miercuri, 23 martie 2016

"Copiii întunericului" (Neamul Corbilor #1) de Lavinia Călina


Descrierea: Roxana și Nicol, două adolescente cu personalități aparent diferite, devin cele mai bune prietene după o noapte în care viața li se va schimba complet. Împărtășind același secret, ele vor încerca timp de mai mulți ani să ducă împreună o existență cât mai banală, cotidiană, pentru a se ascunde de cei care le doresc, probabil, moartea.

Dar chiar secretul nu este ceea ce pare. Devenite pioni în mijlocul unei confruntări seculare între cele mai puternice neamuri de vrăjitori, cele două tinere au de ales între a fugi mereu sau a-și înfrunta adversarii. Întunericul este însă foarte aproape, mult prea aproape...

Recenzia: Din câte țin minte, după ce Lavinia Călina și-a lansat romanul de debut – primul volum din seria „Ultimul avanpost” –, la Gaudeamusul din toamna acelui an, a venit cu o altă serie, total diferită față de ce conținea prima. Eu nu am fost niciodată o mare fană a cărților cu vrăjitoare, așa că pot spune că nu m-a făcut foarte curioasă atunci când am citit descrierea. Dar în ciuda faptului că nu m-am împăcat foarte bune cu personajele de genul, având în spate experiența cu Ultimul avanpost, cu modul de-a scrie al autoarei și cu ideile pe care le afișase în carte – dar și cu o altă serie de la aceeași editură ce conținea, culmea, vărjitoare –, nu am fost la fel de inactivă din punct de vedere al interesului, așa cum aș fi fost în mod normal. De ce? Pentru că îmi plăcuse extraordinar de mult „Ultima vrăjitoare din Transilvania” și totodată pentru că știam că Editura Herg Benet promova altfel de scriitori, în care personajele lor erau mai altfel față de cum eram obișnuită în alte cărți. Și pentru că, în același timp, ambele serii – atât ”Ultima vrăjitoare din Transilvania”, cât și ”Neamul Corbilor – erau scrise de două persoane care scoteau la înaintare, oarecum, muzica rock; cu toate că, pe atunci, habar nu aveam că Anna Vary era Cristina Nemerovschi. Iar eu sunt o mare fană a genului rock, așa că aveam o bănuială că și „Neamul Corbilor” va fi mai diferit din punct de vedere al acțiunii și al ideilor. Plus că aveam o bănuială că va fi ceva mai dark; și nu neapărat după copertă. Dar de atunci și până acum a trecut ceva timp, și până să ajung să-mi cumpăr primul volum, Lavinia Călina s-a oferit să-mi dăruiască Copiii întunericului spre recenzie. Așa că-i mulțumesc și pe această cale. 

Am spus mai sus faptul că  descrierea volumului nu m-a atras foarte mult, deoarece vrăjitoarele și magia nu prea sunt punctul meu forte, când vine vorba de a le prefera. Dar, pe lângă acest aspect, trebuie să recunosc că nici faptul că Nicol și Roxana erau două persoane total diferite, nu m-a făcut foarte entuziasmată; sinceră să fiu, mă cam săturasem de personajele care nu prea aveau lucruri în comun – din punct de vedere al plăcerilor personale –, fie ele de același sex, sau băiat și fată. Faptul că Nicol era rebelă și mai independentă, iar Roxana cea bună la învățătură și ascultătoare, îmi cam domolise din curiozitate. Așa că, în momentul în care ajunsesem pe la jumătate cu volumul, eram sigură că după ce-l voi termina, nu-l voi putea scoate din nota pe care mi-o fixasem în cap; trei stele. Daaar – pentru că de cele mai multe ori există și un dar –, după ce începeam să parcurg a doua jumătate din Copiii întunericului, am realizat că diferențele care existau între cele două fete, erau totuși mai altfel față de cele din cărțile pe care le citisem înainte; și aici nu mă refer doar la faptul că vorbim de magie și chestii fantasy. Nu, mă refer la ele ca persoană, ca și caracter. Amândouă m-au făcut să-mi intre în cap ideea aceea cum că, dacă la început au fost nevoite să se suporte, pe parcurs devenise ceva natural. Parcă se completau una pe cealaltă. Și nu – din nou –, nu prea văd să se asemene cu genul acela de apropiere care spune că: cei diferiți se completează, sau ceva în genul. E ceva mai puternic de atât, așa că am învățat să mă obișnuiesc cu ele, cu felul cum sunt.

