilit cu secole în urmă.

Cât de departe poți să mergi pentru a-ți schimba viața și a accepta soarta pe care nu ai ales-o?

RECENZIAPoate că vi s-a întâmplat ca atunci când aveți o carte dintr-o serie – de cele mai multe ori aceasta fiind ultimul volum – să încercați pe cât de mult puteți să nu vă atingeți de ea în primele săptămâni; sau dacă sunteți mai puternici din fire, chiar câteva luni. Pentru că vă doriți să nu părăsiți atât de repede lumea din acea serie, ci să încercați să vă imaginați cam ce se va întâmpla în volumul respectiv, iar finalul adevărat să rămână cât mai mult timp un mister pentru voi. Dar există acel caz în care, cu toate că vă abțineți destul de bine, să nu reușiți să stați departe de recenziile pe care le fac ceilalți cititori, să le citiți și astfel să nu mai puteți rezista din a nu afla și voi pe pielea voastră ceea ce au simțit ei citind cartea. Asta mi s-a întâmplat mie în cazul volumului Ultima privire, ultimul – încă sper că nu va fi așa – din seria „Dincolo de moarte” a Adinei Speteanu. Cu toate că, atunci când mă aflam în fața rafturilor din bibliotecă și mă gândeam ce mi-aș dori să citesc în continuare, de fiecare dată când mă uitam la cartea asta, îmi impuneam să mă uit în altă parte. Și din noiembrie și până acum o săptămână, cum necum, am reușit să-mi îndrept atenția spre alte volume. Dar cred că limita și-a spus cuvântul deoarece, imediat cum am „reintrat” în lumea Nataliei, m-am „reîntâlnit” cu strigoii din Gardă și am „pășit” după mult timp, din nou, în Strygorra, am devorat jumătate de carte în câteva ori, fără a mă mai interesa ce se întâmpla în jur. Și asta nu prea mi-a plăcut deoarece eram conștientă că până seara aș fi terminat-o, iar eu voiam să rămân cât mai mult timp conectată cu tot ce se întâmpla acolo. Așa că am încercat să nu mai citesc nimic până ziua următoare, și atunci m-am străduit să mă opresc doar la două-trei capitole pe zi. Dar nu am reușit să mă mulțumesc cu numărul ăsta și, totuși, adăugând toate zilele la un loc, am citit Ultima privire în trei zile; mult prea repede. Mi-aș fi dorit ca volumul să se scrie singur, și ori de câte ori mai terminam un capitol, să mai apară cel puțin două noi. Aș fi vrut să dureze la nesfârșit cartea asta; și din cauza asta refuz să cred că s-a terminat, că Adina nu va mai scrie cândva o continuare. Pentru că am rămas cu câteva întrebări după terminarea volumului, întrebări la care vreau răspunsuri.

Dar asta nu a fost toată recenzia, deoarece trebuie să vorbesc despre personaje, despre Natalia, despre cum a evoluat toată povestea asta minunată, dar și despre cât de mult iubesc seria asta, și cât de fericită sunt că Adina Speteanu a reușit să o publice. Ar fi fost mare păcat ca lumea asta minunată și captivantă, și sută la sută românească, să rămână doar pentru ea. Ascunsă de ochii cititorilor, de ochii lumii. Am citit multe cărți cu vampiri și m-am uitat la diferite seriale fantastice în care apăreau, de puține sau multe ori vampirii, dar recunosc că niciodată nu m-am simțit atât de atrasă de creaturile astea, cum a fost aici. Nu m-am simțit în ncio clipă ca și cum m-aș fi săturat de subiectul ăsta, pentru că „Dincolo de moarte” a fost mai mult decât atât. Și nu vorbesc numai de vampiri, cât mă refer și la strigoi. La tot ce se crede că s-a mai întâlnit și în alte cărți, când de fapt nu este așa. Și nu o spun pentru că este o serie scrisă de un scriitor român, care consider că are cel mai mare drept să introducă și să vorbească despre creaturile acestea în cărțile lui, ci mă refer la tot ce am simțit de-a lungul citirii acestor patru volume; care vor fi mai multe. Nu s-a comparat cu nimic din ce mi s-a transmis în celelalte care au avut ca subiect vampirii, strigoii.
"Timpul și dragostea, cei mai puternici dușmani ai sufletului. Timpul, pentru că te ține prins în aceleași amintiri de care nu poți să scapi nici dacă te ascunzi în cel mai îndepărtat colț al lumii. Dragostea, pentru că este vicleană. Pentru că odată ce te-a îmbrățișat cu zâmbetul ei blând, nu mai poți scăpa de blestemul ei. Îi devii victimă și amant în secunda în care ochii tăi au găsit minunea." 
După ce am citit al treilea volum – Îngeri de gheață –, finalul a lăsat puțin cititorul cu gura căscată și cu ceva întrebări, având în vedere că habar nu aveam ce întorsătură de situația va fi, din cauza a ceea ce făcuse acel personaj. Cum va evolua totul și ce schimbări vor exista în volumul următor. Nu m-am mirat, dar m-am bucurat foarte mult când s-au adeverit unele bănuieli pe care le-am avut. Atunci când am fost la lansarea volumului Jocul secretelor, scriitoarea spusese că a treia și a patra carte vor fi mai scurte decât primele două, dar mi-a crescut inima când am văzut că Ultima privire a fost mai lungă decât Inimi de gheață. Chiar mă bucur că a avut insipirație pentru volumul acesta. De fiecare dată când citeam volumul nou publicat, îl consideram mai bun decât cele trecute, și nu pot spune că acesta nu a fost mai bun decât celelalte. De fapt cred că a fost cel mai bun dintre toate, prin faptul că acțiunea a fost mai predominantă, că totul a fost mai alert, dar și stilul Adinei Speteanu a suferit schimbări față de cel din Destine pierdute. Mi-a dat impresia că ar fi unul mai sigur, mai îndrăzneț. Dar pot spune că prin aceleași schimbări a trecut și Natalia. De la persoana nesigură din Destine pierdute, până la ajunge la stadiul de conducătoare puternică, sigură pe forțele proprii, convinsă în deciziile pe care le lua, mai călită, mai obișnuită cu noul ei statut. A evoluat într-un mod surprinzător, din adolescentă s-a transformat într-o luptătoare; dar cel mai mult mi-a plăcut că nu a dat impresia că totul ar fi forțat. Și aici mă întorc din nou la Adina. Am apreciat foarte mult că ea nu s-a maturizat brusc din primul volum, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori cu tinerele care intră brusc în centrul atenției, din diferite cărți, ci Natalia a avut suișuri și coborâșuri, victorii și eșecuri, a crescut treptat, armonios. Categoric este și va fi una dintre eroinele pe care nu le voi uita și le voi menționa ori de câte ori mi se va da ocazia să o fac.

Acum ar trebui să vorbesc despre personajele pe care le-am îndrăgit și despre cele cu care nu am fost de acord în privința deciziilor pe care le luau și a felului cum se comportau. Dar aici nu a existat așa ceva, nu am putut să formez două categorii deoarece, de fiecare dată când mă gândeam la un anume personaj, îmi apăreau în cap și lucruri bune dar și mai puțin bune despre ele. Chiar și Dragoș și Vladimir; nu am putut să mă limitez la a-i așeza într-o singură parte, nu am putut să-i văd ca fiind doar personaje negative, care m-au enervat mereu și pe care nu le-am putut suporta. Fiecare făcea acele lucruri urâte pentru celelalte personaje deoarece aveau un scop pe care l-am și acceptat dar nici nu mi-a plăcut. Iubirea pe care o purta Dragoș Mariei – pe care am văzut-o în acest volum în adevăratul sens al cuvântului – m-a făcut să nu-l urăsc, ci să-l compătimesc pentru soarta groaznică și nedreaptă pe care a avut-o; amândoi, de fapt. Spre surprinderea mea, dar nu l-am mai urât, poate așa cum am făcut-o în celelalte părți. A fost un personaj rătăcit, o fantomă, o nălucă a neșansei de-a fi fericit. Și știu că de multe ori Adina a specificat că este genul de scriitor care dorește ca în poveștile ei să existe și romantism, și că-i place foarte mult să scrie despre acest gen. Și consideră că prin „Dincolo de moarte” a vrut să ofere un altfel de romantism, ceva diferit; nu cred că seria s-a încercat a fi, ci chiar a fost ceva total diferit față de multe cărți de dragoste. Iubirea dintre Dragoș și Maria s-a diferențiat de celelalte, a devenit unică. Dar și celelalte cupluri care s-au format de-a lungul seriei, dar și cele care au dispărut în trecut; doar cu trupul, deoarece sufletul încă simte. Aș putea spune câteva cuvinte și despre Vladimir, dar dacă despre Dragoș se tot știa din volumele anterioare – așa că nu cred că a fost ceva nou ceea ce-am scris mai sus –, despre el este puțin mai complicat. Așa că vă las pe voi să descoperiți.

