joi, 31 martie 2016

Wrap-up | March 2016

Ca număr de cărți, pot spune că a fost cea mai bună lună de când am intrat în anul 2016. Nu am considerat luna Martie ca fiind mai liberă din punct de vedere al timpului (de am ajuns să citesc șase cărți), ci numărul se datorează, în principal, faptului că au fost niște cărți ușoare, fără complexitate (în afară de cea cu numărul patru). Nici eu nu mă așteptam să se strângă atâtea cărți citite, dar mă încântă acest număr; simțeam că tot strângeam, dar lecturam mult prea puțin. Sunt, oarecum, echilibrată în acest moment. 
  1. Dama de pică și alte povestiri de Alexandr S. Pușkin. Această carte de povestiri este prima pe care o citesc, în care sunt mai multe povești, nu doar una și lungă. Majoritatea mi-au plăcut destul de mult, unele au fost interesante, dar au existat și câteva pe care le-am considerat doar ca fiind citite. Nimic mai mult. Mi-a plăcut să recitesc cartea, dar nu țin minte să-mi fi plăcut mai mult acum decât atunci. Și cu toate astea, chiar dacă a fost una acceptabilă și plăcut de lecturat, mă deranjează foarte mult că mi-a luat mai mult de o săptămână să o termin. Și nu cred că a ținut de dispoziție sau de timp. Ci pur și simplu nu am simțit atracția aceea irezistibilă, iar acest lucru a fost un impediment. Nu m-a făcut să vreau să o citesc încontinuu, fără să iau pauze chiar și de câteva zile. Dar a fost ok, totuși. 3 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 
  2. Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes de Cristina Nemerovschi. Cartea a fost ceva altfel față de ce am citit până acum scris de autoare, și mi-a plăcut, dar mi-a și displăcut în același timp. Am considera-o ca fiind un exemplu dată omului prost ce, uneori, prea multă încredere în sine strică. Așa l-am perceput eu pe Gigi Anghelescu, unul din proștii poporului, ca fiind un exemplu a „valorilor” fără valoare, ce consideră că dacă orice-și pune în cap, poate realiza. Chiar și ceva ce nu e de el: scrierea. Pentru că nu toată lumea e bună la așa ceva. Dar mai multe veți găsi în recenzie. 3 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 
  3. Mare Tranquillitatis de Katja Millay. A doua lectură pe care am avut-o pentru această carte și nu am întâmpinat mari diferențe față de prima dată când am citit-o, în sensul că nu mi-a plăcut mai puțin, într-o măsură foarte mare. Da, i-am scăzut un punct – mai multe o să aflați din recenzie de ce –, dar asta nu m-a făcut să o privesc cu ochi de critic, ci cu unii ai unui cititor puțin mai experimentat. Mi-a fost dor de povestea Nastyei – sau Nastylica, cum îi spunea un personaj –, dar și a lui Josh, și pot spune că m-am bucurat pe deplin de interacțiunile dintre ei doi. A fost o lectură plăcută, dar din cauza unor circumstanțe din carte, a fost și neplăcută în unele locuri. 4 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 
  4. Otrăvurile coroanei (Regii blestemați #3) de Maurice Druon. Acesta este ultimul volum pe care îl mai aveam de recitit ca să ajung la zi cu volumele unde am rămas. Nu știu dacă a fost mai bun decât celelalte două, nici nu zic că a fost, dar mi s-a părut unul mult mai tensionat. Cel puțin, pe mine, m-a făcut să mă simt oarecum ciudat, ca și cum mă apăsa ceva. Aceleași personaje care mi-au plăcut în volumele anterioare au rămas pe aceeași poziție, dar și cele pe care nu am putut să le sufăr. Poate va suna sadic, dar m-am bucurat când a murit Ludovic al X-lea, cu toate că modul prin care a făcut-o a fost destul de dur. Dar a fost un volum bun, unul foarte bun chiar, și cu toate că nu știu când mă voi apuca și de cel cu numărul patru, sper să o fac până la începutul verii.  5 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 
  5. Copiii întunericului (Neamul Corbilor #1) de Lavinia Călina. După cum se știe, nu prea sunt o mare fană a vrăjitoarelor, dar după ce am citit „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, seria apărută la aceeași editură, aveam o vagă impresie că și aceasta o să-mi surâdă. Și chiar a fost să fie adevărat, chiar dacă unele chestii nu prea m-au încântat. Și chiar și așa, m-a surprins de destul de multe ori încât să o consider o serie care merită a fi citită până la ultimul volum; orice ar rezerva acela. 3,5/4 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 
  6. Rochia Aurie de Theo Anghel. Nu pot spune că a fost o carte rea din punct de vedere a scriiturii, ci personajele, acțiunea grăbită și relațiile dintre ele (fără formă, de plastic), m-au făcut să-i dau această notă. De multe ori simțeam nevoia să privesc înainte ca să văd cât mai este până o voi termina, și au existat dăți în care îmi doream să sar peste unele pagini, deoarece, sinceră să fiu, mă cam plictiseau. Dar, mai pe larg, puteți citi din recenzie. 2 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
Sper că și Aprilie îmi va rezerva niște surprize, dar mă cam îndoiesc, având în vedere că în ultima săptămână din lună voi pleca la bunici (pentru sărbători), și nu am în plan să iau cărți cu mine; decât pe cea pe care o voi citi în timpul de dinainte să plec, și nu va fi terminată. Dacă va fi să o termin, cred că voi alege una pe care să o citesc acolo, dar nu ceva foarte greu. Oricum, mai este până atunci.

vineri, 25 martie 2016

"Rochia Aurie" de Theo Anghel

Romanul Rochia aurie poate fi comandat de pe site-ul editurii Quantum Publishers

DESCRIEREA: Ana Simion este fiica unor imigranți români pe tărâmul tuturor posibilităților.

În urma unei întâlniri pe nevăzute, aranjată de o prietenă, cunoaște un bărbat pe care îl antipatizează, fără drept de apel, încă din primele minute. Dorind să pună capăt serii dezastruoase, îl refuză categoric. Însă individul face parte din tagma celor care nu acceptă un NU din partea sexului slab. Rănit în orgoliu, își iese din fire, și o atacă pe Ana în toaleta localului. Țipetele îi atrag atenția unui necunoscut care o salvează în ultimul moment.

Mason Hart face parte dintr-o familie bună, însă puțin cam ciudată. Atras în mijlocul unui grup pestriț de sentimentele pe care începe să le aibă față de Mason, viața banală a Anei este dată peste cap.

RECENZIA: Această autoare îmi este cunoscută ca și nume – în sensul că i l-am citit de nenumărate ori pe diferite bloguri sau în postările de pe Facebook, prin intermediul seriei pe care o scrie –, dar nu am citit până acum nimic scris de ea. Și eram, oarecum curioasă și intrigată de modul cum povestește și de ideile pe care le are. Prima dată când am citit titlul acestei cărți a fost în momentul în care am intrat pe siteul editurii Quantum și am descoperit că, pe lângă primele două volume din seria „Am murit, din fericire”, scriitoarea mai publicase și un roman stand-alone, Rochia Aurie, după ce realizase că fusese citit de foarte multe persoane pe Wattpad. După ce am primit coletul oferit de editura Quantum cu ocazia colaborării pe care am făcut-o cu ei, printre cărțile din pachet se afla și aceasta. Chiar și citind descrierea, nu mi-am făcut nicio idee despre conținutul volumului, cu toate că ne-a oferit câteva informații care ne-ar fi putut ajuta în acest fel. Dar nici nu m-am sinchisit să-mi pun capul la contribuție ca să-mi imaginez fel și fel de scene; unu, pentru că oricum știam că nu se va potrivi cu ceea ce aș fi găsit în interiorul ei și doi, din cauză că preferam să fiu surprinsă sau nu, de la început. Recunosc, privind coperta și, implicit pe tânăra care apare, nu a putut să nu-mi apară chipul lui Megan Fox în minte. Poate greșesc eu, dar mi se pare că seamănă izbitor de bine cu actrița.

Mi-am făcut un plan de idei după ce am terminat Rochia Aurie, și cum sunt destul de multe lucruri de scris, nu prea știu cu ce să încep mai întâi. Și, din nefericire, cam toate nu vorbesc despre aspecte plăcute, deoarece nu prea am fost încântată de ce am găsit pe parcursul romanului. Așa că ceea ce voi urma să scriu mai jos este strict subiectiv, și cum există persoane care să sară în sus cu vorbe urâtă, deoarece le-aș fi jignit cartea iubită – totuși, intenția mea nu este să mă iau personal de cineva și să-l insult la propriu –, sper că nu va fi și în cazul acestei cărți. Eu consider că voi veni cu argumente solide care să-mi întărească cele două stele  pe care le-a primit această carte. Este strict numai și numai părerea mea, așa că mi-o susțin cu fermitate.  