Și că tot sunt la capitolul cu „ce nu mi-a plăcut”, am spus să nu ies din el și să continui. Dacă, pe parcurs, am ajuns să mă obișnuiesc cu diferențele dintre Nicol și Roxana – și chiar să-mi placă –, cu faptul că volumul a fost povestit din două perspective, mi-a fost cam greu. Poate dacă ar fi avut același caracter, personajele nu ar fi fost diferite, mi-ar fi fost și mai greu să mă obișnuiesc, deoarece nu aș fi înțeles rostul, când cartea putea foarte bine să fie scrisă la persoana a treia. Dar chiar și cu două caractere diferite, tot am întâmpinat mici dificultăți. Și nu pentru că mi-ar fi fost mai greu să o înțeleg – atunci de ce te deranjează?, ați spune –, ci din cauză că, imediat cum se termina un capitol și se continua cu cel din perspectiva celeilalte, capitolul de dinainte se termina într-un mod care te lăsa în aer. Și în loc să citesc în continuare, eram nevoită să aștept un capitol ca să aflu ce se va întâmpla. Poate este doar o chestie de a mea, dar nu mă împac foarte bine cu mai multe perspective; fie una, fie la persoana a treia. Dar având în vedere că m-a surprins foarte mult volumul – iar despre acest aspect voi scrie mai pe larg, puțin mai jos –, nu mă pot opri din a citi seria asta, din cauza acestei mici neplăceri. E ceva ce, poate, la fel, cu timpul, voi reuși să mă obișnuiesc.

Seria este, categoric, un dark fantasy fără nicio îndoială. Este evident acest lucru, așa că nu are rost să aduc argumente în plus pentru a justifica concluzia la care am ajuns. Ideea de a crea neamuri care să aibă atât de multe lucruri în comun, și totuși fiind foarte diferite, mi s-a părut unul din cele mai importante motive pentru care m-am hotărât că voi continua seria asta fie ce o fi. Mă așteptam să dau peste două, maxim trei astfel de grupuri – le pot numi și așa, oare? –, nu peste câte sunt de fapt, și cred că acest lucru m-a uimit cel mai mult. Seria are originalitatea și ineditul ei – prin modul cum vrăjitorii și vrăjitoarele își primeau acest dar, prin istoria lor dar și prin faptul că există o oarecare unicitate pe care nu o pot explica în cuvinte, dar care există și se simte doar atunci când citești și trăiești pe pielea ta acel sentiment. Dar, ca fiecare serie fantasy – sau nu –, există și mici clișee care se pot observa foarte ușor, dar despre care nu voi scrie nimic, deoarece nu aș vrea să dau spoilere; veți descoperi singuri. Cum, până acum, toate cărțile scrise de Lavinia Călina au avut întâmplările plasate în România, nici de această dată nu a schimbat spațiul; cred că, atunci când se va gândi să scrie vreo carte în care acțiunea să se desfășoare într-o altă țară – dacă se va întâmpla vreodată acest lucru –, va fi ceva foarte ciudat. De ce? Ei bine, eu cred că dacă va fi să fie așa, și-ar pierde puțin din farmec cărțile ei. Faptul că ideea de distopic poate avea legătură și cu România, că zombii nu se pot găsi doar în America și că vrăjitoarele nu-și folosesc magia doar în alte țări, mă face să mă simt mai conectată cu acele cărți. Pentru că mă gândesc în felul următor: hei, eu am fost în orașul ăsta! Da, știu exact unde se află locul ăsta! Mi-l imaginez mult mai bine, și când știu că chiar am trecut pe acolo, mă leagă mai mult de acele întâmplări. Și așa cum a fost în celelalte cărți pe care le-am citit de la ea, așa s-a petrecut și în cazul acestui volum. Cu toate că nu am știut locația exactă, știam se petrecea în România, și mi-a fost de ajuns. 

Cartea este scrisă într-un mod alert, dar totodată fără a da impresia că ar grăbi acțiunea. Lavinia are un stil simplu, fără înflorituri și exagerat de multă descriere, dar care are magia lui, ce, pur și simplu, te atrage spre mai mult. Mi-a luat două zile să o citesc nu pentru că mi-ar fi fost greu, ci pentru că s-a întâmplat să nu am timp prea mult pentru a mă dedica întru totul ei. În afara acelor mici chestii care nu mi-au plăcut, nu am ce să-i reproșez; poate doar că au fost prea puține pagini. Așteptările pe care le-am avut pentru cartea asta au fost întrecute de câteva ori, și nu poate decât să fie de bine.

Și cum nu există recenzii fără a vorbi, măcar puțin, și despre personaje, aș vrea să spun câte ceva despre cele două fete dar și despre personajele care mi-au plăcut sau nu. Nicol și Roxana – așa cum am tot scris și mai sus – sunt două persoane total, total diferite, dar care se aseamănă prin ceea ce sunt; prin ce ascund. Nu pot spune că mi-a plăcut mai mult de una și mai puțin de cealaltă, dar cum felul lui Nicol de-a fi l-am mai întâlnit, până la un anumit punct, și în personalitatea Dianei și a Elenei, Roxana a fost puțin mai diferită. Având în vedere că, până la urmă, amândouă sunt personaje principale, cu un personaj central, cum este Roxana, nu am mai întâlnit în cărțile Laviniei. Și totuși, am spus că ea este foarte diferită de Nicol, dar să nu credeți că este chiar o fată scăpată de pe lună, care nu se poate descurca și care la un simplu țipăt, pică leșinată. Nu, doar că anumite aspecte din caracterul ei, nu le-aș putea vedea vreodată în cel al lui Nicol. Cât despre Nicol, dacă ar fi să fac o comparație între cele trei tipe dure din cărțile Laviniei – Diane („Ultimul avanpost”), Elena (Zona Zero) și Nicol („Neamul Corbilor”) – nu credeam că voi ajunge să-mi placă mai mult decât o făceam pentru Diane. Din câte știu, toate trei au împrumutat câte ceva din personalitatea autoarei, așa că tot pot spune că toate trei sunt niște The Powerpuff Girls sau niște spioane. Fiecare dintre ele are povestea ei – mai plăcută sau mai puțin fericită –, dar, cu toate că Elena a trecut prin niște întâmplări de-a dreptul terifiante, Nicol mi s-a părut a fi și mai distrusă din acest punct de vedere. Și cred că, la fel, dintre toate trei, comportamentul ei mai dur și mai neprietenos poate fi cel mai justificat.

Ce aș putea spune despre restul personajelor? Dintre cele secundare mi-a plăcut extraordinar de mult de Radu și în momentul în care am aflat un anumit lucru despre el, nu am putut să nu fug cu mintea spre un altul – din altă serie –, despre care tot am mai vorbit. Despre cine? Despre Întunecatul din „Grisha”, trilogia scriitoarei Leigh Bardugo. Cred că tot v-am zăpăcit cu personajul acesta de o să ajungeți să mă urâți, dar chiar nu am putut să nu-l asemăn pe Radu – personaj fictiv din popor – cu Întunecatul lui Bardugo. Sunt fericită pentru că avem și noi un Întunecat – nu o copie a lui, unul original, ce poartă numele de Radu, poate mai înfricoșător și intrigant decât Alexander. Și dacă am spus că îmi place foarte mult de Alex din „Ultimul avanpost”, ei bine, acum Alex poartă un alt nume; Radu. Alex rămâne pe locul doi, puțin mai jos – foarte puțin –, dar nu pe aceeași treaptă. De Andreea – nu-mi vine să cred că, în sfârșit, un personaj poartă și numele meu! – nu aș putea spune decât că și-a făcut bine treaba și merită ce a primit. Bravo ei! Cât despre celelalte personaje, nu aș dori să spun prea multe, deoarece cred că deja am scris mai mult decât era cazul. Poate că în celelalte volume voi spune mai multe lucruri, când, poate, vor face ceva mai important. Mai semnificativ.

Mi-a plăcut – da, ne-am dat seama! –, și chiar dacă nu se afla pe lista cu ceea ce-mi voi cumpăra de la Bookfest, a trebuit să  adaug și volumul doi. Și mă bucur că am citit-o tocmai acum deoarece, spre deosebire de alții care au lecturat-o atunci când a apărut, eu voi aștepta mai puțin până la lansare. Deci, da, să treacă timpul mai repede și să vină târgul de carte. Am cărți de cumpărat; vreau să mă blesteme zorii cât mai repede! 

Citate:
"Timpul trece repede. Lumea se schimbă. Anii pe care îi petrecem clădindu-ne visele sunt ani irosiți, clipe din viață pe care le pierdem construind într-o lume imaginară ceva ce nu o să avem niciodată șansa de a realiza în lumea cealaltă." 
"Să nu îți fie frică de întuneric, căci de la întuneric știi la ce te poți aștepta, să îți fie frică de lumină, căci lumina e cea care te orbește." 
"Oamenii vin și pleacă din viața ta. Chiar dacă au fost prezenți pentru o scurtă perioadă sau una mai îndelungată, atunci când îi pierzi lasă în urmă un gol cât de mic în inima ta. Să pierzi pe cineva drag e cumplit."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu