marți, 2 februarie 2016

"Iubire și sânge" de Catherine Delors | recitită

Descrierea: Într-o perioadă violentă și într-o țară devastată de revoluție, o femeie ajunge la curtea Mariei-Antoaneta pentru a descoperi libertatea și o iubire imposibilă...

Transpusă în Franța revoluționară, decadentă și agitată, Iubire și sânge este povestea lui Gabrielle de Montserrat, o femeie de viță nobilă dintr-o familie sărăcită, crescută într-un oraș îndepărtat din provincie. Gabrielle nu are decât cincisprezece ani când îl întâlnește pe cel care avea să-i fie prima iubire, un om de rând cu numele de Pierre-André Coffinhal. În conformitate cu obiceiurile comunității și legile sociale care-i conferă fratelui și tutorelui lui Gabrielle putere absolută, Gabrielle e forțată să se mărite cu un văr bogat și trecut de prima tinerețe, în timp ce Pierre-André pleacă în Parisul îndepărtat să urmeze o carieră juridică.

Gabrielle sosește la curtea lui Ludovic al XVI-lea în clipele care amenințau deja furtuna ce avea să se dezlănțuie. Hotărâtă și răzbătătoare, se luptă să-și găsească propria libertate în timp ce în jurul ei se ciocnesc curente opuse de gândire cu privire la soarta națiunii.

Recenzia: Aceasta este și cred că va fi pentru multă vreme una dintre cele mai grele recenzii pe care le voi scrie. Și nu pentru că nu aș ști ce să spun – am înțeles cartea foarte bine, și mi-a plăcut extraordinar de mult –, ci din cauză că am intrat atât de bine în ea și mi-am pus atât de multe sentimente în conținut, încât îmi va fi foarte greu să-mi aduc aminte din nou, a treia oară, de întâmplările petrecute de-a lungul poveștii. Țin minte că prima oară când am citit-o, după ce am terminat-o, m-a afectat într-o măsură atât de mare încât nu voiam să mai citesc nimic, pentru o perioadă, ce ține de războaie – aici fiind vorba de revoluția franceză –, de povești de dragoste și de tot ce are legătură cu complicatul. Dar de atunci și până când m-am reapucat de ea, au trecut în jur de doi sau trei ani, și cu toate că eram conștientă și știam de ce se va întâmpla în ea – nu ai cum să uiți, nici dacă vrei, niște evenimente care te-au marcat, fie ele de ordinul ficțiunii sau nu –, nu mă așteptam să reintru în lumea creată de Cathrine Delors cu aceeași intensitate și interes. Pentru că, oricât de mult mi-am dorit să nu trec prin aceleași lucruri din nou – vă spun sincer când zic că m-a distrus efectiv pentru cel puțin o oră după ce am parcurs și ultima pagină, și chiar și acum se mai resimte acea chestie nasoală din suflet –, nu știu, am avut un entuziasm oarecum morbid. Da, poate este un cuvânt mult prea dur, dar exact așa cred că am fost, un entuziasm-morbid, deoarece, un om întreb la minte, nu dorește să-și facă rău singur, când deja cunoaște efectele acelui rău. Și cu toate acestea, uite că Iubire și sânge se află printre cărțile mele preferate, din tot timpul. Pentru că, da, după ce am recitit-o nu m-am gândit că: pleacă naibii de aici carte, că mi-ai distrus viața și a doua oară, și cred că dacă nu aveam un motiv să te recitesc – pentru recenzie –, tot aș fi făcut-o cândva; îmi place să-mi fac rău atunci când știu că acest rău mi-l declanșează o carte. Adică TU! Da, nu m-am gândit, ci am spus-o cu glas, am vorbit cu ea, pentru că la cât de nebună am devenit după ce am citit-o, am ajuns să mă rățoiesc la o carte. Oare chiar o să rămân așa?

