joi, 25 februarie 2016

"De veghe în lanul de secară" de J.D. Salinger | recitită

Descrierea: Romanul publicat în 1951 i-a adus autorului un renume universal. Puține cărți din literatura secolului trecut s-au bucurat de o asemenea atenție, atât din partea criticii, cât și, cu mult mai important, din partea publicului. Scris la persoana I, din perspectiva unui puști de 17 ani, De veghe în lanul de secară a devenit emblematic pentru toți adolescenții revoltați de ipocrizia lumii adulților. Holden Cauldfield – personaj din aceeași categorie cu Huckleberry Finn – luptă pentru propria identitate într-o lume care depersonalizează, uniformizează, distruge inocența specifică ființei umane. Armele sale sunt simple: o sinceritate debordantă, dublată de un extraordinar simț al umorului, de la prima și până la ultima pagină a cărții.

Recenzia:  Pot afirma că romanul de față a fost o ușoară provocare pentru mine atunci când m-am gândit să-l aleg pentru TBR-ul din această lună. De ce, ar fi întrebarea? Pentru că se află pe lista aceea în care intră cărțile ce trebuie recitite pentru recenzie, care au fost citite înainte de a avea blogul, sau cărora m-am gândit să nu le scriu o părere din pure motive în momentul în care aveam Padeniye. Dar asta nu înseamnă că dacă voi reciti tot ce nu are încă recenzie, asta înseamnă că îmi va face o mare plăcere, deoarece nu toate intră în categoria „Am citit-o și o voi reciti cu mare drag, cândva”. Fiecare carte mi-a lăsat ceva de pe urma lecturării ei, ce m-a surprins plăcut, sau nu. Iar povestea lui Holden nu a fost una care să mă facă să mă gândesc de multe ori la ea, și atunci când o făceam, nu pot spune că dacă îmi aminteam câte o întâmplare de-a lui, trebuia să-mi placă sau nu. Și cu toate acestea, cartea a avut ceva ciudat ce m-a lăsat oarecum surprinsă. Povestea, conținutul strict al cărții nu m-a dat pe spate într-o măsură foarte mare, dar, în schimb, cu toate că întâmplările lui Holden nu m-au făcut să citesc cartea cu rapiditate, ca personaj a fost unul extrem de interesant. Modul cum gândea, felul cum acționa, libertatea și încrederea pe care o oferea vieții, m-au făcut să-l admir, dar și să-l înțeleg de cele mai multe ori. Rar mi se întâmplă ca impactul pe care mi-l dă o anumită carte să nu fie unul mare, comparativ cu tot ceea ce-mi oferă personajul principal. Nu știu cum să mă exprim exact în cuvinte – de fapt, sinceră să fiu, nu prea găsesc nici măcar unul care să arate cum îl percep eu pe Holden –, dar pot spune că, în ciuda a tot ce s-a întâmplat în De veghe în lanul de secară, a faptului că nu m-a determinat să-mi schimb părerea despre ea, acest tânăr a reușit să mă facă să-l percep oarecum diferit, față de modul cum o făceam atunci când am terminat pentru prima oară cartea. Parcă am descoperit un alt Holden, pe cel adevărat, iar acest lucru m-a încântat; simt că recitirea ei nu a fost doar pentru că aveam o mică datorie față de mine, în privința cărților fără recenzie.

De multe ori, pe parcursul lecturării romanului, mă opream și-mi puneam aceeași întrebare în gând: de ce nu-mi stârnește acel zvâc, acea intensitate de libertate pe care o dau cărțile de genul? Nu m-am simțit atrasă de ea atât de mult, și cu toate că, așa cum am spus și mai sus, mi-a plăcut extraordinar de mult de Holden, nu m-am simțit la fel de conectată cu evenimentele din viața lui, așa cum am făcut-o cu el ca personaj, ca personalitate. Și venind vorba de personajele precum Holden – într-o oarecare măsură, să fiu sinceră –, aș vrea să fac o comparație, ca să zic așa, între cartea lui Salinger și trilogia „Sânge satanic” a Cristinei Nemerovschi. Am citit pe pagina de prezentare a autorei, care apare la începutul cărților scrise de ea, dar și pe Goodreads, cum că ar fi fost comparată cu J.D. Salinger. Și cum singura carte pe care am citit-o de el a fost cea de față, m-am rezumat la aceasta când m-am gândit la comparație. Recunosc că, au fost unele momente în care m-am gândit la M. din ”Sânge satanic„ atunci când citeam De veghe în lanul de secară, dar nu am reușit să găsesc mari asemănări între ei. Sunt două firi destul de diferite și cred că singurul lucru care ar putea să-i apropie, oarecum, ar fi faptul că sunt două personaje ce nu respecte majoritatea regulilor inutile și proaste ale societății, ci pur și simplu își urmează calea proprie fără a ține cont de acele multe sfaturi tâmpite pe care le primesc de la persoane și mai tâmpite. Dar dacă ar fi să privesc din alt punct de vedere, acești doi autori, atunci când și-au publicat romanele, au avut parte de tabere împărțite, care au criticat sau nu cărțile, deoarece au fost mai altfel decât se publica și se citea în perioada respectivă. Dar, pentru mine, scriitura Cristinei Nemerovschi a fost mult mai intensă, personajele mult mai creionate în cuvinte, iar modul cum am citit cărțile acestora a fost foarte diferit. 

De veghe în lanul de secară mi s-a părut mereu a fi o carte ce pot spune că m-a intimidat în momentul în care mi-am cumpărat-o și m-am apucat de ea. Nu că ar avea un număr mare de pagini sau că ar fi complicată din punct de vedere a ideii întortocheate – nu, departe gândul de așa ceva –, ci prin faptul că m-a făcut, într-un fel, să o citesc cu greutate. Chit că stilul scriitorului nu este unul complex, dimpotrivă, ar trebui să te facă să citești cartea destul de repede, eu așa m-am simțit când am parcurs-o în aceste două dăți. Poate că de data aceasta nu la fel de greu ca prima oară, dar sentimentul acela cum că nu prea m-aș încumeta să o recitesc, nu a lipsit. Și nu cred că dacă cineva mi-ar fi spus că poate dacă aș fi citit-o la o vârstă mai de șaisprezece-șaptesprezece ani, ar fi ajuns să-mi fi plăcut mai mult, ar fi fost într-adevăr adevărat. Nu mă bazez pe acest lucru deoarece mă îndoiesc că ar fi fost ceva în plus; mă cunosc destul de bine ca să știu dacă o carte m-ar fi atras într-o măsură mai mare dacă aș fi citit-o într-o altă perioadă a vieții mele. Și cu toate acestea, nu aș vrea să se creadă că nu mi-ar fi plăcut; în fond, să acorzi unei cărți trei stele pe Goodreads – când știm că dacă ar fi să transformăm aceste stele în cuvinte, acelea ar fi „I liked it” – nu arată că ți-ar fi lăsat un gust amar după lecturarea ei. Deci, mi-a plăcut, dar spre deosebire de cei care au lăudat cartea foarte mult, care au găsit în ea acea esență ce a făcut-o atât de bună, la mine acest lucru a cam lipsit. Pur și simplu a fost o carte pe care am citit-o, am încercat să interacționez cu personajul cât de mult și cât de bine am putut, care mi-a dat câteva bătăi de cap, pe ici pe colo, dar atât. Nimic special. Dar asta nu mă oprește cu nimic din a nu continua să caut și să dau atenție și celorlalte cărți scrise de acest autor. 

P.S: Nu știu ce să zic despre această recenzie, deoarece nu prea am cuvinte pentru a-mi spune părerea. Iar acest lucru se poate observa și din ce am scris mai sus. Am tins să mă repet de multe ori cu aceeași idee, așa că nu știu ce aș mai putea spune despre carte. Și nici nu cred că a fost o recenzie care să vă ajute în vreun fel cu luarea unei decizii: dacă să citiți romanul sau nu. Pentru cei care nu au făcut-o deja. Asta este, pentru unele îți găsești cuvintele imediat, iar pentru altele te simți complet secătuit.


Citate:
— [...] Doar pentru că cineva moare, asta nu înseamnă că încetezi să ții la el și gata... mai ales dacă era de o mie de ori mai drăguț decît oamenii pe care îi cunoști și trăiesc bine, mersi.

2 comentarii:

  1. si eu am citit aceasta carte cred ca in ultimul an de liceu. mi-a placut atunci personajul, insa la fel ca tine actiunea si intamplarile nu mi s-au parut memorabile.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu știu, poate cartea a vrut mai mult să-l scoată în evidență pe Holden ca personaj, prin felul cum este el, nu neapărat să construiască scene memorabile. Probabil dacă ar fi fost puțin mai antrenantă, cu un flux mai mare de acțiune, poate mi-ar fi plăcut mai mult. Asta este, din păcate cărțile trebuie să mai aibă și cititori nemulțumiți.

      Ștergere