Cât despre celelalte personaje, Zero, Lorena, Bianca și Tudor, ele au fost de neînlocuit, așa că nu aș concepe sub nicio formă ca „Dincolo de moarte” să poată exista fără acestea. Mai ales Tudor prin felul lui de-a destinde atmosfera, și de a da un plus de culoare întregii serii. Zero, cu sfaturile și încrederea pe care ți-o oferea îi a-i destăinui ceea ce ai mai greu pe suflet, prin bunătatea lui l-a făcut să fie unul dintre personajele mele preferate. Chiar o să-mi fie foarte dor de ele. Andrei a fost ceva aparte, a fost un personaj pe care nu l-aș fi putut urî niciodată – nesuferit, da, la început chiar a fost așa –, pentru că felul lui de-a se comporta cred că l-a făcut atât de îndrăgit de către cititori; mai ales de cititoare. Mi-a plăcut să-l descopăr și într-o altă ipostază, să-l văd focusat pe altceva decât pe ce eram obișnuiți. Iar relația care a evoluat între el și Natalia m-a zbuciumat într-un fel, pentru nesiguranța, neîncrederea și toate stările pe care și le provocau reciproc. Natalia care, pe lângă preocupările din ce în ce mai obositoare cu Garda, sătenii și toți care o bombardau din toate părțile, a trebuit să treacă prin mai multe decât în trecut. Persoanele noi pe care le-a întâlnit – știu că menționase ceva autoarea la lansare, legat de acest lucru –, lupta care dădea să înceapă din clipă în clipă, finalul confruntării dintre cu Dragoș pe care și-l dorea atât de mult. Iar Andrei, aroganța, siguranța și duritatea pe care o afișa în fața unora, s-a transformat în mai mult de atât. S-au transformat atât de mult și de frumos, care totuși m-a făcut să mă întristez. Și pe lângă legătura tot mai strânsă din ei, s-au închegat și altele – sau unele devenind mai solide – pe care o să le descoperiți doar citind.
"— Există unele iubiri care, oricât de intense ar fi, nu pot depăși totul. Și le rămâne un obstacol în drum care nu le permite să meargă mai departe, deși sunt pregătite să reziste."
Ce mi-a plăcut nespus de mult și am apreciat au fost fișele personajelor care se pot găsi la sfârșitul volumului acesta și celui cu numărul trei. Ne-a ajutat să le înțelegem mult mai bine prin faptul că ne-a povestit, în mare, despre viețile lor din trecut, dar și rolul pe care îl avea fiecare în poveste. Au fost unele personaje care, prin prezența acestor fișe, le-am simțit mai bine.  

Eu încă nu mi-am revenit din acest volum. Am zis să las câteva zile libere după ce am terminat cartea și momentul în care m-am apucat să scriu recenzia, dar tot nu am reușit să reintru complet la normal. Tumultul de sentimente pe care le-am trăit, întâmplările răvășitoare, neașteptate care m-au întristat și m-au făcut să-mi dau seama că o astfel de poveste mai are atâtea lucruri de oferit, nu m-au lăsat deloc în pace. Un final care urlă încă două, trei, cinci cărți, pentru că refuz și nu vreau să cred că seria asta nu va mai avea vreo continuare. Din cauza asta nu o să pun pe pagina de Facebook a blogului o poză de grup cu toate cărțile, în care să așez link-uri către recenzii, deoarece seria nu s-a terminat. Nu, Adina Speteanu o să revină, cândva, așa că deja aștept anunțul ăla în care ne va informa că volumul cinci al seriei „Dincolo de moarte” este în curs de scriere. Chiar sper că este o glumă – cu toate că cineva îmi bate în cap și-mi spune că este adevărat –, că peste câteva luni ne va arăta coperta și titlul noii cărți din serie. Cred că toți, atunci când citim o anumită serie care ne place, ne dăm seama, cu timpul, că autorul ar fi trebuit să se oprească cu ceva volume în urmă, deoarece lungește povestea prea mult și fără rost. Nu se aplică și în acest caz. Nu cred că m-aș sătura vreodată de seria asta; s-ar putea continua în atâtea moduri, mai ales după ce am citit finalul și am rămas cu atâtea întrebări pe care nu vreau să încerc să-mi imaginez eu răspunsurile. Dar sunt conștientă că în viitorul apropiat nu va apărea o continuare, dar cât rămân cu o speranță infinită în suflet, aștept cu nerăbdare, curiozitate și entuziasm noua carte a Adinei Speteanu.

joi, 14 aprilie 2016

Andreea's Diary [#5]

Dragi cititori, 

Nu am mai completat de mult o filă din jurnalul ăsta virtual, și cum, în timpul acesta, s-au strâns câteva lucruri despre care aș vrea să vorbesc (scriu), am spus că acesta este momentul potrivit.  

Nu știu cu ce aș putea să încep – deoarece aș vrea să o iau într-o ordine anume –, dar cum primul lucru care mi-a venit în mine a fost lansarea de carte la care am participat aseară, despre asta o să scriu prima dată. De fapt au fost două lansări, și anume Saga reginelor de Jean Des Cars și Regine din umbră de Maria Pilar Quaralt del Hierro; categoric nu voi putea reține numele acestei scriitoare. Știu că Editura Corint organizează foarte des lansări în librăria Humanitas de la Cișmigiu, dar niciodată nu am participat, până acum, la vreo una; cu toate că au existat, de-a lungul timpului, câteva care mi-au făcut cu ochiul. Aceste două cărți pot spune că au fost ca un război dat între reginele ce aveau privilegiu la coroana țării în care se aflau, iar cele din umbră – amantele, curtezanele – care, cu toate că nu erau niște regine recunoscute de către supuși, pot spune că au avut o mai mare influență asupra multor regi. Doamnele care au fost prezente și ne-au povestit despre aceste personalități istorice, au spus unele lucruri pe care nu le cunoșteam. Și o să dau doar un singur exemplu, legat de Ecaterina a II-a a Rusiei, care, unul dintre amanții pe care i-a avut a fost un român – nu ni s-a spus numele –, acesta fiind înmormântat undeva pe lângă Vaslui. 

A fost un lucru care m-a întristat foarte mult, legat de Maria a României. Doamna Georgeta Filitti a menționat de Sissi, Împărăteasa Austro-Ungariei, spunând că este atât de apreciată și acum în țara ei încât unele produse alimentare nu s-ar fi vândut atât de bine dacă nu-i purtau numele și nu aveau chipul ei pe ambalaj. Ceea ce nu se întâmplă și cu Maria a României. Și nu spun că ar trebui să avem și noi un salam cu numele ei pe el, ci că nu știm să profităm de ce a fost ea și să exploatăm mai bine ceea ce ne-a lăsat ca moștenire. Iar acest lucru este rușinos. În Saga reginelor se știe că Jean des Cars a introdus-o pe Regina Maria a României special pentru ediția de la Editura Corint – dacă pe copertă se specifică că ar fi vorba de paisprezece regine, ele sunt de fapt treisprezece –, dar m-am întrebat de ce nu s-a întâmplat același lucru și pentru cea din Franța. Doamna Georgeta Filitti, cu toate că a spus publicului că Jean des Cars a făcut acest lucru cu respect și i-a făcut plăcere să se documenteze despre viața ei, ne-a dat de înțeles că și el are în interiorul lui acea reținere față de țările din est, când vine vorba să le introducă în cărțile sale. Ceea ce mi se pare puțin patetic, dar asta este. În schimb, în Regine din umbră, Elena Lupescu, amanta lui Carol al II-lea s-a aflat acolo fără ca Editura Corint să fi cerut acest lucru din partea autoarei. 

Aș putea să spun mai multe lucruri, dar nu aș vrea să povestesc foarte multe despre aceste două cărți, și o să spun și de ce. Pentru că am ajuns cu o întârziere de douăzeci de minute la lansare – nu credeam că va fi atât de aglomerat, și mă așteptam ca într-o oră să ajung –, așa că am putut să mă așez doar pe un scaun din ultimul rând, deci nu am putut auzi foarte bine. Plus că scaunele erau așezate în așa fel încât ultimul rând să fie lângă ușă, așa că oamenii care nu erau interesați de lansare și voiau să intre în librărie, intrau și ieșeau, intrau și ieșeau, așa că făceau gălăgie cu ușa. Și ca să fie totul frumos, persoana care le prezenta pe cele trei doamne ce urmau să vorbească, avea un microfon pe care, în loc să-l dea fiecărei doamne atunci când îi venea rândul, spunea câteva cuvinte și îl păstra pentru ea. Deci dacă erai norocos și stăteai printre primele rânduri, puteau auzi. Aici am fost foarte dezamăgită, dar asta este. Oricum, atât cât am putut înțelege, mi-a plăcut că atunci când vorbeau mai introduceau câteva glume legat de regine și amante, ceea ce picat foarte bine. Trecând peste, sunt curioasă și de celelalte lansări pe care le vor organiza cei de la Editura Corint.