Acum lăsând gluma la o parte, consider că oricât de dur și puternic te-ai crede, oricât de nepătruns ai fi, sunt sigură că nu are cum să nu te atingă chiar și puțin această carte. Recunosc, în primă fază ți s-ar părea o carte clișeică, chiar și descrierea îți oferă o așa părere, și primele o sută de pagini dar, pe parcurs, își construiește propria poveste. Pentru mine, oricum, nu cred că aș putea să o numesc chiar clișeică, deoarece, până la urmă, Gabrielle, fiind de viță nobilă, nu era bogată, iar Pierre-Andre, fiind un copil de țăran, nu era chiar atât de sărac. Cred că singurul lucru care i-a făcut să pară două personaje clișeice, ar fi combinația asta dintre nobil și țăran, și faptul că nu aveau voie să fie împreună din cauza acestui inconvenient. Dar nu a fost chiar așa povestea, pentru că, până la urmă, așa cum am specificat și mai sus, averea lor nu era așa cum le prezicea rangul. Nu pot spune că a avut întorsături mari de situație, multe momente în care erai luat prin surprindere, deoarece știind că romanul va cuprinde și izbucnirea Revoluției franceze, cam aveai habar la ce să te aștepți din acest punct de vedere. Pentru că, până la urmă, această revoltă a fost învățată și ni s-a predat la ora de istorie, dar eu am mai recapitulat-o și în liceu, la ora de franceză. Oricum, cu toate că nu a fost o lecție pe care să o fi iubit, nu pot spune că nu am înțeles politica care a apărut, de multe ori, ce-i drept, în carte. Dar pe mine nu m-a surprins atât de mult motivul pentru care s-a ajuns la asta, cât repercursiunile, consecințele care au fost după. Deoarece Cathrine Delors nu ne-a scutit de acest aspect, și am putut citi cu lux de amănunte unele detalii mai mult decât hidoase și crude ce au avut lor în timpul și după Revoluția franceză. Mi-am dat seama, din nou, că în anii aceia, orice lucru nou, care nu mai fusese întâlnit atât de des înainte, nu era neapărat primit și cu bine. Și aș putea da și un exemplu: se știe că regina Maria Antoaneta era considerată lesbiană, și că poporul nu a iubit-o și din cauza acestui defect pe care considerau că îl avea. Pe lângă faptul că folosea banii țării în folosul ei și îi consuma în prostie pe tot felul de haine, pantofi și podoape de pus în păr, devenise și ușor dezinteresată când venea vorba de popor. Și aici mă refer la clasa muncitorească, care, până la urmă, ei erau cei care aveau cel mai mult de suferit de pe urma lucrurilor rele care se întâmplau din cauza uriașelor ei cheltuieli. 

Și ca să nu lungesc prea mult acest subiect, care, ce e drept, a fost destul de dureros să trec prin el, să revin la povestea lui Gabrielle. A fost un personaj greu încercat din toate punctele de vedere, și de multe ori mi-a fost foarte milă de ea și de tot prin ce era nevoită să treacă. Iar pentru acest lucru i-am urât familia – pe mama și pe fratele fetei, marchizul de Castle – pentru toată această nebunie și obsesie după bani. Și cu toate că nu are trebui să-i critic atât de mult, în fond, așa era mai peste tot în nobilime, parcă ei au fost mult prea duri. Cel puțin, pe mama ei nu am putut-o suferi în nicio secvență în care apărea, și de fiecare dată când citeam o replică de-a ei, îmi doream să moară cât mai repede. Ei doi au fost două personaje foarte greu de digerat, dar pe marchiz pot spune că l-am înțeles în unele momente, până ce am ajuns cu romanul mai pe la untimele pagini, unde mi-a dispărut toată compasiunea pe care o aveam pentru el. Dar să nu vă gândiți că ei au fost singurii pe care nu i-am suportat, nici decum, și cu toate că nu au fost multe alte personaje de unde să aleg, printre ele s-au mai găsit și câteva pe care nu am putut să le înțeleg ca și caractere pe care le aveau. Cum ar fi Maria Antoaneta, ce mi s-a părut că în Iubire și sânge, Catherine Delors a făcut-o destul de diferită față de regina pe care am găsit-o interptetată de Kirsten Dunst în filmul cu același nume. Dar cum mi s-a părut că acea ecranizare a fost ușor prea comică față de ce mă așteptam, tind să mă îndrept mai mult spre Maria Antoaneta din carte. Și cu toate că nu a fost o prezență constantă, atât cât a apărut, m-a ajutat să-mi fac o părere despre ea, și anume: mult prea înfumurată. Așa că nu regret deloc soarta pe care a avut-o. Poate și schimbarea pe care a survenit-o plecând de lângă familie a făcut-o așa, dar nu vreau să dau vina numai pe ea. Omul își construiește caracterul cu mâinile lui.