De la începutul romanului am sesizat un lucru care m-a deranjat foarte mult: faptul că mi s-a părut că ar fi mult prea grăbit totul. Din descriere ni se precizează faptul că Ana s-a întâlnit cu un tip, pe nevăzute, și anume cu Adonis – pe bune? Adonis? Frumos de pici, și fix așa îl cheamă? –, de unde, în timpul cinei care nu a durat mai mult de câteva minute, totul a degenart. O să trec peste restul scenelor și o să mă opresc la momentul în care îl întâlnește pe acel misterios bărbat, pe Mason. Pe lângă faptul că totul a decurs mult prea repede, toată acea confruntare mi-a dat impresia că ar fi forțată; ca și cum niște actori și-ar juca rolul doar de-a apărea și ei pe ecran. Nu am văzut zgâcul acela – și aici sunt incluse toată personajele care au apărut de-a lungul romanului –, conversațiile au fost de carton, fără să te facă să-ți dorești să afli mai multe despre persoanele respective. Recunosc că, de multe ori mai mult m-au enervat decât să le citesc cu plăcere. Toată acțiunea a intrat în aproximativ două sute cincizeci de pagini, în care nu s-au întâmplat prea multe lucruri palpitante; mai pe la sfârșit intră și tensiunea, ca să zic așa, dar nu una extraordinar de impresionantă și diferită față de ce am găsit în alte cărți. Când spun că a fost totul grăbit mă refer și la faptul că, de la începutul și până la sfârșitul romanului, nu cred că toate întâmplările s-au petrecut în mai mult de o lună de zile; o lună de zile în care Ana și cu misteriosul Mason s-au certat, s-au împăcat și mai știu eu ce alte chestii, și la final, el o cere în căsătorie. După tot ce i-a făcut și după felul cum s-a comportat cu ea, eu i-aș fi făcut un vânt și un du-te nenică de aici, că n-ai ce căuta în viața mea! Din cauza acestui impediment – pentru că, da a existat un impediment în faptul că totul s-a petrecut fulgerător de repede –, dar și a personajelor care nu mi-au plăcut absolut deloc – poate în afara lui George –, îmi doream de multe ori să sar peste pagini. Nu spun că scriitoarea ar fi avut prea multe descrieri și m-ar fi plictisit de moarte, conversațiile lor au fost de vină. Nu au avut acel suflu, acea dorință despre care am scris mai sus.

Pe Mason l-am catalogat ca fiind un bărbat agresiv în vorbe – genul acela care nu stă să asculte mai întâi, ci aruncă numai cuvinte urâte, crezând că are dreptate –, poate că bun la suflet dar mincinos cu propria persoană și care nu știe să se comporte cu o femeie. Pentru că, da, acest lucru m-a supărat cel mai mult la el; sare cu gura și zbiară și urlă, de parcă totul i s-ar cuveni. Și ca să vin cu un exemplu (SPOILER ALERT!), o să vorbesc de momentul în care a întrebat-o pe Ana dacă dorește să se mute cu el. Bineînțeles că el se aștepta sută la sută ca fata să-i răspundă afirmativ, așa că în momentul în care l-a dezamăgit prin ceea ce i-a spus, a început să urle și să facă ca toate alea, ca într-un final să plece, trântind ușa. Prea dramatic pentru mine. Și cum Ana era o naivă – oh, Doamne, urăsc atât de mult lucrul ăsta la mine, încât atunci când îl văd la altcineva, îmi pierd câmpii! –, și-a făcut băgăjelul și s-a mutat la el. Păi, stai puțin! Urlă și zbiară la tine, reproșându-ți că nu-l interesează de altcineva, și tu te aștepți ca din izbucnirea pe care a avut-o – fără vreun rost –, să nu te ia la bătaie atunci când are motiv să izbucnească? El este exact genul de stereotip care în viața reală te-ar omorî în bătaie cu prima ocazie. Nu am văzut pic de tandrețe la el, iar felul cum o îmboldea și cum se dădea la Ana, mergea perfect pentru un rol negativ, de personaj rău. Am scris mai sus cum că și eu sunt naivă, dar nici chiar atât. Așa că relația dintre ei doi, pentru mine, a fost ca un joc de teatru bine realizat. NO SPOILER! O relație forțată, nu care să curgă de la sine, să dea voie personajelor să se cunoască mai bine, înainte de-a face pasul următor. Au existat momente în care mi-am dat ochii peste cap din cauza enervării pe care mi-o provocaseră discuțiile lor, ușor penibile și fără substanță.

Am pomenit de faptul că, dintre toată personajele participante la acțiunea din carte, singurul care mi-a plăcut și cu care m-am împăcat, a fost George. Nu voi specifica ce rol are el în Rochia Aurie și ce legătură are cu celelalte personaje, dar cert este că, în ciuda faptului că nu cred să fi avut mari fani din rândul cititorilor, dar și din cauză că trecutul și prezentul lui nu sunt unele cu care să te lauzi, m-am simțit mai atrasă de el. Mi-a plăcut ca și om, ușor indiferent și totuși introdus în tot ce se întâmpla acolo. Poate că nu l-am înțeles atât de bine cum ar fi trebuit pe Mason – cu toate că nu știu ce lucruri ar putea ascunde în spatele comportamentului deplorabil –, dar cu George cu siguranță am făcut-o. Cât despre restul personajelor, având în vedere că nu mi-au plăcut cam deloc, mă voi opri din a mai spune ceva și despre ele.

Este, până la urmă o carte romantică, dar una cam dură și fără substanță, fadă. Dar fără a jigni pe cineva, eu m-am simțit mai mult ca fiind într-o telenovelă, nicidecum într-o carte care să-mi lase ceva de pe urma lecturării ei; în afară de dezamăgire și nervozitate. Și ca să nu considerați că am scris recenzia asta doar pentru a vorbi negativ despre Rochia Aurie, scriitoarea nu este genul acela de autor care să nu știe să scrie cum trebuie. Pentru că, până la urmă, stilul ei este unul plăcut, lejer, care nu mă va încurca atunci când voi parcurge celelalte cărți pe care le-am primit în colet. Din câte am citit la început, ea  ar fi scris Rochia Aurie în 2013, deci, presupun că aceste neplăceri pe care le-am simțit, se datorează, poate, lipsei ei de experiență. Zic. Bine, nu știu când a început să scrie, dar presimt că între Rochia Aurie și seria „Am murit, din fericire” există o diferență destul de mare, deoarece am citit câteva pagini din primul volum al seriei, Întoarcerea, și se vede o diferență destul de mare. Eu așa cred, așa că sunt curioasă și nerăbdătoare să mă apuc de cele două volume pe care le-am primit din partea editurii Quantum; pentru că nu am de gând să le las la o parte doar pentru că nu mi-a plăcut această carte. Cum am spus, nu este genul de autor care să-ți provoace disperare și tristețe pentru că a mai fost scos pe piață un „scriitor” – în cazul ei nu este loc de ghilimele –, ce o să împânzească librăriile cu prostie. Presimt că va fi altceva acolo. 

Și nu vreau să se înțeleagă greșit, cartea poate că este pe placul altor cititori, doar că, în cazul meu, eu am simțit-o mult prea dramatică de cele mai multe ori. Dacă mie nu mi-a plăcut, asta nu înseamnă că nu poate să-și aibă proprii cititori; fiecare o percepe așa cum i-au arătat-o ochii. Din această cauză se și spune că: o carte poate fi interpretată în multe feluri, puține fiind persoanele care se apropie cât mai mult de ideea ce a avut-o autorul în cap. Eu nu am fost impresionată de ea, dar am văzut că pe Goodreads cam toate persoanele i-au dat numărul maxim de stele. Deci, da... are cititorii ei! Dar, așa cum am scris și mai sus, neplăcerea pe care am avut-o citind Rochia Aurie, nu mă va opri cu nimic să nu le dau câte o șansă și celorlalte cărți pe care le-am primit, scrise de această autoare.

miercuri, 23 martie 2016

"Copiii întunericului" (Neamul Corbilor #1) de Lavinia Călina


Volumul Copiii întunericului poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Roxana și Nicol, două adolescente cu personalități aparent diferite, devin cele mai bune prietene după o noapte în care viața li se va schimba complet. Împărtășind același secret, ele vor încerca timp de mai mulți ani să ducă împreună o existență cât mai banală, cotidiană, pentru a se ascunde de cei care le doresc, probabil, moartea.

Dar chiar secretul nu este ceea ce pare. Devenite pioni în mijlocul unei confruntări seculare între cele mai puternice neamuri de vrăjitori, cele două tinere au de ales între a fugi mereu sau a-și înfrunta adversarii. Întunericul este însă foarte aproape, mult prea aproape...

RECENZIADin câte țin minte, după ce Lavinia Călina și-a lansat romanul de debut – primul volum din seria „Ultimul avanpost” –, la Gaudeamus-ul din toamna acelui an, a venit cu o altă serie, total diferită față de ce conținea prima. Eu nu am fost niciodată o mare fană a cărților cu vrăjitoare, așa că pot spune că nu m-a făcut foarte curioasă atunci când am citit descrierea. Dar în ciuda faptului că nu m-am împăcat foarte bune cu personajele de genul, având în spate experiența cu Ultimul avanpost, cu modul de-a scrie al autoarei și cu ideile pe care le afișase în carte – dar și cu o altă serie de la aceeași editură ce conținea, culmea, vrăjitoare –, nu am fost la fel de inactivă din punct de vedere al interesului, așa cum aș fi fost în mod normal. De ce? Pentru că îmi plăcuse extraordinar de mult „Ultima vrăjitoare din Transilvania” și totodată pentru că știam că Editura Herg Benet promova altfel de scriitori, în care personajele lor erau mai altfel față de cum eram obișnuită în alte cărți. Și pentru că, în același timp, ambele serii – atât ”Ultima vrăjitoare din Transilvania”, cât și ”Neamul Corbilor – erau scrise de două persoane care scoteau la înaintare, oarecum, muzica rock; cu toate că, pe atunci, habar nu aveam că Anna Vary era Cristina Nemerovschi. Iar eu sunt o mare fană a genului rock, așa că aveam o bănuială că și „Neamul Corbilor” va fi mai diferit din punct de vedere al acțiunii și al ideilor. Plus că aveam o bănuială că va fi ceva mai dark; și nu neapărat după copertă. Dar de atunci și până acum a trecut ceva timp, și până să ajung să-mi cumpăr primul volum, Lavinia Călina s-a oferit să-mi dăruiască Copiii întunericului spre recenzie. Așa că-i mulțumesc și pe această cale. 

Am spus mai sus faptul că  descrierea volumului nu m-a atras foarte mult, deoarece vrăjitoarele și magia nu prea sunt punctul meu forte, când vine vorba de a le prefera. Dar, pe lângă acest aspect, trebuie să recunosc că nici faptul că Nicol și Roxana erau două persoane total diferite, nu m-a făcut foarte entuziasmată; sinceră să fiu, mă cam săturasem de personajele care nu prea aveau lucruri în comun – din punct de vedere al plăcerilor personale –, fie ele de același sex, sau băiat și fată. Faptul că Nicol era rebelă și mai independentă, iar Roxana cea bună la învățătură și ascultătoare, îmi cam domolise din curiozitate. Așa că, în momentul în care ajunsesem pe la jumătate cu volumul, eram sigură că după ce-l voi termina, nu-l voi putea scoate din nota pe care mi-o fixasem în cap; trei stele. Daaar – pentru că de cele mai multe ori există și un dar –, după ce începeam să parcurg a doua jumătate din Copiii întunericului, am realizat că diferențele care existau între cele două fete, erau totuși mai altfel față de cele din cărțile pe care le citisem înainte; și aici nu mă refer doar la faptul că vorbim de magie și chestii fantasy. Nu, mă refer la ele ca persoană, ca și caracter. Amândouă m-au făcut să-mi intre în cap ideea aceea cum că, dacă la început au fost nevoite să se suporte, pe parcurs devenise ceva natural. Parcă se completau una pe cealaltă. Și nu – din nou –, nu prea văd să se asemene cu genul acela de apropiere care spune că: cei diferiți se completează, sau ceva în genul. E ceva mai puternic de atât, așa că am învățat să mă obișnuiesc cu ele, cu felul cum sunt.
"Timpul trece repede. Lumea se schimbă. Anii pe care îi petrecem clădindu-ne visele sunt ani irosiți, clipe din viață pe care le pierdem construind într-o lume imaginară ceva ce nu o să avem niciodată șansa de a realiza în lumea cealaltă." 
Și că tot sunt la capitolul cu „ce nu mi-a plăcut”, am spus să nu ies din el și să continui. Dacă, pe parcurs, am ajuns să mă obișnuiesc cu diferențele dintre Nicol și Roxana – și chiar să-mi placă –, cu faptul că volumul a fost povestit din două perspective, mi-a fost cam greu. Poate dacă ar fi avut același caracter, personajele nu ar fi fost diferite, mi-ar fi fost și mai greu să mă obișnuiesc, deoarece nu aș fi înțeles rostul, când cartea putea foarte bine să fie scrisă la persoana a treia. Dar chiar și cu două caractere diferite, tot am întâmpinat mici dificultăți. Și nu pentru că mi-ar fi fost mai greu să o înțeleg – atunci de ce te deranjează?, ați spune –, ci din cauză că, imediat cum se termina un capitol și se continua cu cel din perspectiva celeilalte, capitolul de dinainte se termina într-un mod care te lăsa în aer. Și în loc să citesc în continuare, eram nevoită să aștept un capitol ca să aflu ce se va întâmpla. Poate este doar o chestie de a mea, dar nu mă împac foarte bine cu mai multe perspective; fie una, fie la persoana a treia. Dar având în vedere că m-a surprins foarte mult volumul – iar despre acest aspect voi scrie mai pe larg, puțin mai jos –, nu mă pot opri din a citi seria asta, din cauza acestei mici neplăceri. E ceva ce, poate, la fel, cu timpul, voi reuși să mă obișnuiesc.

Seria este, categoric, un dark-fantasy fără nicio îndoială. Este evident acest lucru, așa că nu are rost să aduc argumente în plus pentru a justifica concluzia la care am ajuns. Ideea de a crea neamuri care să aibă atât de multe lucruri în comun, și totuși fiind foarte diferite, mi s-a părut unul din cele mai importante motive pentru care m-am hotărât că voi continua seria asta fie ce o fi. Mă așteptam să dau peste două, maxim trei astfel de grupuri – le pot numi și așa, oare? –, nu peste câte sunt de fapt, și cred că acest lucru m-a uimit cel mai mult. Seria are originalitatea și ineditul ei – prin modul cum vrăjitorii și vrăjitoarele își primeau acest dar, prin istoria lor dar și prin faptul că există o oarecare unicitate pe care nu o pot explica în cuvinte, dar care există și se simte doar atunci când citești și trăiești pe pielea ta acel sentiment. Dar, ca fiecare serie fantasy – sau nu –, există și mici clișee care se pot observa foarte ușor, dar despre care nu voi scrie nimic, deoarece nu aș vrea să dau spoilere; veți descoperi singuri. Cum, până acum, toate cărțile scrise de Lavinia Călina au avut întâmplările plasate în România, nici de această dată nu a schimbat spațiul; cred că, atunci când se va gândi să scrie vreo carte în care acțiunea să se desfășoare într-o altă țară – dacă se va întâmpla vreodată acest lucru –, va fi ceva foarte ciudat. De ce? Ei bine, eu cred că dacă va fi să fie așa, și-ar pierde puțin din farmec cărțile ei. Faptul că ideea de distopic poate avea legătură și cu România, că zombii nu se pot găsi doar în America și că vrăjitoarele nu-și folosesc magia doar în alte țări, mă face să mă simt mai conectată cu acele cărți. Pentru că mă gândesc în felul următor: hei, eu am fost în orașul ăsta! Da, știu exact unde se află locul ăsta! Mi-l imaginez mult mai bine, și când știu că chiar am trecut pe acolo, mă leagă mai mult de acele întâmplări. Și așa cum a fost în celelalte cărți pe care le-am citit de la ea, așa s-a petrecut și în cazul acestui volum. Cu toate că nu am știut locația exactă, știam se petrecea în România, și mi-a fost de ajuns. 
"Să nu îți fie frică de întuneric, căci de la întuneric știi la ce te poți aștepta, să îți fie frică de lumină, căci lumina e cea care te orbește." 
Cartea este scrisă într-un mod alert, dar totodată fără a da impresia că ar grăbi acțiunea. Lavinia are un stil simplu, fără înflorituri și exagerat de multă descriere, dar care are magia lui, ce, pur și simplu, te atrage spre mai mult. Mi-a luat două zile să o citesc nu pentru că mi-ar fi fost greu, ci pentru că s-a întâmplat să nu am timp prea mult pentru a mă dedica întru totul ei. În afara acelor mici chestii care nu mi-au plăcut, nu am ce să-i reproșez; poate doar că au fost prea puține pagini. Așteptările pe care le-am avut pentru cartea asta au fost întrecute de câteva ori, și nu poate decât să fie de bine.

Și cum nu există recenzii fără a vorbi, măcar puțin, și despre personaje, aș vrea să spun câte ceva despre cele două fete dar și despre personajele care mi-au plăcut sau nu. Nicol și Roxana – așa cum am tot scris și mai sus – sunt două persoane total, total diferite, dar care se aseamănă prin ceea ce sunt; prin ce ascund. Nu pot spune că mi-a plăcut mai mult de una și mai puțin de cealaltă, dar cum felul lui Nicol de-a fi l-am mai întâlnit, până la un anumit punct, și în personalitatea Dianei și a Elenei, Roxana a fost puțin mai diferită. Având în vedere că, până la urmă, amândouă sunt personaje principale, cu un personaj central, cum este Roxana, nu am mai întâlnit în cărțile Laviniei. Și totuși, am spus că ea este foarte diferită de Nicol, dar să nu credeți că este chiar o fată scăpată de pe lună, care nu se poate descurca și care la un simplu țipăt, pică leșinată. Nu, doar că anumite aspecte din caracterul ei, nu le-aș putea vedea vreodată în cel al lui Nicol. Cât despre Nicol, dacă ar fi să fac o comparație între cele trei tipe dure din cărțile Laviniei – Diane („Ultimul avanpost”), Elena (Zona Zero) și Nicol („Neamul Corbilor”) – nu credeam că voi ajunge să-mi placă mai mult decât o făceam pentru Diane. Din câte știu, toate trei au împrumutat câte ceva din personalitatea autoarei, așa că tot pot spune că toate trei sunt niște The Powerpuff Girls sau niște spioane. Fiecare dintre ele are povestea ei – mai plăcută sau mai puțin fericită –, dar, cu toate că Elena a trecut prin niște întâmplări de-a dreptul terifiante, Nicol mi s-a părut a fi și mai distrusă din acest punct de vedere. Și cred că, la fel, dintre toate trei, comportamentul ei mai dur și mai neprietenos poate fi cel mai justificat.
"Oamenii vin și pleacă din viața ta. Chiar dacă au fost prezenți pentru o scurtă perioadă sau una mai îndelungată, atunci când îi pierzi lasă în urmă un gol cât de mic în inima ta. Să pierzi pe cineva drag e cumplit."
Ce aș putea spune despre restul personajelor? Dintre cele secundare mi-a plăcut extraordinar de mult de Radu și în momentul în care am aflat un anumit lucru despre el, nu am putut să nu fug cu mintea spre un altul – din altă serie –, despre care tot am mai vorbit. Despre cine? Despre Întunecatul din „Grisha”, trilogia scriitoarei Leigh Bardugo. Cred că tot v-am zăpăcit cu personajul acesta de o să ajungeți să mă urâți, dar chiar nu am putut să nu-l asemăn pe Radu – personaj fictiv din popor – cu Întunecatul lui Bardugo. Sunt fericită pentru că avem și noi un Întunecat – nu o copie a lui, unul original, ce poartă numele de Radu, poate mai înfricoșător și intrigant decât Alexander. Și dacă am spus că îmi place foarte mult de Alex din „Ultimul avanpost”, ei bine, acum Alex poartă un alt nume; Radu. Alex rămâne pe locul doi, puțin mai jos – foarte puțin –, dar nu pe aceeași treaptă. De Andreea – nu-mi vine să cred că, în sfârșit, un personaj poartă și numele meu! – nu aș putea spune decât că și-a făcut bine treaba și merită ce a primit. Bravo ei! Cât despre celelalte personaje, nu aș dori să spun prea multe, deoarece cred că deja am scris mai mult decât era cazul. Poate că în celelalte volume voi spune mai multe lucruri, când, poate, vor face ceva mai important. Mai semnificativ.

Mi-a plăcut – da, ne-am dat seama! –, și chiar dacă nu se afla pe lista cu ceea ce-mi voi cumpăra de la Bookfest, a trebuit să  adaug și volumul doi. Și mă bucur că am citit-o tocmai acum deoarece, spre deosebire de alții care au lecturat-o atunci când a apărut, eu voi aștepta mai puțin până la lansare. Deci, da, să treacă timpul mai repede și să vină târgul de carte. Am cărți de cumpărat; vreau să mă blesteme zorii cât mai repede! 

luni, 21 martie 2016

"Otrăvurile coroanei" (Regii blestemați #3) de Maurice Druon | recitită

Volumul Otrăvurile coroanei poate fi comandat de pe site-ul editurii Litera

DESCRIEREA: După ce a pus să-i fie ucisă prima soție, Ludovic al X-lea  Arțăgosul se căsătorește cu frumoasa și cucernica Clemence a Ungariei. Viitorul coroanei pare în sfârșit asigurat, iar onoarea regelui, reparată. Un război dezastruos împotriva flamanzilor, ambițiile puternicilor nobili și incapacitatea regelui de a guverna amenință însă stabilitatea regatului. În cele din urmă, nimeni nu este imun la otravă... Pentru prima dată după trei sute de ani, un rege al Franței moare fără a lăsa un moștenitor de sex masculin.

RECENZIA: Mi-am promis că anul acesta voi încerca să citesc următoarele trei cărți din seria „Regii blestemați”, și aici mă refer la acesta și următoarele două: Legea bărbaților și Lupoaica Franței. Știu sigur că până la sfârșitul acestui an nu le voi putea lectura și pe ultimele două, dar cum această serie are o sumedenie de personaje, evenimentele sunt destul de numeroase și complicate, trebuie cumva să mă mențin pe linia de plutire cu ea. Să nu uit din conținutul cărților anterioare, deoarece ar fi o mare problemă când m-aș trezi – peste nu știu cât timp – că vreau să continui cu seria, iar eu să nu mai am habar de ce s-a întâmplat în cele de dinainte. Și cu toate că mă temeam, la început, că nu o să-mi aduc foarte bine aminte majoritatea lucrurilor care s-au petrecut în Regina sugrumată – după ce am verificat recenzia –, spre marea mea mirare și bucurie, am fost destul de conectată cu acest volum. Pot spune că nu mi-a creat foarte multe probleme citirea lui. Dar asta nu înseamnă că, pe alocuri, nu m-am simțit puțin pe dinafară; plus că eu nu sunt un foarte bun prieten cu a-mi aminti ce a făcut personajul respectiv – în amănunt – în volumele anterioare. Așa că m-a ajutat destul de mult recitirea părerii pe care am făcut-o volumului doi.

Ludovic al X-lea Arțăgosul (1289 - 1316)
Cei care au citit Regele de fier și Regina sugrumată – sau mi-au citit recenziile făcute acestor cărți –, știu că nu m-am împăcat de la început cu apariția lui Ludovic al X-lea în serie. Și faptul că volumul trei a fost, oarecum, concentrat pe acest personaj și pe domnia lui absolut penibilă, nu m-a încântat deloc atunci când tot apărea în fel și fel de capitole. Dar nu cred că voi da un spoiler când spun că m-am bucurat sadic când a murit – având în vedere că se spune acest lucru și în descrierea volumului –, deoarece, din toate cărțile pe care le-am citit, în care să apară câte un rege sau o regină, Ludovic al X-lea a fost cel mai prost când a venit vorba de domnie. Țin minte că am spus în recenzia pe care am făcut-o Prințesei albecă Henric al VII-lea a fost unul dintre cei mai josnici conducători și cel mai slab din punct de vedere al caracterului. Dar, spre deosebire de Ludovic al X-leaHenric al VII-lea avea o gândire mai lucidă și uneori asculta și ce-i spunea mintea, fără a se lăsa influențat de cei din jur; în cazul lui, de maică-sa, Margaret Beaufort. Și cu toate că fiind la a doua citire a cărții, știam, în mare, despre ce va fi vorba, parcă nu mai aveam răbdare să moară odată Arțăgosul și mi se părea că dura prea mult până să ajung la partea aia. Poate că o suna mult prea dur și bolnav când voi scrie acest lucru, dar: tu, personajule care l-ai omorât, îți mulțumesc că m-ai scutit de încă un volum în care să apară! Cu toate că mi-a fost milă pentru suferința pe care a avut-o de suportat Clémence a Ungariei; mai ales că nu merita deloc să treacă prin asta. Pe Ludovic l-am catalogat, de cele mai multe ori, ca fiind un copil ce are nevoie de o protecție continuă din partea familiei. Sau, mai bine spus, din partea celor care nu-l voiau mort și care țineau cu adevărat la el. 

Clémence a Ungariei (1293 - 1328) 
Pomenisem mai sus de Clémence a Ungariei, cea care i-a fost soție lui Ludovic al X-lea – pentru foarte puțin timp –, după ce Margareta de Burgundia fusese omorâtă cu ceva timp în urmă. Modul prin care a fost ucisă aceasta este evident prin titlul dat volumului doi – Regina sugrumată –, iar motivul pentru care a ajuns să fie ucisă a fost din cauză că l-a înșelat pe Ludovic cu nu mai știu ce cavaler. Nu-i mai țin minte numele bărbatului, dar oricum nu contează atât de mult acest lucru. Pe Clémence a Ungariei am putut-o asemăna puțin cu Jane Seymour – cea de-a treia soție a lui Henric al VIII-lea – și cu Elisabeta de York, soția lui Henric al VII-lea. Ce am considerat că ar fi avut toate aceste trei regine în comun? Faptul că aveau acea bunătate și credință în suflet, două descrieri – ca să zic așa – care le-au adus aproape de popor, într-un timp foarte scurt. Dar cum despre Jane Seymour și Elisabeta de York tot am mai vorbit prin alte recenzii (serialul Dinastia TudorilorPrințesa albăRegina albă și serialul The White Queen), le voi lăsa pe acestea două deoparte și mă voi axa doar pe Clémence. Ca și regină nu pot spune că a făcut foarte multe pentru țară, deoarece, unu la mână, nu prea a avut timp – din câte știu, a domnit doar un an –, și în al doilea rând, cu toate că avea o oarecare influență asupra lui Ludovic, acesta nu ar fi acceptat chiar orice și-ar fi dorit ea. Cu toate că s-a văzut o schimbare de comportament din partea acestuia, după ce s-a căsătorit cu Clémence, nu pot spune că l-am simpatizat mai mult decât o făceam înainte. Și așa cum spune un citat pe care l-am cules din volum și care se adresează – în primul rând – personalității lui Ludovic„În general, nu este bine să-i întorci pe oameni de la adevărata lor fire. Mai bine laşi un om rău în răutatea lui, decât să-l transformi în mieluşel. Bunătatea nefiind în firea lui, o va folosi în mod jalnic.” Și chiar părea jalnică schimbarea lui de comportament: dintr-o persoană care se enerva ușor, era arțăgos – de unde și-a luat și porecla –, să devină blând și înțelegător, în condițiile în care se vedea că nu-i făcea plăcerea să se comporte astfel. Poate unii oameni pot fi mai buni cu timpul, și să le placă ceea să fie așa, dar în cazul lui Ludovic, mă îndoiesc că ar fi fost vreodată posibil acest lucru.

Pe lângă Clémence d'Anjou, din numerosul nume de personaje participante la acest volum, au mai fost câteva care m-au atras, din diferite motive. Unele personalități care au continuat să-mi placă și după ce am citit aceste trei volume, dar și altele pe care le-am descoperit pe parcurs; singurul care să se încadreze în a doua categorie a fost doar regina Franței, Clémence. Cât despre prima, începe să-mi placă din ce în ce mai mult de Guccio Baglioni, începe să devină tot mai interesant – cu toată naivitatea și încrederea mult prea mare pe care și-o acordă –, și având în vedere cum s-a terminat Otrăvurile coroanei pentru persoana lui, sunt foarte curioasă să descopăr ce se va întâmpla cu el în continuare. Robert d’Artois continuă să oscileze între a-mi dori să moară cât mai repede și a rămâne cât mai mult timp cu putință în serie, deoarece confruntările dintre acesta și mătușa lui, Mahaut, sunt de-a dreptul comice. Cred că aș putea cu greu să mă despart de ele. Chit că încă nu știu care dintre ei ar merita – sau nu – comitatul d’Artois, sunt două personaje care, dacă ar muri prin nu știu ce circumstanțe, ar dăuna cu mult evenimentelor care ar urma dar și pentru majoritatea personajelor. Prințul Filip de Poitiers continua să fie preferatul meu dintre cei trei fii ai lui Filip al IV-lea – și poate singurul care a putut să conducă cât de cât Franța. Diferența dintre el și Ludovic Arțăgosul este atât de mare încât uneori nu-mi vine să cred că ei chiar au fost cu adevărat frați. De Carol de Valois nu spun nimic, deoarece îmi este indiferent ca personaj. Și ar mai fi câteva personaje care în continuare îmi sunt dragi, dar și celelalte pe care nu le suport. Oricum, pentru cei care mi-au citit recenzia la volumul al doilea, rămân aceleași personaje încadrate în aceste două categorii.
"În general, nu este bine să-i întorci pe oameni de la adevărata lor fire. Mai bine laşi un om rău în răutatea lui, decât să-l transformi în mieluşel. Bunătatea nefiind în firea lui, o va folosi în mod jalnic."
Modul de conducere pe care l-a avut Ludovic a dus, în acea perioadă, Franța la foamete și revoltă, și nu mă mir că atâta lume i-a vrut moartea. Cu toate că nu am înțeles nici până acum de ce și pe a lui Filip de Poitiers. A fost greu în acei ani și nu mi-aș fi dorit pentru nimic în lume să fi trăit în Franța în acea perioadă, deoarece eram sigură că aș fi sfârșit în cel mai scurt timp în vreo groapă, moartă de foame. Și încă un lucru care mi-a stârnit o revoltă în interior – de fapt a accentuat-o și mai mult, deoarece o aveam din celelalte cărți de genul pe care le-am citit –, și anume faptul că nu conta cât de prost sau bun era ca și om, că tu, dacă era să ajungi rege, ajungeai. Și știu că am mai repetat-o undeva – dar o să o fac până ce nu o să mai pot –, dar cred că Europa a avut foarte mult de pierdut de pe urma genului acesta de regi. Atâta timp cât a domnit Ludovic al X-lea – doi ani de zile –, nu am văzut să fi făcut ceva bun pentru țară. Ci doar a alimentat sărăcia și foametea care se declanșase pe la sfârșitul domniei lui Filip cel Frumos, cu și mai multă durere și revoltă. Și cu toate că în carte primești un indiciu cum că următorul la tron ar trebui să vină Filip de Poitiers – am exclus ideea de a mă uita pe internet și de a vedea dacă a ajuns, până la urmă, să conducă –, și în ciuda faptului că-l consider un rege de o sută de ori mai bun decât Ludovic, nu am certitudinea că așa va fi. Nici măcar nu știu dacă va ajunge rege cu adevărat, deoarece, mai pe la sfârșitul volumului se întâmplă ceva care mă face să-mi formez o balanță cu: „a fi rege” și „a nu fi rege”, și nu prea știu în ce direcție se înclină mai mult.

Și ajungând la final, mă bucur foarte mult că am terminat și cu recitirea acestor trei volume, ca să reintru din nou în lumea din „Regii blestemați” fără a cunoaște evenimentele de dinainte. Cât despre Otrăvurile coroanei, nu știu dacă a fost mai bun sau nu decât celelalte două volume, dar pot spune că a fost foarte tensionat. Sunt foarte nerăbdătoare – și nu prea, să fiu sinceră – pentru ce va urma în volumul patru.

sâmbătă, 19 martie 2016

Pride and Prejudice and Zombies (2016)

Descrierea: Scris şi regizat de Burr Steers (Igby Goes Down), bazat pe romanul de mare succes al lui Seth Grahame-Smith, Pride and Prejudice and Zombies este o adaptare nouă şi surprinzătoare a romanului clasic al lui Jane Austen, Pride and Prejudice.
Anglia secolului XIX este cuprinsă de un flagel misterios. Ţara este cotropită de morţi vii, care pun capăt felului de viaţă victorian, prefăcând peisajele bucolice engleze în zone de război. Nimeni nu se mai simte în siguranţă, iar prietenii se transformă în duşmani sălbatici. În scenă intră agresiva eroină Elizabeth Bennet, o maestră a artelor şi armelor marţiale, o tânără independentă, emancipată şi extrem de voluntară.
Circumstanţele teribile ale prezentului o obligă să se alieze cu Mr. Darcy, un gentleman chipeş, dar arogant, pe care ea nu-l poate suferi, dar pe care-l apreciază pentru abilitatea lui de a ucide zombi. Lăsând la o parte prejudecăţile personale sau sociale, Elizabeth şi Darcy trebuie să-şi unească forţele pe câmpul de luptă pentru a reuşi să scape ţara de ameninţarea sângeroasă a zombilor.
Recenzia: Eu sunt unul dintre cititorii care nu a apucat să lectureze majoritatea cărților scrise de mai marii clasici ai lumii. Printre acestea s-a aflat și Mândrie și prejudecată a lui Jane Austen. Dar vara trecută, cât eram la țară și mă mai plimbam de la bunici la verișoară, am dat la ea fix peste cartea asta, așa că am rugat-o să mi-o împrumute pe durata șederii mele acolo. M-am apucat să o citesc nerăbdătoare – văzusem varianta filmului din 2005 și îmi plăcuse extraordinar de mult –, dar după puțin ce trecusem de douăzeci de pagini m-a oprit. Pur și simplu nu puteam să intru în lumea personajelor, nu puteam să interacționez cu ele; totul datorându-se stilului pe care îl avea autoarea. Așa că am lăsat, dezamăgită profund, cartea la o parte. Cât despre Mândrie & Prejudecată & Zombi nu pot spune decât că: chiar dacă ar fi fost și o simplă nouă adaptare a romanului lui Jane Austen, tot m-aș fi uitat. De ce? Pentru că, așa cum am precizat mai la început, doar uitându-mă la versiunea din 2005 mi-am dat seama cât de mult mi-a plăcut ecranizarea – poate, într-o zi, mă voi uita și la cele mai vechi –, așa că una filmată mai de curând, ar fi fost și mai bine. Plus că joacă Lily James – o actriță pe care încep să o iubesc tot mai mult –, dar și alții foarte cunoscuți. Dar faptul că i s-a adăugat adaptării clasice ceva inedit, m-a făcut să fiu și mai entuziasmată și mai nerăbdătoare să văd filmul. Și l-am văzut; chiar mai repede decât era în plan.

În mod obișnuit, atunci când urmăresc un film făcut după o carte, fac o comparație între cele două. Dar cum nu am citit cartea care a apărut și la noi, la Editura Corint, dar nici pe cea originală, nu prea am de ce să mă leg. Și, totuși, m-am gândit că aș putea lua în considerare ecranizarea pe care am văzut-o la romanul original; mi se pare destul de interesant să faci o paralelă între două filme, mai ales între acestea care sunt atât de asemănătoare dar, totuși, atât de diferite din foarte multe puncte de vedere. Și aș vrea să încep cu actorii aleși pentru Mândrie & Prejudecată & Zombi, care pe mine m-au încântat de când am văzut trailerul. Cu Lily James sunteți obișnuiți, cu faptul că îmi place foarte mult cum joacă – aici nefiind mai prejos –, dar m-a încântat totodată și a crescut cu mult entuziasmul meu atunci când i-am recunoscut și pe Lena Headey și Charles Dance; cu amândoi fiind obișnuită din Game of Thrones. Dar, pe lângă aceștia, mi-a făcut plăcere să-i remarc pe Sam Riley și Douglas Booth care i-au interpretat mai bine decât m-aș fi așteptat pe cele două prezențe masculine – importante – din roman; Mister Darcy și Mister Bingley. Poate că sunt aceștia doi mai tineri, acest lucru influențându-mă mai mult, dar am fost încântată mai mult de ei în rolul celor doi, decât actorii care au jucat în Pride and Prejudice, din 2005. Nu știu exact care a fost motivul, în fond, toți și-au jucat bine rolurile, dar consider că aici intervine latura mea femeie; ha-ha. Am pornit cu gândul să fac o paralelă între aceste două filme, dar pe parcursul a ceea ce-am scris mai sus mi-am dat seama că ar fi destul de complicat să scriu despre așa ceva, în condițiile în care zombi sunt niște creaturi deloc existente în lumea de atunci; în Pride and Prejudice. Așa că o să mă opresc aici cu această comparație.

Și că tot sunt la capitolul personaje – trebuia întâi să vorbesc de acțiune, apoi să pomenesc ceva și despre ele –, aș vrea să povestesc puțin de cele care mi-au plăcut sau nu. Țin să menționez de la început că există un personaj care s-a menținut pe linia de plutire, între a mă enerva și a-mi face plăcere să-l văd, niciodată doar într-una dintre direcții. Și ca să nu o lungesc prea mult, este vorba de domnul Collins, pastorul care dorea să se căsătorească cu Elizabeth. A fost un personaj enervant de-a dreptul – dar care m-a făcut să simt și o oarecare milă pentru el –, și totodată m-a făcut să-l iubesc la cât de comic era. Efectiv, felul cum gesticula și cum vorbea, m-a făcut de multe ori să râd. Recunosc că nu am urmărit Doctor Who – serialul unde cred că s-a făcut remarcat actorul –, dar dacă este măcar la fel de amuzant ca în filmul ăsta, îl trec imediat pe lista de urmărit. Dar să trec și la celelalte personaje, începând cu cele pe care nu le-am putut suferi, iar aici am putut să includ doar un personaj: George Wicklam. Cred că în interiorul meu mi-am dorit de la început, de prima dată când l-am văzut, să moară cât mai repede. Și cu toate că nu a fost să fie așa cum mi-am dorit, nu pot să fiu rea și să nu-i recunosc meritul pe care l-a avut – personajul –, la uimirea uriașă care mi-a fost întipărită pe chip în momentul în care a dezvăluit ceva. Ca personaje care mi-au plăcut foarte mult, re găsesc: Elizabeth Bennet – bineînțeles! Lily James are și ea o contibuție –, domnul Darcy și Bingley, dar și Lady Catherine pe care am adorat-o de-a dreptul. Dar mai multe nu voi spune despre aceste personaje, deoarece dacă am spus că-mi plac, este de ajuns.

Când am început să mă uit la filmul ăsta am plecat cu gândul că o să-mi placă, și așa a fost într-adevăr, dar partea aceea din mine care analizează lucrurile mult prea detaliat, m-a făcut să mă bosumflu de câteva ori, pe perioada acestuia. Au fost unele scene care m-au lăsat puțin rece și m-au făcut să concluzionez că orice s-ar întâmpla în continuare, până la final, nu mă va putea face să-mi schimb punctajul pe care urma să-l primească ecranizarea: șase stele din zece pe IMDb. Și o să spun și care au fost acele scene deranjante pentru mine – puține, ce este drept, dar destul de enervante pentru ochii mei –, și cu toate că va fi oarecum un spoiler, nu știu ce altceva aș putea face ca să argumentez ceea ce-am scris mai sus. Așa că: SPOILER! Primul lucru care m-a deranjat a fost relația dintre domnul Darcy și Elizabeth. Știu și din filmul clasic că aceștia doi nu au fost foarte apropiați la început – spre deosebire de domnul Bingley și Jane –, dar mi s-a părut că de la a nu se avea foarte mult la inimă și la ajunge să o ceară în căsătorie, este o cale destul de lungă. Iar în Mândrie & Prejudecată & Zombi totul a fost dus prea mult la extrem. În cel clasic, cei doi avuseseră mai mult timp ca să se cunoască, dar cu toate că aici au fost împiedicați de zombi, mi-ar fi plăcut să fi existat mai multe momente cu cei doi; nu doar acelea explozibile. Iar al doilea lucru care m-a supărat – și care m-a deranjat cel mai mult încât am început să râd de nervi – a fost momentul în care domnul Darcy și George Wicklam au început să se lupte între ei, iar în jurul lor sute de zombi fugeau care încotro apucau, fără să-i intereseze de prezența lor. Înțeleg că, spre deosebire de zombi cu care am fost până acum obișnuiți, cu aceștia puteai să comunici – What? –, dar când foamea își cere drepturile, te doare fix undeva de conversații. END OF SPOILERS! La început am spus că eram sigură că, din cauza acestor lucruri care nu mi-au plăcut, filmul va primi doar șase stele din zece. Dar din cauza asta e bine să mai stați puțin în sălile de cinema sau când îl urmăriți acasă – atunci când se sfârșește filmul și apare genericul –, deoarece nu se știe ce veți descoperi atunci. Exact ca și în cazul lui Deadpool care a avut o surpriză în timpul genericului. Am urmărit și Mândrie & Prejudecată & Zombi tot acasă, tot subtitrat, și dacă nu scria persoana care l-a tradus că vor urma câteva imagini și în timpul genericului, nu aveam să știu cum se va termina de fapt. Dar trecând peste. Acele puține scene care au urmat m-au făcut să-i mai acord filmului încă două steluțe; l-a scos, oarecum, din confortul clișeului.  

A fost, până la final, un film bun. A avut acțiune cât cuprinde, ceea ce era și normal, până la urmă; tinere domnișoare ce și-au asortat rochiile de epocă cu pistoale și săbii – ce le-au transformat în niște tipe dure –; încălcarea etichetei prin purtarea pantalonilor; și o lume de-a dreptul nebună, ce nu-ți credeau vreodată ochii că se va întâmpla așa ceva în acea perioadă. A fost interesant și poate că, după ani și ani, îl voi revedea cu plăcere. Cât despre carte, mă îndoiesc că voi citi vreodată această versiune. Ca film poate că se merită a fi vizionat, dar ca și roman, nu prea cred că merită citit.

joi, 17 martie 2016

"Mare Tranquillitatis" de Katja Millay | recitită

Romanul Mare Tranquillitatis poate fi comandat de pe site-ul editurii Epica Publishing House

DESCRIEREAFostul copil-minune al pianului, Nastya Kashnikov, își dorește două lucruri: să treacă prin anii de liceu fără să i se afle trecutul și să-l facă pe băiatul care i-a răpit totul - identitatea, spiritul, dorința de a trăi - să plătească pentru asta. 

Povestea lui Josh Bennett nu e un secret: toți cei pe care i-a iubit au fost luați din viața lui, iar acum, ajuns la vârsta de șaptesprezece ani, nu i-a mai rămas nimeni. Acum, tot ce vrea este să fie lăsat în pace, iar cei din jur îi îngăduie acest lucru, fiindcă atunci când numele îți devine sinonim cu moartea, toți tind să păstreze distanța. Toți, în afară de Nastya, misterioasa lui colegă, nou-venită în școală, care tot îi apare în cale și nu pleacă până nu i se infiltrează în toate aspectele vieții. Dar, cu toate că o cunoaște mai bine, cu atât mai enigmatică i se pare.

Mare Tranquillitatis este o lectură complexă, bogată, intensă, cu o narațiune genial construită despre un tânăr singuratic și o tânără fragilă emoțional, și despre miracolul celei de-a doua șanse.

RECENZIAMare Tranquillitatis s-a aflat pe lista cărților ce trebuiau recitite pentru recenzie. Spun cu sinceritate și entuziasm că a fost una dintre poveștile pe care așteptam cu mare nerăbdare să le redescopăr; chit că este un roman Young Adult, îndreptat mai mult spre publicul adolescentin. Mi s-a părut mereu că a fost o carte puțin mai diferită față de celelalte ficțiuni pentru tineri – și aici vorbesc și despre Editura Epica care, din câte cărți am citit publicate la ei, Mare Tranquillitatis a fost singura pe care mi-am dorit să o păstrez. Din această cauză este și singura carte pe care o am în bibliotecă și care să poarte însemnul Epica. Dar nu spun că editura nu are cărți frumoase, care sunt pe placul multor cititori; problema este că are multe pentru tineri, majoritatea dintre ele având subiecte destul de comune. Oricum, asta nu înseamnă că nu voi fi cu ochii pe aparițiile lor, deoarece – cine știe? –, poate vor apărea și cărți în genul Mare Tranquillitatis. Așa că nu vă lăsați influențați de ceea ce spun eu, mai ales acum când am văzut că va apărea o nouă colecție la editură, în care se vor publica și altfel de romane.

Îmi amintesc că prima dată când am citit-o am savurat-o cu o lăcomie greu de descris în cuvinte. Era o altfel de carte, destul de complexă din punct de vedere al descrierii și narațiunii. Și cu toată că împrejurările în care autoarea a fost nevoită să introducă mai puțină conversație între personaje, explicau de ce a fost nevoită să facă acest lucru, consider că, oricum, Katja Millay este o scriitoare mai complexă din acest punct de vedere. Chiar și fără această circumstanță. Dar ca și stil are unul plăcut, pot spune chiar că unul ideal pentru scriitorii amatori ce încearcă să-și găsească modul de-a povesti, care nu știu să-și creeze unul propriu; cu toate că nu încurajez copierea stilului altui autor, mi-ar plăcea, totuși, să găsesc mai mulți care să o facă precum Katja Millay. Nu spun că ar fi unul atât de uau încât să te lase cu gura căscată atunci când te apuci să o citești, dar spre deosebire de alte scriitoare – am citit doar autoare care să scrie Young Adult –, părerea mea este că Mare Tranquillitatis nu a avut atât de multe conversații inutile, banale, ca și celelalte cărți ale altor autoare. Mi-a dat impresia că fiecare replică în parte își avea rolul, nu doar de a umple pagini în plus și de a face cartea mai stufoasă. Nu știu cum este cu adevărat, poate în realitate o supraapreciez prea mult, dar îmi place să cred că nu este așa. Recunosc că nici povestea acestor personaje nu a fost una spectaculos de diferită și extraordinar de pe altă lume față de celelalte de genul, dar luând în considerare că față de prima dată când am citit-o, și acum – în timpul dintre aceste două lecturări citind și alte cărți de acest tip –, gradul de plăcere nu a scăzut chiar atât de mult. De la cinci stele, de data aceasta am scăzut doar una; decizia o voi explica mai jos.

Întâmplările pe care le-au trăit, de-a lungul vieții, Nastya și Josh nu s-au diferențiat într-o măsură foarte mare de celelalte din alte povești, dar modul prin care m-au afectat și-a spus diferența. Le-am considerat mult mai intense, de un dratatism mult mai mare. Sunt sinceră când spun că mi-aș fi dorit ca doar unul dintre ei să nu fi suferit atât de mult în viață – atât de mult încât să-l schimbe ca și persoană –, deoarece m-am cam săturat să tot întâlnesc în poveștile de dragoste fata și băiatul care se consolează unul pe celălalt și învață să iubească, alinându-și durerea prin acest mod; dragostea. Pentru că m-am obișnuit că dacă X și-a pierdut un membru foarte important din familie, Y să fi trecut și el prin ceva similar. De ce tipul/tipa singuratic/ă și ocolit/ă de toată lumea, să nu fie mai diferit/ă față de ceilalți, doar pentru că așa îi place lui/ei să fie și că modul acesta de viață îi priește mai bine? Amândoi trebuie să-și împărtășească suferința cu celălalt – la un anumit moment din carte –, dar nu amândoi în același timp deoarece unul dintre ei nu se simte pregătit. M-am cam săturat de genul ăsta de clișeu. Dar modul cum a fost îmbinat totul, povestea oarecum diferită a Nastyei și unele personaje care erau altfel față de cum te-ai fi așteptat, au mai salvat și m-au făcut să trec puțin cu vederea neplăcerea de mai sus.

SPOILER ALERT! Și că tot am adus vorba de celelalte personaje, m-a încântat foarte mult relația dintre Josh și Drew și faptul că, la început, îți dădea impresia că cei doi – cu toate că încă nu ajunsesem să aflu ceva legat de amândoi, la modul cum se cunosc unul cu celălalt – vor fi dușmani și se vor urî pe tot parcursul cărții. Pentru că așa te face să crezi când doi tipi ajung să fie atrași de aceeași fată; și mă bucur enorm de mult că ei trei nu au ajuns să fie un triunghi amoros, deoarece ar fi scăzut cu mult nota cărții. În caz că nu știu unele persoane, urăsc foarte, foarte mult acest gen de iubiri, ca să spun așa. WITHOUT SPOILER! Și în afară de neașteptata prietenie dintre cele două personaje menționate, ca personaj independent l-am plăcut și l-am remarcat pe Clay. Râd – dar sunt și sinceră în același timp – când spun că mi-aș fi dorit un astfel de prieten în timpul anilor de liceu. Și când scriu acest lucru, nu mă refer la acea latură a lui, ci la modul cum se comporta cu persoanele din jurul său; în mintea mea l-am perceput ca fiind o persoană pacifistă, genul acela de prieten înspre care să te îndrepți atunci când te simți singur și ai nevoie de o îmbrățișare. Poate că autoarea nu a vrut să-l construiască în așa fel, și poate că de fapt el a servit într-un alt mod în carte, unul pe care nu l-am prins eu, dar sunt destul de sigură că acesta a fost rolul lui de fapt. Oricum, de fiecare dată când era pomenit de către un personaj sau vorbea el, îmi aducea un mic zâmbet pe buze, și cred că acest aspect este foarte important atunci când un scriitor își creează personajele; să-ți transmită ceva, nu să-ți dea impresia că ar fi genul acela de caracter din carton. 

Așa cum am menționat mai la început, i-am dat cărții patru stele din cinci, ci nu i-am lăsat punctajul pe care i-l oferisem acum trei ani, dacă nu mă înșel. Înaintând în vârstă – ca și ani dar și ca număr de cărți citite – și fiind destul de expertă cu acest gen literar, nu am mai fost așa de surprinsă ca la început. Unii dintre voi poate că vă gândiți în felul acesta când citiți recenzia: ai citit cartea înainte de-a le citi pe celelalte. Nu crezi că ai fost destul de nedreaptă scăzându-i din punctaj, după ce ai lecturat-o pentru prima oară înainte de cele de după ea? Dacă este să văd gândiți unii dintre voi în felul acesta, uitați că și eu am făcut-o. Și da, poate că am fost puțin nedreaptă făcând acest lucru, dar m-am gândit că scriindu-i acum recenzia, și fiind mai atentă și mai perspicace cu ceea ce a conținut cartea, nu aș fi putut ca și persoană ce sunt acum – având mai mulți ani –, să o privesc cu aceeași ochi ca în momentul în care am citit-o pentru prima oară. Cert este că nu mi s-a schimbat foarte mult părerea față de atunci, tot o consider una dintre cele mai frumoase și interesante cărți Young Adult pe care le-am citit vreodată. Așa că, presupun, acest lucru a compensat. Dacă sunteți cititori ce încă pândesc apariții din genul YA, duceți-vă pașii puțin mai în spate, la romanele puțin mai vechi, și dacă nu ați citit încă Mare Tranquillitatis, v-o recomand cu toată încrederea.   

marți, 15 martie 2016

"Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes" de Cristina Nemerovschi


DESCRIEREA: Gigi Anghelescu are 39 de ani, patru luni, o săptămână, trei zile, șase ore, patru minute, câteva secunde și într-o dimineață ia hotărârea cea mare: să devină scriitor de succes. Pentru a porni în urmărirea visului său, își dă demisia de la banca de unde lucrează. Vegheat și consiliat și în cele mai mici detalii de către cei doi prieteni apropiați, Georgescu și Mateescu, deja scriitori, Anghelescu face primii pași pe aventurosul drum al cuceririi lumii literare, despre care la început nu știe nimic. Urmărit de amintirea nefericitei iubiri din adolescență, pentru preafrumoasa Adina, dar și chinuit de dorința de a salva literatura de ”impostori” - dintre care se distinge pregnant figura lui Cernătescu -, Anghelescu întâlnește cele mai șocante și mai colorate personaje, pe un drum unde, la final, îl va aștepta o surpriză de proporții uriașe. 

RECENZIAMi-am zis că trebuie să citesc cartea astea de foarte multă vreme. Și ca să vă dați seama de cât timp o am în bibliotecă, trebuie să vă spun că Editura Herg Benet a scos-o pe piață în 2014, iar eu mi-am achiziționat-o la Gaudeamus-ul din acel an. Imediat după ce am pus mâinile pe ea, mi-am spus: o păstrez pentru vacanța de iarnă – pe atunci eram în clasa a unsprezecea –, deoarece o carte comică se merită a fi citită atunci când ai timp să te bucuri de ea. Da, sigur! După ce a stat mult și bine fără a mă mai atinge de ea, a avut o perioadă în care voiam să o citesc, dar nu aveam starea necesară. Și ca să ajung să lecturez o carte doar de dragul de-a fi citită, înseamnă că nu mă bucur și nu înțeleg conținutul pe deplin. Dar de când am început acest an, m-am hotărât – pe lângă a reciti cărțile care nu aveau recenzii pe blog – că voi citi mai mulți autori români. Așa că, în fiecare lună, voi alege câte o carte – sau mai multe – scrisă de contemporanii noștri. Și, în felul ăsta, am ajuns să mă țin ca un scai de povestea lui Gigică; dacă a ajuns să fie un scriitor de succes pentru o lună, înseamnă că se merită a-i fi citită viața.

Atunci când m-am apucat de ea, am plecat cu gândul că voi râde în hohote – imediat când văd cuvântul „pamflet”, îmi dă impresia că amuzamentul va fi la tot pasul –, dar eu, în schimb, mă gândeam cu tristețe la toată situația lui Anghelescu. Și nu pentru că aș simți milă pentru el – cel puțin nu genul acela de compătimire care mă duce cu gândul la faptul că lumea ar fi prea crudă cu el –, ci pentru că e genul de specimen care nu a fost înzestrat cu prea multă minte. Un personaj mult prea credul, cu o încredere mult prea ridicată în forțele proprii și cu o aroganță greu de descris în cuvinte. Ca unii „scriitori” din ziua de azi. Legat de încrederea în forțele proprii, se spune că orice îți pui în cap, dacă ai încredere și muncești mult, poți ajunge orice îți dorești, ar spune unii. Da, se spune, dar, după părerea mea, dacă îți dorești să devii vacă, asta nu înseamnă că și poți ajunge la propriu o vacă. Poți, cel mult, să ai un comportament de vacă, dar aici e altă poveste. Așa l-am perceput eu pe Gigi Anghelescu – nu ca fiind o vacă –, mult prea încrezător în persoana lui; uneori trebuie să știi până unde îți sunt limitele, iar cele ale lui Gigi se opresc între hotarul dintre a fi îndrăgostit de Daniela Crudu și a limita pentru distrugerea unui scriitor care are ce căuta în tagma literară. Nu pot spune că l-am disprețuit, dar nici mult nu mi-a fost până să ajung acolo; motivul pentru care nu simt o ură gigantică pentru el este mama lui. Mama care îi călca cămășile, îi dădea bani de buzunar – unui om ce are treizeci și nouă de ani, patru luni, o săptămână , trei zile, șase ore, patru minute și câteva secunde – și îi făcea orice mâncare îi poftea inimioara, la orice oră din zi și din noapte. Un copilaș al mamei. Încă mai are de crescut, bietul de el! Poate că ăsta e un pretext prin care să-l consider încă un inocent, dar până la urmă și comportamentul ăsta de copil neștiutor, care nu înțelege nimic, ascunde și el o doză mare de prostie.

Și ca să nu se simtă prost pentru că vorbesc numai despre el, despre Gigică, acest geniu al literaturii care nu este înțeles de nimeni, îmi voi îndrepta privirea și spre celelalte personaje din carte, atât de poetice, ce formează această societate mirobolantă, ascunsă până acum de ochii noștri. Bineînțeles că dacă un prost preferă să sară gardul, când la douăzeci de centimetri în dreapta lui se află o poartă deschisă, și restul vor proceda precum el. Deh, pentru că poarta este doar o capcană. Așa și cu marii lui prieteni. Dacă Georgescu și Mateescu s-au afirmat în „cultură” prin poeziile ce sunt îndreptate doar spre o anumită categorie de oameni – oameni ai poporului, nu? –, Anghelescu de ce să rămână mai prejos? De ce să nu sară și el gardul ca să vadă cum e de cealaltă parte? Citindu-le conversațiile atât de inteligente, mi-am dat seama că România chiar are grave probleme când vine vorba de prostime. Pentru că românul e orgolios, atunci când cineva îi spune că se ducă la culcare deoarece e beat muci, se duce și-și mai ia un pahar, dacă cincizeci îi spun același lucru, persoana în cauză vine cu replica: duceți-vă dracului de proști! Dar cât de prost e omul dacă-ți spune un adevăr pe care nu vrei să-l crezi? Se spune că trebuie să gândești de unul singur, să nu te lași influențat de vorbele altora, dar dacă tu singur nu-ți dai seama că există o problemă gravă cu ceea ce scrii, poate ar trebui să te mai lași și influențat de vorbele altora.

Cartea Cristinei este un pamflet; știm că astfel de creații nu trebuie luate neapărat în serios, poate pentru a nu se supăra persoanele care sunt mai slabe emoțional. Recunosc, și eu pun repede la suflet unele lucruri, dar nu mă duc să plâng într-un colț, până mă găsește cineva și-mi spune: nu te simții ca făcând parte din chestia aia! Tu ești minunată, și extraordinară, și perfectă, și poți să faci orice îți propui; chiar și să te arunci de pe un bloc cu zece etaje, crezând că nu o să mori. Pentru că, știi de ce, nu o să mori! Nu, mă duc și mă gândesc dacă, poate, nu ar trebui să încerc să revizuiesc această problemă, care, până la urmă, poate chiar este o problemă. De multe ori m-am gândit că ar trebui să public cărți, că asta mi-ar plăcea foarte mult să fac, și eram sigură că aș putea. Dar apoi a trecut ceva timp și mi-am dat seama că dacă îmi place să citesc și să-mi imaginez fel și fel de povești, asta nu înseamnă că trebuie să fie, neapărt, publicate. Când scrii ceva, trebuie să vii cu ceva nou; o poveste mai diferită, ceva care să-i rămână în cap acelui cititor. Dar dacă tu publici doar pentru că ai văzut ce fain e să dai autografe, să vezi persoane care zâmbesc când te văd și sar în sus atunci când încearcă să vorbească cu tine, nu cred că este de ajuns. Genul acesta de autori – pentru că, eu consider că de la a fi autor și a ajunge scriitor, e o cale cam îndepărtată –, autori de duzină, scriu și se bucură de faimă o perioadă, dar dacă nu vin cu ceva personalizat, o să „moară” după câțiva ani. Așa și cu povestea lui Anghelescu. O fi ea pamflet, dar asta nu înseamnă că tot ce se află în carte nu trebuie să te pună puțin pe gânduri. Și nu spun că sunt un fel de Gigică – Doamne, mulțumesc că m-ai ferit de așa specimene în jurul meu! –, dar chiar și din cel mai prost personaj poți învăța câte ceva. 

Cel mai mult mi-a plăcut la cartea asta palma pe care a primit-o Anghelescu de la viață. M-a uimit în cel mai pur mod, cel mai șocant și cel mai amuzant, atunci când am văzut ce era, de fapt, Anghelescu pentru C. Și mi-a arătat – din nou, din nou, din nou și din nou – că a fi rocker și a te îmbrăca în haină de piele neagră, cu ținte, nu înseamnă că ai comportamentul pe care și l-a modelat societatea în capul ei. Educația, modul civilizat de-a vorbi, vine din interior, iar discuția dintre Anghelescu și Cernătescu mi-a confirmat – din nou, din nou, din nou și din nou – câtă dreptate am avut. Și mă bucur că ascult muzică rock, că mă îmbrac în geacă de piele și că-mi plac țintele, pentru că iubesc la nebunie când cineva mă consideră cumva atunci când mă vede, și când își dă seama cum sunt, de fapt, cum mă comport, îi dau peste nas. 

Da, mi-a plăcut cartea, da, am citit-o zâmbind uneori, alteori chiar râzând în hohote, și în alte cazuri întristându-mă pentru gândirea atât de varză pe care o au personajele, dar nu am putut să-i dau decât trei stele. I-aș fi putut da cinci stele din cinci, dar nu o pot considera mai bună decât celelalte cărți citite de la Cristina; nici măcar egală. A fost o carte care a vorbit despre realitate, despre cât de naivi pot fi unii oameni, dar nu m-a uimit foarte mult. Poate veți spune unii: dacă îți place o carte, fie și ea un pamflet, nu trebuie să te lași influențată de celelalte cărți ale autoarei. Dacă a meritat cinci stele, dă-i cinci stele. O fi meritat pentru alții care au citit-o, dar eu sunt celălalt cititor. Oricum, dacă vreți să o citiți, eu v-o recomand cu precizarea că: dacă la sfârșitul ei ajungeți să fiți nervoși din cauza anumitor personaje – cam toate –, dați vina pe ele, nu pe autoare. Pe realitatea care ne înconjoară.