Nu am mai postat de multă vreme în rubrica cu melodii, și ca să nu fac totuși una separată, voi scrie câteva cuvinte despre o nouă trupă pe care am descoperit-o acum ceva timp; cred că de vreo două luni și ceva. Starset nu cred că este foarte cunoscută – când am intrat pe pagina lor de Facebook nu prea aveau foarte multe like-uri –, nu mai știu exact cum am dat de numele ei dar, din câte îmi amintesc, cred că My Demons sau Carnivore a fost prima melodie pe care am ascultat-o. Oricum, de atunci și până acum au fost puține zilele în care să nu fi ascultat vreo piesă de la aceștia. Nu le-am auzit pe toate – sunt vreo cinci pe care îmi place să le ascult constant –, dar este o trupă care îmi place foarte mult, solistul are o voce foarte frumoasă iar, din câte am putut observa, Starset se orientează mai mult spre spațiu, deoarece sunt multe elemente din videoclipuri care arată acest lucru, și unele versuri, de asemenea. Bine, și numele trupei se îndreaptă, oarecum, spre Science Fiction. Mai jos am ales să pun o altă melodie – din cele cinci – care îmi place foarte, foarte mult.


Am două cărți pe care nu le-am arătat pe pagina de Facebook a blogului. Pe prima o am de o lună și ceva, iar pe a doua mi-am achiziționat-o de curând. După ce am văzut filmul 12 ani de sclavie și am aflat că a fost realizat după o carte, o relatare a unui om de culoare, mi-am spus că trebuie să mi-o cumpăr și eu. Nu am dat mult pe ea, m-a costat doar nouă lei, dar chiar mi-am dorit foarte mult să mi-o achiziționez. Despre a doua pot spune că regret, într-un fel, că nu am mai așteptat puțin ca să mi-o cumpăr cu un preț mai mic. Recunosc că, atunci când m-am gândit că aș vrea să merg la lansarea despre care am scris mai sus, mai mult am făcut-o ca să mă conving dacă Regine din umbră ar merita, într-adevăr. Saga reginelor o aveam deja de la Gaudeamus. La sfârșitul lansării mi-am spus că trebuie să mi-o cumpăr neapărat, și cum ambele volume se aflau pe o măsuța unde trebuia să mă duc să plătesc, mi-am luat-o și gata, interesându-mă prea puțin că era destul de scumpă. Am dat 35 de lei, și doar după ce am ieșit din librărie mi-am dat seama că am făcut o mare prostie. Mă așteptam și totodată îmi doream să fie redusă din preț, deoarece fiind lansare, oamenii urmau să și-o cumpere. Cred că merita a fi puțin redus prețul; știu că dacă mi-aș fi luat-o de la Bookfest, cu 25 de lei tot o luam. Știu că nu suntem la târg și că în librării este altfel calculat prețul, dar, nah, este părerea mea. 


La final aș vrea să scriu puțin despre două filme pe care le-am văzut zilele acestea. Rubinrot și Saphirblau sunt două ecranizări făcute după primele două volume Roșu de rubin și Albastru de safir – din trilogia „Culorile dragostei” de Kerstin Gier. Am citit cărțile acum câțiva ani, și pot spune că mi-au plăcut foarte mult, și chiar dacă ar fi să le recitesc acum și nu mi-ar mai plăcea la fel, tot le consider niște cărți foarte interesante. Nu o să stau să vorbesc despre ce este vorba în ele, dar o să spun doar trei cuvinte care cred că vor caracteriza cel mai bine trilogia: călători în timp. Filmele au fost realizate în Germania, așa că actorii au vorbit în limba lor natală. A durat ceva să fie dublate sau măcar subtitrate în engleză, așa că de-abia ieri am descoperit acest lucru. Mi-au plăcut foarte mult, și cu toate că diferența între filmele realizate în Statele unite ale Americii și cele din din alte țări, din punct de vedere al fantasticului, se vede destul de bine, nu pot spune că au părut a fi niște filme de proastă calitate. Dacă ar fi să fac o comparație între Rubinrot și Saphirblau ar fi că al doilea l-am cotat ca fiind mai bun. Dar, în schimb, de Gideon din Saphirbalu mi-a plăcut mai puțin decât cel din Rubinrot. Având în vedere că se cunoștea de mai mult timp cu Gwen, certurile pe care le aveau mă enervau din cauza faptului că atunci când trebuia să fie furios pe ea, nu era. Parcă își schimba starea – sau uita că era nervos  imediat; nu știai ce să mai crezi despre cum era în acel moment. Și cum postarea asta a devenit deja mult prea lungă, o să mă opresc aici și o să mai precizez doar că au fost două filme pe care ar putea să le vadă și adolescenții, dar și adulții; dacă știu în ce parte din filme să se axeze. Sunt tare curioasă de ultima parte, de Smaragdgrün

marți, 12 aprilie 2016

"Întoarcerea" (Am murit, din fericire #1) de Theo Anghel

Volumul Întoarcerea poate fi comandat de pe site-ul editurii Quantum Publishers

DESCRIEREA: Tânăra Oriana moare într-un accident, chiar în ziua nunții ei. Pentru oricine, acesta ar părea sfârșitul. Nu și pentru ea. Se întoarce ca recuperator de suflete, însă nu la vechea viață și familie, pentru care trebuie să rămână moartă, ci la una cu totul nouă. Răsfățul și confortul, considerate garantate mai înainte, se duc acum pe Apa Sâmbetei. Va trebui să lupte pentru a-i salva pe ceilalți, dar și pe sine. Apar noi prieteni, noi dușmani și… prima iubire?

Există viață după moarte? Unii vor spune că da, alții că nu. Dar există un răspuns la care cu siguranță nu v-ați gândit.

Există recuperatorii de suflete. Smulși din existențele lor, sunt aruncați în altele, neîntrebați de nimeni, fără să li se ceară acceptul. Trebuie doar să se supună legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg răzvrătirea… 

RECENZIA: Am terminat de citit cartea acum două zile, dar pentru că am început imediat alta – la care nu vreau să ajung la final, ci să o citesc fără să se sfârșească –, nu am mai apucat să-i scriu recenzia. Dar cred că bine am făcut, deoarece chiar aveam nevoie de câteva zile de gândire, ca să-mi pun ordine în idei și în ceea ce vreau să scriu despre Întoarcerea, primul volum al seriei „Am murit, din fericire”. A fost o carte care a reușit să mă surprindă, dar și să-mi afirme unele bănuieli pe care le aveam; faptul că între Rochia aurie și această serie există o diferență ușor de sesizat, o diferență care m-a făcut ca, pe parcursul citirii volumului să am un zâmbet fericit pe față, fără a parcurge volumul în disperarea de-al termina, deoarece mă enerva. Rochia aurie nu pot spune că s-a încadrat în categoria „cele mai bune și frumoase cărți pe care le-am citit până acum, în acest an”, dar Întoarcerea poate să candideze cu ușurință și încredere, deoarece a avut ce să-mi ofere.

Știu că de multe ori se întâmplă ca atunci când pleci la drum și te pregătești cu înflăcărare și entuziasm să intri în lumea ascunsă între filele cărții respective, ai deja în cap stabilite niște idei. Despre ce va fi vorba – în mare, normal –, despre anumite acțiuni, despre cum vor fi personajele și așa mai departe. Dar niciodată nu cred că s-a întâmplat – și dacă cineva ar fi să-mi spună acest lucru, aș nega cu vehemență întâmplarea – ca aceste idei să se potrivească mai mult de două sau trei ori cu ceea ce ai descoperit după ce parcurgi și ultima filă. În mod obișnuit ești surprins; bineînțeles dacă vorbim despre o carte bună, cu un stil de scriere cât de cât ok și fără veșnicele clișee cu care suntem învățați și care – din păcate – abundă în unele cărți. Eu când m-am hotărât să încep a citi Întoarcerea, singurele idei – citite din diferite recenzii – erau cele în care mi se garanta că mă voi amuza pe seama replicilor personajelor și că seria va fi una puțin mai lejeră, în care cititul va curge de la sine. Nu pot garanta pentru a două – am fost nevoită, din diferite motive, să mă opresc de multe ori –, dar recunosc că au fost multe ocazii în care chiar am râs mult și m-am distrat copios pe unele chestii pe care le făcea sau le vedea Oriana. Bine, a mai fost și vina altor personaje, dar Oriana a fost principalul vinovat; bine, și Abel. Pe lângă amuzament am reușit să mă enervez de câteva ori pe lejeritatea cu care trata Oriana uneori situația. Dar cred că a făcut parte din firea ei ușor aeriană, dar și pe naivitatea de care dădea dovadă. 

Ideea principală abordată de Theo Anghel pentru realizarea acestei serii nu pot spune că este una inedită, deoarece am mai dat de multe ori peste cărți cu îngeri și draci – în general fiind catalogați ca fiind demoni –, dar modul de a aborda ideea, de a construi ramuri pe lângă ea, în așa fel încât să o dezvolte frumos, a făcut-o să se diferențieze de celelalte. Ideea de recuperatorem și salvatorem mi s-a părut una foarte bună și felul cum morții cărora li se acorda o a doua șansă revenind pe pământ, dar având niște reguli foarte stricte, dar și istoria lor mi s-au părut foarte interesante. Dacă am scris puțin mai sus că seria pare a fi una mai lejeră, de o complexitate nu foarte mare, în care amuzamentul se simte, asta nu înseamnă că trebuie tratată cu mai puțină seriozitate. Oriana și ceilalți recuperatori au fost trimiși pe pământ cu un scop foarte clar și chiar dacă, la prima vedere, pare a fi ușor și precis, niciodată nu ești sigur că totul va funcționa ca și uns. A dat peste tot felul de obstacole, a întâlnit numeroase persoane cu care s-a putut împrieteni sau care i-au pus bețe în roate, plus că „Am murit, din fericire” este, până la urmă, o serie fantasy; iar genul acesta este unul care garantează, de la început, o ușoară complexitate. Cel puțin. Într-adevăr, nu a fost genul de carte în care am fost nevoită să-mi scriu pe tot felul de pagini informații ce erau vitale pentru a înțelege mai bine povestea, dar este doar începutul, așa că nu știu ce-mi va rezerva seria pe parcurs.

Nu știu dacă mi-aș dori ca după ce voi muri să existe posibilitatea de-a mă întoarce pe pământ, deoarece mi-ar fi groaznic de frică. Și cred că mai degrabă aș prefera să rămân moartă – înghițindu-mi cu greu lacrimile și resemnându-mă cu dificultate, știind că familia nu mă va mai vedea și cî o să-mi fie dor de ei –, să-i las pe cei dragi să încerce să se acomodeze cu plecarea mea, decât să ajung precum Oriana. De cele mai multe ori, văzând numeroasele situații în care se găsea aceasta, mă întristam foarte mult și îmi era foarte milă de ea. Cu toată apropierea pe care o avea din partea persoanelor noi cu care era înconjurată, nu am putut să nu simt compasiune pentru ea. Nu m-aș simți în stare să fac ceea ce mi se cerea să îndeplinesc, și dacă aș fi obligată, trimisă pe pământ cu șuturi în fund, aș renunța din prima clipă imediat cum aș pune un picior în lumea oamenilor. Bineînțeles că în ficțiune scriitorii își permit puțin să umfle curajul și capacitatea personajelor de a rezista în situații critice și de a se adapta puțin mai ușor în anumite condiții, dar cred că un om real – în proporție de 90% – ar claca după maxim o zi. Și mă îndoiesc că m-aș afla printre cei 10 %. Din cauza asta admir foarte mult personajele din cărți, pentru că, uneori, îmi dau avânt, mă împing – indirect – să-mi dobor unele temeri. Dar și puterea personajelor are o limită, nu? Cu toată ușurința prin care trecea de cele mai multe ori peste obstacole, cu toată încrederea pe care o avea în forțele proprii, m-a făcut să o îndrăgesc. Da, așa cum am mai scris, a reușit să mă și enerveze, dar cred că mi-a făcut-o mai simpatică în ochi. 

Personajele – că fără a vorbi și despre restul, recenzia nu ar putea fi completă – au fost împărțite, ca de obicei, în două tabere. De data aceasta nu au existat multe în categoria „vă urăsc/nu vă suport/sper că muriți cât mai repede”, dar alea care au fost, au fost de ajuns. Cred că toată suflarea feminină care a citit cel puțin acest volum, a chicotit la năzbâtiile și glumele – uneori nesărate – pe care le făcea Abel. Nu ai cum să-l nu-l placi, și sunt convinsă că dacă aș avea unul ca el, un personaj care să mă facă mereu să râd, mereu pus pe șotii, aș trece cu mai multă ușurință peste unele probleme. Și de Ama mi-a plăcut, de inocența, fragilitatea și cumințenia ei, dar, până la urmă, nu sunt bărbat/băiat ca să îi dau așa de multă atenție. Nu aș vrea să scriu despre toate personajele care mi-au plăcut – am precizat că au fost multe –, deoarece aș dezvălui prea multe din carte, dar aș dori, totuși, să scriu câteva cuvinte despre Mati. Un caracter greu de digerat la început, și cu toate întâmplările prin care a trecut și toate problemele pe care le-a avut, până la jumătatea volumului, îmi doream să dispară din peisaj. Dar, cu timpul, situația s-a mai îmbunătățit și pot spune că am început, ușor-ușor să o accept în viața Orianei. 

Este o serie care – pentru cei care nu i-au acordat până acum atenție – merită să fie luată în vizor. Cu eșecul pe care l-am avut cu Rochia aurie, bucuria pe care am descoperit-o în Întoarcerea, m-a motivat foarte mult să mai adaug încă un autor pe lista cu „scriitorii români care merită să fie înconjurați de cititori”. Unul la început de drum – având, până acum doar trei cărți publicate –, dar care sper să aibă o carieră lungă și înfloritoare. Am primit din partea celor de la Editura Quantum și volumul al doilea, Chaos, dar aș vrea să mai aștept câteva săptămâni ca să diger totul, să mai las puțin timp între aceste două cărți, ca să mă bucur mai mult de conținutul celei de-a doua. Și cum încerc să promovez cât de mult și cât de bine pot scriitorii români, dacă, până acum, v-ați ținut mâinile și ochii departe de creațiile lor, nu mai ezitați – chiar nu pot înțelege de ce o faceți –, deoarece veți ajunge să pierdeți foarte multe.

sâmbătă, 9 aprilie 2016

Leapșă: Most Wanted

După verificarea pe care am făcut-o, reiese că ultima leapșă pe care am rezolvat-o a fost în februarie. Și cum una dintre marile plăceri pe care le am de când mi-am făcut blogul este să răspund la întrebările din lepșe, am fost foarte bucuroasă când Sara [Resfeber] mi-a pasat-o și mie pe aceasta. O aveam de mult în vizor – am văzut-o pe diferite bloguri, de nu mai știu câte ori –, dar niciodată nu am apucat să o fac. Așa că acum i-a venit și ei rândul. De pe acum vreau să menționez că o dăruiesc oricui nu a făcut-o și este dornic.  

1. O carte publicată pe care ți-o dorești. Ținând cont că wishlistul meu este unul de o mărime considerabilă – de altfel, ca a oricărui cititor ce se respectă :)) –, îmi este destul de dificil să mă rezum doar la o singură carte. Hmm, am văzut și revăzut lista asta de nu știu câte ori în doar câteva minute, dar după ceva timp de gândire m-am oprit asupra cărții Războiul nu are chip de femeie, roman scris de autoarea Svetlana Alexievich, câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură de anul trecut. Nu o am de mult timp în wishlist, dar mi-o doresc atât de mult, încât nu vă puteți imagina ce se află în sufletul meu ori de câte ori văd coperta. Are o multitudine de subiecte care mă atrag, și presimt că, în ciuda nebuniei pe care o am pentru cartea asta, nu o să mi-o achiziționez prea curând. 
2. O carte nepublicată pe care ți-o dorești. Aici recunosc că nu am foarte multe, și dacă sunt, majoritatea sunt scrise – sau sunt în curs de scriere – de autori români. Și iarăși hmm, dar sinceră să fiu, prima la care m-am gândit a fost Blestemul Zorilor, al doilea volum al seriei „Neamul Corbilor”, scris de Lavinia Călina. De ce? Pentru că am terminat primul volum acum câteva săptămâni, mi-a plăcut chiar foarte mult – mai mult decât m-aș fi așteptat, de fapt –, așa că sunt foarte curioasă de ce va urma în continuare. Ce surprize ne va mai pregăti autoarea. 

3. O carte pe care o dorești tradusă. Nu prea am așteptări ca editura să o traducă și pe aceasta, și nu pentru că nu ar fi una care să promită ceva și să nu se țină de cuvânt, ci pentru că, cartea care a apărut la ei, a fost tradusă de ceva timp – cred că de patru ani –, așa că am un vag sentiment că au cam uitat de scriitoare. Este vorba despre For the King, a doua carte scrisă de Catherine Delors. Da, cea care a scris și Iubire și sânge, unul dintre romanele mele preferate, despre care am vorbit de atâtea ori încât cred că v-am enervat. Chiar sper ca Editura Rao să-mi facă surpriza asta și peste câțiva ani – vedeți, nici nu sunt pretențioasă! nu mi-o doresc în câteva luni – să citesc în vreo postare de-a lor că Pentru rege – presupun că așa s-ar traduce – se află în curs de apariție. Speranța mea încă strălucește puternic.  

4. O carte pe care ți-o dorești datorită copertei. Cred că în leapșa asta fiecare cifră va avea câte un hmm, deoarece chiar îmi este foarte dificil să mă rezum doar la o singură carte pentru fiecare criteriu. De prima dată când am văzut coperta acestei cărți, m-am îndrăgostit efectiv de ea și mi-am zis că va trebui să mi-o cumpăr neapărat. Mai ales că deține semne ce aveau legătură cu Rusia – una dintre țările mele preferate –, dar vă puteți da seama și din imaginea din stânga. Nu știu, pe mine m-a atras foarte mult, iar titlul m-a dus imediat cu gândul la „Un cântec de gheață și foc” a lui George R. R. Martin, cu toate că nu am pretenția să semene și la conținut, dar presimt că va fi diferită într-un sens bun. Așa că, da, The Crown's Game a scriitoarei Evelyn Skye este cea pe care am ales-o pentru acest criteriu.

5. O carte pe care ți-o dorești datorită sinposisului. Majoritatea cărților pe care le adaug în lista de wishlist sunt pentru că sinopsisul m-a determinat să le acord atenție. Acum puțin timp am citit pe blogul Ghandei [Jurnalul unei cititoare] o recenzie a unei cărți care m-a făcut să-mi doresc cartea cu disperare. Doamne, deci mi se pare atât de interesantă, cu un subiect atât de fain, încât cred că o să fac ca toate alea dacă nu o să mi-o cumpăr. Sub steaua infraroșie, scrisă de Alexandru Lamba, este de vină pentru tot ce simt în momentul acesta, cât timp scriu despre ea. Este apărută la Editura Tritonic, și din câte știu a fost lansată la Final Frontier; știam eu că voi pierde o grămadă de chestii faine pentru că nu m-am dus. Plus că mi-aș dori să citesc și alți autori de la această editură, deoarece, până acum, m-am rezumat doar la Adina Speteanu și la Monica Ramirez. Trecând peste, vă las cu sinopsisul care cred că vă va face și pe voi să vi-o doriți foarte mult. 

"Erig și Emily au o legătură unică: indiferent unde s-ar afla, cei doi pot comunica mental instantaneu. Prin urmare, atunci când omenirea descoperă o stea care emite căldură, dar nu și lumină, Emily face cunoscută abilitatea lor, astfel încât cei doi să poată micșora timpul de comunicare între Pământ și echipajul trimit să cerceteze steaua infraroșie. 
Așa ajunge Erig pe nava care va descoperi existența unei sfere Dyson. Însă tânărul n-a reușit niciodată să se împace cu modul în care relația lor a devenit o unealtă în mâna oamenilor, lucru pe care îl mărturisește într-o lungă scrisoare către Emily, scrisoare care a devenit acest roman."

6. O carte pe care ți-o dorești datorită recenziilor. O să încep prin a spune că nu am citit nicio carte de la această editură, nu pentru că nu ar deține cărți interesante – culmea, nu cred că există o carte la ei care să nu-mi fi făcut cu ochiul, fie din cauza coperții sau a sinopsisului –, ci pentru că, ori de câte ori aveam ocazia să o fac, cumpăram alte cărți. Și chiar nu știu de ce, deoarece sunt foarte nerăbdătoare să pun mâna măcar pe o carte, cât mai repede. Și vorbesc despre Crux Publishing, o editură foarte faină. Și nu am citit nimic de la ei și deja o consider foarte bună. Și cu toate că mi-aș dori să le am pe toate, acum, în bibliotecă, Anotimpul pumnalelor este cea care se află pe primul loc. Toate recenziile pe care le-am citit o laudă, spun cât de bună și cât de diferită este, încât chiar nu știu ce ar mai trebui să aștept. Are un rating foarte bun pe Goodreads, dacă te uiți și la numărul celor care au citit-o. Așa că, da, cred că Bookfestul îmi va face deschiderea către lumea Crux. 

7. O carte pe care ți-o dorești datorită autorului. Eh, bineînțeles că aici voi vorbi despre o carte a unuia dintre autorii mei preferați. Și cum Cristina Nemerovschi își are Rockstar-ul în pregătire, și cum micile fragmente pe care le-a pus pe Facebook m-au determinat să mi-o doresc foarte mult, o să aleg Rockstar. O să ajung, cu timpul, să fiu la zi cu romanele ei, dar până să se întâmple acest lucru, mă axez pe cartea asta. Abia aștept Bookfestul!

8. O carte pe care ai citit-o deja și ți-o dorești. Aventura mea cu romanele Phillipei Gregory a pornit în momentul în care eram la bibliotecă și-mi refăceam cardul; după o lungă absență de câțiva ani. Îmi doream de foarte mult timp să citesc ceva scris de această scriitoare și cum, până atunci, nu avusesem ocazia, cum am văzut primul volum din seria „The Cousins War”, Regina albă, nu m-am putut abține și l-am împrumutat. Mi-a plăcut atât de mult, încât am citit-o în două zile. Am fost atât de fericită când am văzut că biblioteca mai deținea și următoarele două volume ale seriei, Regina roșie și Doamna apelor, încât nu am mai stat pe gânduri și am împrumutat și al doilea volum. Doamna apelor nu am mai apucat, nici până acum, să-l citesc. Ci am trecut direct la volumul cinci, Prințesa albă. Acesta fiind și singurul pe care îl dețin. Dar dintre cele două volume citite de la bibliotecă, Regina albă mi-a plăcut cel mai mult, și chiar mi-aș dori să o am. De fapt toată seria, acum că a fost publicat și ultimul volum, cel cu numărul șase, Blestemul regelui. Dar nu prea știu când o să se întâmple asta. 

9. O carte pe care nu ți-o dorești suficient de mult. Nu cred că am vreo carte pe care să nu mi-o doresc suficient de mult. Toate cărțile care se află în wishlist mi le-aș dori cândva în bibliotecă, dar sunt oarecum conștientă că nu va fi așa. Problema cu cele care stau mult și bine în wishlist este pentru că bugetul nu-mi permite să mi le cumpăr pe toate. Cu toate că, de fiecare dată când merg în vreo librărie – și nu mă duc cu gândul de a-mi cumpăra o anumită carte –, îmi consult lista să văd dacă găsesc vreo carte din wishlist și dacă mi-o permit cu banii pe care îi am la momentul respectiv. Doar că se întâmplă ca unele cărți să nu se încadreze în cele două cerințe. Și rămân acol mult și bine, încât ajung să uit de ele. Dar interesul și dorința de a mi le cumpăra nu cred că se diminuează. Deci, da, nu există nicio carte aici. 

10. O carte pe care ți-o dorești pentru tot. Dar tot, știi cum? Tot! Aici trebuie să scriu pas, deoarece chiar habar nu am ce să scriu. Nu-mi trece nimic prin cap la cerința asta. Mai târziu, poate.

"Abis" (Alina Marinescu #5) de Monica Ramirez

Volumul Abis poate fi comandat de pe site-ul editurii Librex

DESCRIEREA: "Îndoiala mă chinuie neîncetat în ultimul timp. Minte mi-e amorțită. Acolo unde cândva existau răspunsuri, acum nu mai există decât spații goale. O atingere, un miros, o imagine, un stimul care în mod normal mi-ar fi provocat o emoție, ori măcar o amintire, acum nu-mi mai aduce decât... nimic. Sunt înconjurată de o nebuloasă tăcută. Nu simt nicio emoție, nu am nici măcar o urmă vagă de sentiment. Ceva a murit... ceva în adâncul sufletului meu s-a stins precum o lumânare în ploaie. Am citit o parabolă odată... parcă era japoneză? Nu-mi mai aduc aminte, dar îmi amintesc cuvintele de parcă cineva mi le-ar fi încrustat în creier. Un om s-a trezit dintr-un vis în care era fluture, întrebându-se dacă nu cumva era de fapt un fluture care visa că e om. Cam așa mă simt și eu în ultimul timp. Nici om, dar nici fluture. Sunt ceva între, poate umbra unei fantome."

RECENZIA: Atunci când am cumpărat-o de la Târgul de carte Gaudeamus, anul trecut, știind că ultimul volum – Recviem pentru un asasin – va apărea la noi abia peste un an, așa că mi-am promis că voi încerca să întârzii citirea lui, deoarece știam că îmi va părea rău dacă mă apucam de el imediat. Și chiar am încercat, de ori de câte ori mă opream în fața bibliotecii ca să-mi aleg ce care urma să citesc, mă uitam la Abis și parcă îmi era tot mai greu să rezist tentației. Cei care ați citit măcar primele patru volume știți în ce fel s-a terminat Bariere de fum, deci presupun că mă înțelegeți de ce nu am mai putut rezista. A fost, efectiv, o tortură pentru mine să rezist din noiembrie și până în aprilie. Și mai am și alte cărți pe care încerc să le ignor din același motiv – sau altul – cu Abis. Dar voi scrie și despre ele la momentul potrivit; atunci când le voi fi terminat de citit.

Cu toate că sunt abia la începutul recenziei, aș vrea totuși să încep cu finalul. Un sfârșit de volum care m-a impresionat și a reușit să mă facă să mă simt puțin ciudat, deoarece postura în care a fost nevoită Alina să ajungă, a fost una destul de îndepărtată imaginației mele. Nu știu dacă ce voi urma să scriu a fost adevărat sau nu, doar un zvon sau ceva real, dar din câte am citit acum ceva timp – nu mai știu exact unde –, se spunea că Abis ar fi fost ultimul volum al seriei „Alina Marinescu” și, cu timpul, Monica Ramirez s-a gândit să mai scrie încă o carte pentru povestea personajului nostru principal. Dacă a fost intenția adevărată a autoarei, atunci se explică finalul acestui volum, așa că Recviem pentru un asasin a reușit să mă pună într-o uriașă dificultate, imaginația mea străduindu-se din răsputeri să scormonească fel și fel de scene care ar putea apărea ține de ultima carte. Oricum, revenind la Abis, așa cum am spus la început, din ce îmi amintesc în legătură cu volumele anterioare, acesta a reușit să mă uimească cel mai mult. Da, până acum credeam că cel în care se presupunea că murise Alex mă dăduse cel mai mult peste cap, dar după ce am ajuns cu finalul la cartea respectivă și descoperisem ceea ce se întâmplase, aveam o burniță de îndoială în legătură cu moartea lui. Mă cam îndoisem că pierise cu adevărat. Dar Abis, nu că a fost un volum șocant din acest punct de vedere, ci toate ultimele întâmplări din volum mi-au făcut ochii cât cepele, încât mintea mea refuza să creadă că așa s-a terminat. Încă aveam așteptări că, de fapt, mă aflam în mintea vreunui personaj, și că el dormea, iar eu îi citeam scenele dintr-un vis. Și cam asta am avut de spus în legătură cu finalul. 

Așa cum am spus, sfârșitul cărții Bariere de fum m-a făcut să-mi pun fel și fel de întrebări ce țineau de soarta Alinei și de cum va evolua povestea ei în Abis. Nu am fost surprinsă de începutul volumul, de cum a decurs povestea ei – să zicem, vreo cincizeci de pagini, cu aproximație –, cât de surpriza pe care am avut-o când am realizat că: învățăcelul devenise precum învățătorul, și viceversa. Recunosc că am fost puțin luată pe nepregătite. Dar, până la urmă, la ce te poți aștepta când vezi prin ce traumă a putut trece un personaj – sau nu? Te poți aștepta la orice din partea lui, numai la ce crezi tu că se va întâmpla, nu. Decât foarte rar. Dacă celelalte volume s-au axat mai mult pe misiunile, pe evoluția și pe confuzia Alinei legată de iubirea și îndoielile față de persoanele pe care le-a iubit/le iubește, Abis a fost mai mult de atât. A fost unic. S-a axat pe recuperarea Alinei, pe abisul în care se afla și pe confuzia din sufletul ei. A fost mai mult decât misiuni și adrenalină; dacă, până acum, nu simțeam nevoia să o compătimesc – nu exista loc de așa ceva, deoarece o admiram mult prea mult –, volumul acesta m-a făcut să simt și așa ceva pentru ea. La cât de puternică era fizic, pe atât de neputincioasă era emoțional și psihic; de multe ori îmi doream să am capacitatea de-a putea intra în carte și să o iau în brațe. Cu toate că avea prieteni lângă ea, persoane care o iubeau și țineau la ea cu adevărat, tot singură am văzut-o. Jason pot spune că a fost cel mai mult lângă ea, și se vedea că se străduia cât de bine putea ca să o facă să-și revină, dar chiar și cu ajutorul uriaș pe care i-l dădea, nu a fost de ajuns. Și cred că – în ciuda faptului că a jucat aici un rol mai mult secundar –, atât cât a apărut Alex lângă ea, a fost de ajuns pentru sufletul ei. Poate și pentru că am văzut și o altă latură a durului și impenetrabilului Alex Therien; și mi-a plăcut mult!

Personajele, ei bine, aceleași la fel de plăcute și – din păcate – celelalte enervante și afurisite. Nu țin minte să fi fost foarte multe personaje noi, dar știu că dintre toate cele care au apărut pentru prima dată, nu mi-a plăcut nimeni. Așa că nu o să intru în detalii în legătură cu ele. Jason, Scott, Ford, Page, Alex, Oliver, Marius – și încă un personaj care nu o să-i scriu numele, deoarece mă voi enerva – , mi-au plăcut în continuare la fel de mult. Cât despre cele care m-au enervat, dacă, până acum, aveam mici îndoieli în legătură cu Brett – pe ce taler să-l așez –, Abis m-a ajutat să-i aleg locul. Categoric nu este un personaj plăcut de mine! Înțeleg că natura serviciului pe care îl are îl face să fie mai dur, mai nemilos și mult prea serios uneori, dar aici l-am simțit mult prea exagerat. 

A fost un volum bun, unul chiar foarte bun, pe care îmi doream și nu prea să-l citesc. Dar dacă am făcut-o și sunt la zi cu seria, pot spune și eu că aștept cu nerăbdare Recviem pentru un asasin. Scriitura Monicăi Ramirez, ideile pe care le are, personajele pe care le crează, reușesc să de-a dependență. Nu are cum să nu-ți placă, deoarece chiar și cel mai pretențios cititor va găsi lucruri care să-l facă – instantaneu – un fan al autoarei. 

marți, 5 aprilie 2016

War & Peace (2016) | mini - serial

Sezoane: | Episoade: 6

Descrierea: Armata franceză condusă de Napoleon Bonaparte a invadat Austria. Rusia s-a aliat cu Austria pentru a opri marșul lui Napoleon spre est, angajându-se într-un război ce va schimba viețile rușilor pentru totdeauna. Serialul War & Peace (Război & Pace) prezintă o poveste care se învârte în jurul a cinci familii aristocratice, stabilită în timpul domniei lui Alexandru I și centrată pe triunghiul iubirii dintre Natasha Rostova, prințul Andrei Bolkonski și Pierre Bezukhov. 

Recenzia: Am terminat de vizionat mini-serialul acum câteva zile, dar mintea mea simțea că ar fi avut nevoie de o mică pauză pentru a asimila mai bine ceea ce a revăzut – am urmărit și ecranizarea romanului lui Lev Tolstoi, cea din 2007, dar acum câțiva ani –, așa că am așteptat puțin ca să-mi liniștesc gândurile. Nu aș vrea să încep să fac vreo paralelă între aceste două ecranizări deoarece unu, nu am citit Război și pace, așa că nu aș putea să mă leg de ceva concret, și doi, îmi doresc să mă concentrez strict pe cea de acum. Dar, oricum, ca să nu las totul în baltă, voi menționa doar că mi-a plăcut mai mult aceasta. Și cred că vă veți da seama pe parcursul recenziei și de ce mi-a încântat ochii într-o măsură mai mare versiunea aceasta. Cât despre cartea care stă la baza acestui mini-serial, țin să precizez că nu am citit niciodată nicio carte scrisă de Lev Tolstoi. Așa că Anna Karenina și Război și pace încă sunt niște enigme pentru mine în privința descoperirii sursei de unde provin ecranizările. (Le-am menționat doar pe acestea două deoarece cred că ele sunt cele mai cunoscute opere de-ale scriitorului. Și chiar sper să nu vorbesc prostii.) Și cu toate că mi-am dorit de nenunărate ori să urmăresc filmul făcut primei cărți menționate – cel în care joacă Keira Knightley –, am reușit, din fericire, să mă țin departe de el. Dacă nu am rezistat tentației de a-mi ține ochii departe de Război și pace, mi-am impus ca măcar cu Anna Karenina să mă abțin, până ce voi citi mai întâi romanul.  
Singura menționare pe care o voi face legat de ecranizarea din 2007 ar fi că, din cauza faptului că nu a fost prima variantă urmărită, aveam habar, în mare, despre ce urma să se întâmple în Război și pace de acum. Dar, cu toate acestea, întâmplările nu au fost întotdeauna aceleași; dacă nu mă înșală memoria, unele scene din adaptarea de acum nouă ani nu s-au potrivit cu cele de acum, și viceversa. Cred că cei care au coordonat filmările au dorit să scoate unele scene  și să adauge altele care nu au fost prezente înainte. Dar aici nu sunt ferm convinsă, și cu toate astea nu-mi aduc deloc aminte de unele momente care au fost prezente în versiunea de acum și cea de atunci. Poate am eu mintea îngustă, de fapt. Oricum, să nu se înțeleagă greșit, dacă este să fi fost cu adevărat vreo schimbare, mi-a plăcut ce-am găsit. Cât despre imaginea pe care am pus-o mai sus, inițial mi-am dorit să o adaug, îmbunătățind-o cu numele fiecărui personaj, scris lângă fiecare actor în parte. Dar mi-am dat seama că literele ar fi prea mici, așa că nu s-ar fi înțeles nimic. Iar dacă le-aș fi scris mai mare, nu ar fi încăput cum trebuie. Și totuși, tot m-am hotărât să o adaug – cu toate că nu prea îmi place să pun imagini la recenzii –, deoarece mi-a plăcut foarte, foarte mult poza atunci când am descoperit-o. În mare, sunt cam toate personajele care au apărut în cel puțin două episoade din cele șase al mini-seriei, deci se poate spune că le vedeți pe cele centrale, în jurul cărora se petrec întâmplările, dar și care au cea mai mare influență asupra schimbărilor petrecute.

Și deja observ că nu am scris mai nimic despre serialul în sine, și totuși am tastat destul de multe propoziții. Așa că presimt o recenzie destul de lungă, având în vedere că nu am dezvoltat nicio idee din cele cinci, mari și late, pe care le am pe pagina cealaltă de word. Deci, dacă ai citit până aici și încă dorești să o faci și în continuare, apreciez foarte mult interesul acordat. Și ca să nu o mai lungesc mult, o să încep să discut despre Război și pace doar din perspectiva auzului. Când zic auz nu mă refer neapărat la vocile personajelor – care, oricum, nu mă prea interesează în filme/seriale, ci în animațiile dublate sau chiar cele cu vocea originală –, când spun auz vorbesc despre ce s-a auzit în spate, pe fundal. Și aici intră melodiile, pe care, de cele mai multe ori le-am simțit în timpul anumitor bătălii, în situații de mare importanță, sau precare. În general, nu mă leg foarte mult de acest aspect – cu toate că, o melodie cu un negativ bun, poate face diferența între o secvență ok, și una care să-ți transmită anumite emoții –, dar aici nu am putut să nu o fac, deoarece mi-au atras atenția. Unele dintre ele m-au înfricoșat de-a dreptul, trimițându-mi o senzație de genul acela, care te face să ai piele de găină. Te trec fiorii, de-a dreptul. Erau tipul de melodii simfonice, cum ar fi cele create de „Two steps from Hell”. M-am simțit straniu, și acele lupte de pe front, sângeroase, care chiar te lăsau la mila sorții – fie mort, fie rănit de-ți doreai să fi murit, sau în viață, dar traumatizat de pe urma a ceea ce-ai văzut și trăit –, m-au făcut să mă simt mult mai conectată cu ce era în jur. Recunosc că, de multe ori am pus pe pauză și mi-am tras răsuflarea. Toate acestea, alimentate din plin cu răniți de tot felul, sânge peste tot, care te făcea să te gândești și să realizezi – din nou, din nou și din nou – câte milioane de oameni s-au sacrificat ca să fim ceea ce suntem astăzi. 

Nu știu dacă ar trebui să vorbesc despre întâmplări, despre acțiunea și despre toate schimbările pe care le-au suferit toate clasele sociale, după izbucnirea războiului, deoarece consider că sunt cunoscute și cred că mulți ați citit Război și pace. Și, cel mai ales, după ce Napoleon și-a atins scopul: ocuparea inimii Rusiei, și anume capitala, Moscova. Bineînțeles că nu a putut să se bucure de izbândă deoarece vremea extrem de rece – despre care știm cu toții că în unele zone din uriașa Rusie, temperatura poate scădea foarte mult – și foametea care îi cuprindea soldații – ce, rușii erau proști să fugă din calea lor, lăsându-le proviziile? – i-au făcut să se retragă. Țin minte că un personaj – dar aici nu mai știu dacă a fost unul principal, secundar sau episodic – a spus ceva în genul că: Nu vor supraviețui. Napoleon nu știe că frigul Siberiei îi va omorî. Nu știu cât de mulți și-au pierdut viața din cauza asta, dar nici nu cred că Bonaparte a părăsit Rusia cu un număr foarte mare de soldați. Și că tot l-am adus în discuție pe Napoleon Bonaparte, eu nu prea am citit foarte multe despre el, la viața mea, dar esențialul – cât să se încadreze în cultura generală – tot îl știu. Nu cunosc foarte bine cum a fost privit ca om în perioada cât a trăit și cât și-a manifestat puterea, dar eu îl credeam mult mai dur și mult mai impunător. O fi fost vina actorului de mi-a făcut impresia asta, ori el chiar nu a fost așa cum l-am perceput eu. Și o să aduc drept exemplu momentul în care el, împreună cu mâna lui dreaptă – ca să zic așa – se aflau pe un deal, privind, în depărtare, Moscova. În afara faptului că era fericit că, în sfârșit, ajunsese la destinația finală, nu-și dorea să o cucerească în sensul de barbari, care taie și spânzură tot ce le ieșeau în cale. Fusese hotărât să se comporte frumos cu locuitorii Mosocovei, să nu-i alunge, să nu omoare bărbații și să violeze femeile; genul acela de cucerire blândă. Eu, după ce am văzut scena aceea, l-am privit puțin diferit. Dar, în schimb, nu s-au potrivit foarte bine vorbele, cu faptele. Și o să vă dați seama la ce mă refer, când o să povestesc mai jos despre două secvențe care m-au emoționat cel mai tare.  

Și că tot am pomenit de un personaj – figură istorică –, o să continui și o să vorbesc câte puțin și despre celelalte. Ca actori nu pot spune că am întâmpinat dificultăți, în sensul că nu mi-a plăcut vreunul cum și-a jucat rolul; nu, din punctul acesta de vedere, recunosc că au fost toți mai mult decât perfecți. Ca de obicei, problemele se găsesc în personaje, în modul lor de gândire și în personalitatea pe care o au. Se știe că eu nu prea sunt o mare fană a triunghiurilor amoroase – de fapt, le urăsc de-a dreptul, și dacă o carte reușește să mă facă să o citesc în continuare, chit că are astfel de personaje introduse, înseamnă că trebuie să fie una foarte bună –, dar ceea ce a fost între Natasha, Andrei și Pierre a fost puțin diferit. În primul rând, pentru că nu toți trei și-au manifestat dragostea față de celălalt – Pierre nu a lăsat niciodată de bănuit că ar iubi-o pe Natasha altfel decât ca pe o soră, și nici ea nu a dat de înțeles altceva –, iar ceea ce a fost între Andrei și Natasha a fost ceva de scurtă durată. Și în al doilea rând, niciodată nu a existat o rivalitate între Pierre și Andrei, pentru a-i demonstra Natashei care dintre ei doi o iubește mai mult. Ci, din contra, când Andrei s-a dus la Pierre – pe care îl cunoștea de foarte mult timp, ceea ce i-a făcut să fie prieteni foarte buni –, și cel dintâi i-a povestit despre dragostea pe care i-o purta Natashei și că vrea să o ia de soție, Pierre nu a încercat să-l facă să renunțe la intenție. Dimpotrivă, l-a împins spre a se duce la ea și a face lucrul ăsta cât mai repede. De ce? Pentru că știa că Natasha îl iubea foarte mult pe Andrei, iar pentru Pierre fericirea ei era mult mai importantă decât a lui. Și trebuie să pomenesc faptul că, după ce Pierre a devenit contele Bezukhov, avea o avere mult mai mare decât prințul Andrei. Dacă se ducea și-i cerea mâna Natashei – de dinainte să-l cunoască pe prinț –, nu cred că l-ar fi refuzat, în condițiile în care familia ei pierduse o sumă destul de considerabilă de bani, iar ea știa că ar fi putut fi fericită împreună cu el. Bineînțeles, și dacă Pierre nu fusese atât de ușor de influențat, mult prea bun la suflet și manipulat de către cei din jur, în așa fel încât să ajungă soțul Helene Bezukhova; unul dintre personajele pe care nu le-am putut suferi. Dar despre care voi vorbi mai jos. Din cauza aceasta nu s-a comparat cu celelalte triunghiuri amoroase peste care am dat – dar tind, totuși, să cred că nu a fost chiar un triunghi amoros. În afara bunătății mult prea mari pe care o dobândea Pierre – dar care cred că l-a și salvat, într-un fel –, a subaprecierii cu care se trata pe el însuși și a milei pe care mi-o provoca de cele mai multe ori, toate cele trei personaje mi-au plăcut foarte, foarte mult. 

Au mai existat oameni care să-mi fi plăcut mult, dar nu o să stau și o să mai scriu așa multe despre ei, ci îi voi menționa, doar lângă câteva rânduri. Pe Sonya – verișoara săracă, care îl iubea foarte mult pe Nikolai, și care el, cu toate că îi arăta dragostea fără margini, eu nu prea am simțit-o cu adevărat – am plăcut-o din prima clipă. A fost tipul acela de personaj care se mulțumește cu orice, care nu îndrăznește să spere și să viseze mai mult, care s-ar sacrifica cu orice preț ca cei din jur să fie fericiți. S-a mulat pe același tipar cu cel al lui Pierre. Și, de multe ori, în timpul celor șase episoade m-am gândit cât de bine s-ar potrivi ca și cuplu. Un alt personaj ar fi tatăl Natashei – contele Ilya –, o figură fictivă despre care nu am ce reproș să aduc. La câte lucruri rele i s-au întâmplat – multe dintre ele din cauza fiului, Nikolai –, a avut puterea să zâmbească și să spună: lasă, că ne descurcăm noi. De o blândețe și de o bunătate cum rar aș mai fi găsit dacă aș fi trăit pe timpul războiului; orice fel de război. Și o să mă întorc la personajele feminine și o să o pomenesc pe prințesa Marya Bolkonskaya – sora prințului Andrei –, unul dintre cei mai chinuiți oameni din serial; dacă nu chiar cel mai oropsit. Cu un tată ursuz care cred că, dacă ar fi fost posibil, și-ar fi ales-o drept fiică pe acea franțuzoaică – care nu-i mai cunosc numele –, dând-o afară din casă pe Marya. Recunosc că au fost dăți în care m-a enervat foarte mult și parcă îmi doream să existe posibilitatea să mă teleportez în serial și să o muștruluiesc puțin, zgâlțâind-o de-a dreptul. Au fost momente care au arătat că bătrânul tată ar ascunde o inimă în pieptul ăla zbârcit și că au mai rămas niște sentimente pitite undeva într-un loc întunecat. Dar niciodată îndreptate înspre Marya. Și cred că singurul lucru care l-a făcut să-și ceară iertare față de ea, pe patul de moarte, ar fi că i-a fost frică să nu moară fără a se simți împăcat. Împăcat cu faptul că nu dă ortu’ popii cu ură pe cap. Nu că Marya l-ar fi urât vreodată. Și un ultim personaj plăcut – și ca să existe o balanță –, ar fi un bărbat care nu a apărut de foarte multe ori, dar care pentru mine a contat foarte mult atunci când îl vedeam.  Și anume Vassily Denisov, un personaj foarte drag mine, cu inimă bună, blând și recunoscător; m-a enervat, în schimb, lipsa de încredere pe care o avea în el și faptul că merita mai mult din partea celor din jur, decât îi dăruiau. Actorul ales – Thomas Arnold –, s-a potrivit de minune, prin fizionomia caldă, bună, care te făcea, parcă, să-l privești cu tandrețe și dragoste. Nu știu dacă el chiar a fost așa, sau poate doar l-am supraapreciat, dar mie asta mi-a transmis prin felul pe care îl avea. 

Da, și iarăși am scris mai mult decât am promis, la personajele care mi-au plăcut. Așa că la cele pe care nu le-am putut suporta deloc, le voi scrie doar numele, și atât. Presimt că deja am dat-o pe arătură cu recenzia asta mult prea lungă. Și încă mai am câteva chestii de menționat. Iar cele care mi-au provocat un dezgust enorm sunt: Nikolai Rostov, Helene Bezukhova, Boris Drubetskoy, prințul Nikolai Bolkonsky – tatăl Maryei și a lui Andrei – și Anna Pavlovna. Dacă am uitat pe cineva, nu cred că mai contează așa de mult.

Am specificat mai sus că voi povesti două scene care m-au impresionat și m-au emoționat cel mai tare. Prima este vorba de cea în care Napoleon Bonaparte ajunsese în Moscova, iar locuitorii ei au trebuit să plece de acolo pentru a nu fi omorâți. În momentul în care au ajuns în locul salvator, din depărtare se putea vedea un nor gigantic de fum care venea din Moscova; capitala fusese incendiată. În momentul acela un om îi făcuse atenți pe ceilalți, iar tatăl Natashei, stupefiat și foarte trist, a spus niște cuvinte care m-au făcut să mă simt foarte ciudat. M-au înmuiat, de-a dreptul, ca să zic așa. Dar ca să vă dați seama mai bine despre ce vorbesc, voi reproduce mica lor conversație. Am copiat-o cuvânt cu cuvânt din film.

— Priviți acolo, Excelență, spuse un bărbat. Acolo în spate. Acela-i foc.
— Moscova arde, răspunse tatăl Natashei, făcând câțiva pași mici în față. Oh, Moscova, vorbi ca pentru sine.
— Nu contează, Excelență, încercă să-l liniștească bărbatul. Îl vor stinge. Fără teamă.
— Dar cine a mai rămas să stingă focul?, se auzi vocea ușoară a unei femei din spate. Probabil era soția bărbatului.
— Săraca Moscova, continuă tatăl Natashei, de parcă nu ar fi auzit ce spuneau cei de lângă el. Mama noastră dragă, li se adresă, în sfârșit, întorcându-se cu jumătate de față spre ei.

Poate că nu înseamnă și nu transmite atât de multe pentru alții, dar pe mine m-au trecut fiorii în acele clipe. Dar trecând mai departe. O altă scenă care m-a întristat foarte mult a fost cea în care Pierre Bezuhov fusese luat ostatic împreună cu alți ruși de către armata franceză. Trebuiau să părăsească Moscova neapărat. Fiind iarnă și traversând dealuri și sate înconjurate de un ger specific Rusiei, oamenii mureau pe capete din cauza frigului. Un bărbat cu care se împrietenise Pierre avea un cățel pe care îl ducea cu foarte mult drag în brațe. Picioarele îi erau înghețate de frig, degerate, sângerând din toate locurile. Cu toții erau obosiți, dar din cauza frigului, oboseala se resimțea și mai mult. Bărbatul nu mai putu să reziste. Îi dădu drumul cățelului și-i spuse lui Pierre că se va așeza puțin și va reveni în urma lui peste puțin timp. Cum soldații francezi nu campaseră nicăieri, ci mergeau în continuare, în loc să-l lase pe om acolo unde se așezase – oricum știau că va muri acolo din cauza frigului –, l-au împușcat. Cățelul nu veni după Pierre – cu toate că-l știa și se atașase de bărbat –, ci s-a așezat lângă stăpân și a început să scheune, ca și cum ar fi plâns moartea lui. Cu toții știm că animalele – de cele mai multe ori câinii – simt când stăpânul a murit, sau în cel mai fericit caz, este doar rănit, așa că nu-l părăsesc. Deci nu a fost nimic nou sau ieșit din comun. Dar circumstanțele în care se aflau, pe ger, pe foamete, pe război, a fost mai mult decât am simțit vreodată când am văzut o scenă similară. Nu s-a comparat cu nimic de genul. Acolo chiar am plâns.

Dacă ar fi să aleg un episod – din cele șase – pe care să-l adaug la categoria de cel mai impresionant și care m-a uimit cel mai mult, acela ar fi cel cu numărul cinci. Fiecare m-a ținut cu sufletul la gură și m-a făcut să fiu concentrată maxim asupra a tot ce se întâmpla, dar penultimul m-a terorizat, efectiv.  Nu numai că, în afara faptului că am „fost” în inima frontului și am putut vedea cât de dezastruos, ce catastrofe și cât măcel poate fi în acele momente, dar m-au trecut toți fiorii în clipele de după bătălie, când supraviețuitorii treceau prin chinuri greu de imaginat. M-am abținut cu greu să nu opresc episodul – atât de bine a fost filmat și atât de real a părut –, și mai că nu mi-a venit să vomit de la toate acele scene dezastruoase. Vă puteți da seama din celelalte filme și seriale pe care le-ați urmărit – cel mai mult și mai bine se observă la cele fantasy, science fiction –, exploziile, decorurile, efectele speciale par atât de reale, încât nu te mai miră nimic. Nu am fost surprinsă când treceam din cadru în cadru, când camera de filmat se oprea asupra unui om sfârtecat – în care se vedea doar jumătate de corp –, la picioare smulse sau tot felul de alte orori greu de digerat. Dar asta este magia – uneori de-a dreptul inimaginabilă și dezgustătoare – filmului, să parcă cât mai credibil. Dar să schimb puțin subiectul, deoarece mă apropii de finalul recenziei, pentru a spune cât de mult mi-au plăcut costumele personajelor, micile detalii care mereu fac diferența, culorile și toate bijuteriile care îți luau ochii. Oricum, dacă vă uitați doar la imaginea pe care am pus-o mai sus, vă dați seama despre cât de adevărat este. Mi-a plăcut și, așa cum am specificat la o postare de pe pagina de Facebook a blogului, în acele câteva zile de după terminarea mini-serialului, parcă am fost în altă lume; una greu de imaginat pentru mine, una foarte îndepărtată – dar nu imposibilă – de cea în care trăiesc, de prezent.