Un alt lucru despre care aș vrea să vorbesc ar fi circumstanțele prin care a trebuit să treacă Gabrielle pentru a ajunge în etapele din carte. În afara faptului că multe dintre întâmplările nefericite s-au datorat familiei, câteva au avut o strictă legătură doar cu ea, și după părerea mea, dată ar fi fost mult mai atentă cu libertatea ei, povestea ar fi putut ajunge în alt punct. Nu o să stau să-l citez pe Pierre-Andre, să scriu exact cuvintele pe care i le-a spus el lui Gabrielle, dar a avut mare dreptate în tot ce a zis, așa că sunt întru totul de acord cu el. Nu am înțeles de ce Gabrielle a făcut acel pas, și nu pe celălalt. Iar răspunsul pe care i l-a dat aceasta, nu prea m-a mulțumit. Dacă nu riști chiar nu ai de unde să știi cum va fi de fapt totul. Dar, cu toate acestea, nu pot da vina pe ea în totalitate și să-l apăr pe Pierre-Andre, deoarece aș fi o ipocrită. Este vina amândurora, doar că unul are un procentaj mai mare decât celălalt din greșeală. Cert este că relația dintre ei a fost una dintre cele mai frumoase și emoționante la care am putut să asist ca cititor, mai plină de viață și mai pasională, așa cum se întâlnește pe timp de luptă, atunci când nu ai cerittudinea zilei de mâine, când totul este un talmeș-balmeș de evenimente, nimic fiind concret și stabil. Țin minte că un personaj i-a asemănat pe Gabrielle și pe Pierre-Andre cu Frumoasa și Bestia, deoarece el a fost portretizat ca fiind un om urât, de o statură enormă  avea în jur de doi metri, dacă nu mă înșel –, în timp ce Gabrielle, cu toate că era și ea o persoană înaltă, a fost destul de scundă pe lângă el. Acea asemănare m-a făcut ușor să râd, deoarece eu, cu toate că aveam caracteristicile lui date de către autoare, niciodată nu l-am considerat urât. Poate la suflet a fost ușor arogant și ursuz, dar asta nu l-a făcut niciodată urât. De fapt, în ochii mei era destul de frumușel, o combinație între actorul Colin O'Donoghue și Gaspard Ulliel, iar pe Gabrielle am asemănat-o cu Sarah Bolger, cu toate că nu prea arăta actrița precum personajul din carte. Iar acum când privesc imaginile de mai jos, mi se face un dor foarte mare pentru OTP-ul pe care l-am început acum câțiva ani pe Wattpad, dar nu l-am mai terminat, plus că am pierdut și cele două sau trei capitole pe care le scrisesem. O poveste despre relația dintre Gabrielle și Pierre-Andre, un cuplu ce era, de această dată, din timpurile noastre, doar că din aceleași locuri avându-și originile, din acel sătuc.

 











Catherine Delors și-a introdus personajele într-o lume în care nu cred că orice cuplu ar putea rezista, ci doar acela care trebuie să fie acolo. Am iubit fiecare clipă în care au fost împreună, în care s-au bucurat la maxim de prezența celuilalt, și dacă ar fi să mă întrebe cineva care a fost cel mai frumos cuplu peste care am putut da ca și cititor, cu siguranță acesta îmi va rămâne în inimă și în suflet. 

Și ca să deviez puțin de la conținutul cărții, aș vrea să îmi expun un of pe care îl aveam de mai mult timp, dar despre care nu am avut ocazia să vorbesc. Și anume: traducerea unui titlu de carte dintr-o limbă în alta. Și cum am un exemplu foarte bun aici, am zis că deschid acum această problemă. Cathrine Delors este franțuzoaică, culmea, chiar aristocrată, ce s-a născut și a crescut în Franța. S-a mutat de acolo cu ani în urmă, dar nu asta contează. Nu știu sigur dacă a scris cartea aceasta în franceză sau direct în engleză – nu i-am găsit traducerea în limba natală –, nu știu sigur. Cert este că în engleză cartea se numește Mistress of the Revolution, care, după traducerea mea ar fi Amanta revoluției, sau ceva în genul acesta. Nu mă deranjează titlul în română atât de mult – până la urmă, poți găsi legătura dintre conținut și el –, dar, în schimb, nu înțeleg de ce i-ai face o traducere atât de diferită, când în altă limbă este total altceva. Plus că mi-ar fi plăcut foarte mult și consider că ar fi arătat și mult mai bine coperta din engleză, și cu toate că îmi place și aceasta, nu mi se pare că se potrivește atât de bine cum o făcea cealaltă. Și nu cred că Editura Rao nu și-ar fi permis să cumpere coperta din engleză – traducătorul s-a luat după Mistress of the Revolution atunci când a tradus cartea, așa că acest lucru mai pune o cărămidă pe îndoiala faptului că ar fi și în franceză.

Revenind la conținutul romanului. Când vine vorba de cărți istorice, și mai exact ficțiune istorică, m-am învățat ca după ce termin de lecturat cartea respectivă, să acord atenție și notei autorului – mulți am observat că nu o fac, și chiar au multe de pierdut pe de urma aceasta. Și am aflat un lucru super interesant, și anume că, pe lângă personajele care au fost, într-adevăr, adevărate, în afara acelora se afla și Pierre-Andre Coffinhal. Da, personajul chiar a trăit cu adevărat, lucrurile pe care le-a realizat în carte au fost și în realitate, doar că, din păcate, am cotrobăit tot internetul ca să găsesc o poză cu el, dar nimic. Câteva date și atât. Lucruri despre casa în care a stat, despre faptul că există un monument cu el și frații lui, dar și locuința părintească unde a copilărit. Din câte am înțeles, ar fi transformată în muzeu, sau cam așa ceva. Gabrielle, în schimb, a fost doar o parte din ficțiunea acestei cărți, din imaginația autoarei, ceea ce mă întristează puțin, deoarece mi-ar fi plăcut să fi existat și ea. Dar ce s-a întâmplat în carte să fie diferit față de realitate. 

M-am gândit să închei recenzia, și cu toate că aș mai avea câteva lucruri de spus, nu vreau să vă plictisesc prea mult dacă vă veți gândi să o citiți. Cred că deja a ajuns de o lungime mult prea mare recenzia; ce să-i faci, când o carte de afectează atât de mult, vrei să vorbești despre ea, și să nu te mai oprești niciodată! Am mai precizat odată acest lucru, și anume că nu știu dacă ar fi bine să o recomand, deoarece nu vreau să treceți prin aceleași lucruri prin care am trecut eu. Dar având în vedere că tot am vorbit despre ea, și tot am pomenit-o mai pe oriunde atunci când am avut ocazia, am impresia că deja v-ați cam sătura de ea, și poate că veți vrea să o descoperiți cu ochii voștri. Să vedeți ce tot a îndrugat asta. Oricum, așa cum am mai precizat în recenzie, a fost una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată, și cu toate acestea, nu știu dacă voi mai avea curajul că o mai recitesc încă odată; poate peste vreo cinci sau zece ani, atunci când voi mai fi uitat din întâmplări. Dar, în schimb, sper că voi putea citi cât mai repede a doua carte pe care a scris-o Catherine Delors, și anume For the King, unde, din câte am putut înțelege, ar fi vorba de Napoleon Bonaparte și de niște investigații, sau cam așa ceva. Cert este că întâmplările se petrec după cele din Iubire și sânge, și cu toate că nu cred că va avea vreo legătură cu povestea lui Gabrielle, sunt foarte curioasă de ce va fi vorba și în aceea. 

Citate:
"Am ajuns să înțeleg că nu ne schimbăm în mod treptat, armonios, de-a lungul timpului, ci suferim transformări bruște, care ne dau peste cap planurile cele mai bine întocmite, care ne schimbă caracterul și ne remodelează linia vieții, totul într-o secundă." 
"Este mult spre folosul nostru faptul că darul previziunii ne-a fost refuzat, pentru că, altminteri, n-am mai fi capabili să facem nimic..."

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu