marți, 15 martie 2016

"Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes" de Cristina Nemerovschi


DESCRIEREA: Gigi Anghelescu are 39 de ani, patru luni, o săptămână, trei zile, șase ore, patru minute, câteva secunde și într-o dimineață ia hotărârea cea mare: să devină scriitor de succes. Pentru a porni în urmărirea visului său, își dă demisia de la banca de unde lucrează. Vegheat și consiliat și în cele mai mici detalii de către cei doi prieteni apropiați, Georgescu și Mateescu, deja scriitori, Anghelescu face primii pași pe aventurosul drum al cuceririi lumii literare, despre care la început nu știe nimic. Urmărit de amintirea nefericitei iubiri din adolescență, pentru preafrumoasa Adina, dar și chinuit de dorința de a salva literatura de ”impostori” - dintre care se distinge pregnant figura lui Cernătescu -, Anghelescu întâlnește cele mai șocante și mai colorate personaje, pe un drum unde, la final, îl va aștepta o surpriză de proporții uriașe. 

RECENZIAMi-am zis că trebuie să citesc cartea astea de foarte multă vreme. Și ca să vă dați seama de cât timp o am în bibliotecă, trebuie să vă spun că Editura Herg Benet a scos-o pe piață în 2014, iar eu mi-am achiziționat-o la Gaudeamus-ul din acel an. Imediat după ce am pus mâinile pe ea, mi-am spus: o păstrez pentru vacanța de iarnă – pe atunci eram în clasa a unsprezecea –, deoarece o carte comică se merită a fi citită atunci când ai timp să te bucuri de ea. Da, sigur! După ce a stat mult și bine fără a mă mai atinge de ea, a avut o perioadă în care voiam să o citesc, dar nu aveam starea necesară. Și ca să ajung să lecturez o carte doar de dragul de-a fi citită, înseamnă că nu mă bucur și nu înțeleg conținutul pe deplin. Dar de când am început acest an, m-am hotărât – pe lângă a reciti cărțile care nu aveau recenzii pe blog – că voi citi mai mulți autori români. Așa că, în fiecare lună, voi alege câte o carte – sau mai multe – scrisă de contemporanii noștri. Și, în felul ăsta, am ajuns să mă țin ca un scai de povestea lui Gigică; dacă a ajuns să fie un scriitor de succes pentru o lună, înseamnă că se merită a-i fi citită viața.

Atunci când m-am apucat de ea, am plecat cu gândul că voi râde în hohote – imediat când văd cuvântul „pamflet”, îmi dă impresia că amuzamentul va fi la tot pasul –, dar eu, în schimb, mă gândeam cu tristețe la toată situația lui Anghelescu. Și nu pentru că aș simți milă pentru el – cel puțin nu genul acela de compătimire care mă duce cu gândul la faptul că lumea ar fi prea crudă cu el –, ci pentru că e genul de specimen care nu a fost înzestrat cu prea multă minte. Un personaj mult prea credul, cu o încredere mult prea ridicată în forțele proprii și cu o aroganță greu de descris în cuvinte. Ca unii „scriitori” din ziua de azi. Legat de încrederea în forțele proprii, se spune că orice îți pui în cap, dacă ai încredere și muncești mult, poți ajunge orice îți dorești, ar spune unii. Da, se spune, dar, după părerea mea, dacă îți dorești să devii vacă, asta nu înseamnă că și poți ajunge la propriu o vacă. Poți, cel mult, să ai un comportament de vacă, dar aici e altă poveste. Așa l-am perceput eu pe Gigi Anghelescu – nu ca fiind o vacă –, mult prea încrezător în persoana lui; uneori trebuie să știi până unde îți sunt limitele, iar cele ale lui Gigi se opresc între hotarul dintre a fi îndrăgostit de Daniela Crudu și a limita pentru distrugerea unui scriitor care are ce căuta în tagma literară. Nu pot spune că l-am disprețuit, dar nici mult nu mi-a fost până să ajung acolo; motivul pentru care nu simt o ură gigantică pentru el este mama lui. Mama care îi călca cămășile, îi dădea bani de buzunar – unui om ce are treizeci și nouă de ani, patru luni, o săptămână , trei zile, șase ore, patru minute și câteva secunde – și îi făcea orice mâncare îi poftea inimioara, la orice oră din zi și din noapte. Un copilaș al mamei. Încă mai are de crescut, bietul de el! Poate că ăsta e un pretext prin care să-l consider încă un inocent, dar până la urmă și comportamentul ăsta de copil neștiutor, care nu înțelege nimic, ascunde și el o doză mare de prostie.

Și ca să nu se simtă prost pentru că vorbesc numai despre el, despre Gigică, acest geniu al literaturii care nu este înțeles de nimeni, îmi voi îndrepta privirea și spre celelalte personaje din carte, atât de poetice, ce formează această societate mirobolantă, ascunsă până acum de ochii noștri. Bineînțeles că dacă un prost preferă să sară gardul, când la douăzeci de centimetri în dreapta lui se află o poartă deschisă, și restul vor proceda precum el. Deh, pentru că poarta este doar o capcană. Așa și cu marii lui prieteni. Dacă Georgescu și Mateescu s-au afirmat în „cultură” prin poeziile ce sunt îndreptate doar spre o anumită categorie de oameni – oameni ai poporului, nu? –, Anghelescu de ce să rămână mai prejos? De ce să nu sară și el gardul ca să vadă cum e de cealaltă parte? Citindu-le conversațiile atât de inteligente, mi-am dat seama că România chiar are grave probleme când vine vorba de prostime. Pentru că românul e orgolios, atunci când cineva îi spune că se ducă la culcare deoarece e beat muci, se duce și-și mai ia un pahar, dacă cincizeci îi spun același lucru, persoana în cauză vine cu replica: duceți-vă dracului de proști! Dar cât de prost e omul dacă-ți spune un adevăr pe care nu vrei să-l crezi? Se spune că trebuie să gândești de unul singur, să nu te lași influențat de vorbele altora, dar dacă tu singur nu-ți dai seama că există o problemă gravă cu ceea ce scrii, poate ar trebui să te mai lași și influențat de vorbele altora.

Cartea Cristinei este un pamflet; știm că astfel de creații nu trebuie luate neapărat în serios, poate pentru a nu se supăra persoanele care sunt mai slabe emoțional. Recunosc, și eu pun repede la suflet unele lucruri, dar nu mă duc să plâng într-un colț, până mă găsește cineva și-mi spune: nu te simții ca făcând parte din chestia aia! Tu ești minunată, și extraordinară, și perfectă, și poți să faci orice îți propui; chiar și să te arunci de pe un bloc cu zece etaje, crezând că nu o să mori. Pentru că, știi de ce, nu o să mori! Nu, mă duc și mă gândesc dacă, poate, nu ar trebui să încerc să revizuiesc această problemă, care, până la urmă, poate chiar este o problemă. De multe ori m-am gândit că ar trebui să public cărți, că asta mi-ar plăcea foarte mult să fac, și eram sigură că aș putea. Dar apoi a trecut ceva timp și mi-am dat seama că dacă îmi place să citesc și să-mi imaginez fel și fel de povești, asta nu înseamnă că trebuie să fie, neapărt, publicate. Când scrii ceva, trebuie să vii cu ceva nou; o poveste mai diferită, ceva care să-i rămână în cap acelui cititor. Dar dacă tu publici doar pentru că ai văzut ce fain e să dai autografe, să vezi persoane care zâmbesc când te văd și sar în sus atunci când încearcă să vorbească cu tine, nu cred că este de ajuns. Genul acesta de autori – pentru că, eu consider că de la a fi autor și a ajunge scriitor, e o cale cam îndepărtată –, autori de duzină, scriu și se bucură de faimă o perioadă, dar dacă nu vin cu ceva personalizat, o să „moară” după câțiva ani. Așa și cu povestea lui Anghelescu. O fi ea pamflet, dar asta nu înseamnă că tot ce se află în carte nu trebuie să te pună puțin pe gânduri. Și nu spun că sunt un fel de Gigică – Doamne, mulțumesc că m-ai ferit de așa specimene în jurul meu! –, dar chiar și din cel mai prost personaj poți învăța câte ceva. 

Cel mai mult mi-a plăcut la cartea asta palma pe care a primit-o Anghelescu de la viață. M-a uimit în cel mai pur mod, cel mai șocant și cel mai amuzant, atunci când am văzut ce era, de fapt, Anghelescu pentru C. Și mi-a arătat – din nou, din nou, din nou și din nou – că a fi rocker și a te îmbrăca în haină de piele neagră, cu ținte, nu înseamnă că ai comportamentul pe care și l-a modelat societatea în capul ei. Educația, modul civilizat de-a vorbi, vine din interior, iar discuția dintre Anghelescu și Cernătescu mi-a confirmat – din nou, din nou, din nou și din nou – câtă dreptate am avut. Și mă bucur că ascult muzică rock, că mă îmbrac în geacă de piele și că-mi plac țintele, pentru că iubesc la nebunie când cineva mă consideră cumva atunci când mă vede, și când își dă seama cum sunt, de fapt, cum mă comport, îi dau peste nas. 

Da, mi-a plăcut cartea, da, am citit-o zâmbind uneori, alteori chiar râzând în hohote, și în alte cazuri întristându-mă pentru gândirea atât de varză pe care o au personajele, dar nu am putut să-i dau decât trei stele. I-aș fi putut da cinci stele din cinci, dar nu o pot considera mai bună decât celelalte cărți citite de la Cristina; nici măcar egală. A fost o carte care a vorbit despre realitate, despre cât de naivi pot fi unii oameni, dar nu m-a uimit foarte mult. Poate veți spune unii: dacă îți place o carte, fie și ea un pamflet, nu trebuie să te lași influențată de celelalte cărți ale autoarei. Dacă a meritat cinci stele, dă-i cinci stele. O fi meritat pentru alții care au citit-o, dar eu sunt celălalt cititor. Oricum, dacă vreți să o citiți, eu v-o recomand cu precizarea că: dacă la sfârșitul ei ajungeți să fiți nervoși din cauza anumitor personaje – cam toate –, dați vina pe ele, nu pe autoare. Pe realitatea care ne înconjoară. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu