luni, 29 februarie 2016

Wrap-up | February 2016

Mi-am propus ca în fiecare lună să citesc câte patru cărți, adică una pe săptămână. Așa că m-am gândit să-mi fac un TBR prin care să aleg ce voi citi. Dar asta nu înseamnă că va fi ceva bătut în cuie, deoarece dacă se va întâmpla ca în săptămâna respectivă să nu pot lectura acea carte pe care o aveam la rând, voi citi altceva. Sau dacă mai rămân câteva zile în acea lună iar eu am terminat tot ce mi-am propus, nu mă oprește nimeni să nu mai încep o carte. Și cu toate că am zis că nu mă voi forța, chiar mi-aș dori să reușesc să parcurg măcar într-o lună patru cărți, din cauza faptului că am destul de multe cărți necitite în bibliotecă, plus că, așa cum am mai spus, m-am gândit să le recitesc și pe acelea care nu aveau recenzie pe blog. Deci, da, sunt ceva. Bookfest-ul se apropie, se vor aduna din nou alte cărți în teancul cu cele care vor fi necitite, așa că nu fac nimic dacă tot voi cumpăra și voi lectura puțin.
  1. „Rendez-vous cu Rama” (Rama #1), de Arthur C. Clarke. Cu toate că încă mă intimidează puțin cărțile lui Clarke, nu pot spune că am citit-o pe aceasta cu foarte mare dificultate. Mi-a plăcut, destul de mult, dar nu pot spune că m-am simțit la fel de conectată cum am fost când am citit Sfârșitul copilăriei. Dar o recomand, așa că sper să o citiți. 4 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 
  2. Zona Zero, de Lavinia Călina. A fost o carte surprinzător de frumoasă, și chiar nu mă așteptam să-mi placă într-o măsură atât de mare. Pot spune că romanul Laviniei se încadrează în categoria: „Îți imaginezi cam ce va fi în carte, dar găsești nimic, deoarece nici cinci la sută nu se aseamănă cu ce ai găsit de fapt”. Poate că îmi doream să se axeze puțin mai mult pe un anume lucru, dar nu a contat chiar atât de mult, având în vedere că ne-a oferit scene surprinzătoare. 4 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  3. De veghe în lanul de secară, de J.D. Salinger. Nu mi s-a schimbat cu foarte mult părerea despre carte de când am citit-o pentru prima oară. Poate și pentru că timpul dintre citire și recitire nu a fost unul foarte mare. A fost o carte bună, dar nu pot spune că m-a impresionat într-o măsură foarte mare, dar asta nu mă oprește din a continua să citesc și alte cărți scrise de J.D. Salinger. Sunt curioasă și de celelalte cărți apărute la noi. 3 din 5 stele. 
  4. Spulberă-mă (Atingerea lui Juliette #1), de Tahereh Mafi. Mi-a făcut o reală plăcere să o recitesc, și prin acest lucru am reușit să-mi dau seama de anumite aspecte pe care ori nu le-am observat la prima lecturare a cărții, ori pur și simplu nu le-am luat în seamă prea în serios. Cert este că m-a făcut să iubesc și mai mult lumea creată de Tahereh Mafi și să-mi doresc să citesc cât mai repede și celelalte două volume ale trilogiei. 4 (4,5) din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 
Dacă mă urmăriți și pe pagina de facebook al blogului și pe instagram [link către profilul meu], știți că în TBR-ul din această lună nu se afla primul volum al trilogiei "Atingerea lui Juliette", ci cartea Monicăi Ali, și anume Prințesa Diana. Povestea nespusă. Nu știu ce s-a întâmplat cu mine, dar cu toate că mi-a plăcut prima dată când am citit-o, acum, efectiv, nu am putut parcurge din ea mai mult de douăzeci și ceva de pagini. Și decât să mă forțez să o citesc, să nu o înțeleg deloc ci mai mult să mă enervez, am lăsat-o la o parte pentru altă dată. Și cum cei de la Editura Leda s-au gândit să continue cu trilogia "Atingerea lui Juliette", m-am gândit că ar fi un prilej perfect să recitesc volumul apărut la noi, pentru a-mi reînprospăta detaliile din carte.   

duminică, 28 februarie 2016

A mea poveste | "Cruciada fericirii" - OTP după cartea "Iubire și sânge" de Catherine Delors

Nu știu câtă lume știe acest lucru (sinceră să fiu, nici nu am anunțat sau ceva), dar după o absență de un an și ceva, am revenit pe Wattpad. După ce mi-am șters contul pe care îl aveam din anul 2011, la puțin timp după ce am făcut acest lucru (a nu știu câta oară), m-am gândit că a fost o prostie și voiam să-l reactivez. Dar politica nouă de pe site nu mai este aceeași, așa că nu am mai putut să-l recuperez. Așa că pe 25 iunie 2014 mi-am făcut alt cont, dar nu neapărat cu intenția de a scrie din nou, ci pentru a mai citi ceea ce publicau cei pe care îi urmăream de dinainte. Nu mai spun că prin faptul că mi-am pierdut vechiul cont, poveștile pe care nu le aveam salvate pe laptop, au dispărut. La fel s-a întâmplat și cu cea de față, Cruciada fericirii, din care apucasem să scriu doar trei capitole. 

(Acum câteva săptămâni, când m-am gândit că vreau să revin pe site în forță, aveam în cap o poveste nouă, de fapt o combinație între Pigmentul lebedei (povestea cu Dalia și Anastasiu) și Influență peste ani (povestea cu Cozette și Ivan), și anume o trilogie, „Proiectul distrugerii”, unde începusem să scriu primul volum, Făuritorul, dar cum nu mai scrisesem de mult o poveste de o complexitate destul de mare, mă simțeam destul de apăsată. Cu toate că am multe idei în cap în legătură cu trilogia, simt că până nu îmi intru în mână cu ceva mai ușor, mai light, mă voi simți mult prea stresată. Cu toate că nu ar trebui să fie așa când faci ceva din plăcere.)

Și cum titlul postării vorbește de un OTP, unul care îmi este foarte drag, am spus că aș putea să iau Cruciada fericirii ca un nou început. Pentru cei care nu știu, un OTP constă în a lua o carte pe care ai citit-o, ți-a plăcut foarte mult dar două personaje din acel roman - fată cu băiat, băiat cu băiat, fată cu fată - să nu fi avut un destin așa cum ți l-ai fi dorit tu pentru ei. Dar nu le poți scrie povestea fără niște reguli. Iar acele reguli constau în faptul că povestea trebuie să aibă treizeci de capitole, fiecare dintre ele are un nume, iar tu trebuie să respecți acel titlu atunci când scrii capitolul respectiv. Și trebuie să se lege între ele, bineînțeles. Dar eu nu voi respecta nimic dintre ele - mi se pare mult prea strict -, așa cum nu am făcut nici la început, ci voi lua doar cele două personaje din cărți, despre care voi vorbi mai jos. Povestea lor va fi modelată doar după felul cum vreau eu.

Cum cartea lui Catherine Delors, Iubire și sânge [de aici puteți citi recenzia], a fost, este și va fi una dintre poveștile mele preferate, am vrut neapărat un OTP pentru două din personajele din roman. Pentru Gabrielle de Montserrat și Pierre-Andre Coffinhal care nu au avut un final așa cum mi-aș fi dorit. Acțiunea din cartea autoarei se petrecea înainte de Revoluția Franceză, dar și în timpul ei, dar eu, atunci când am scris prima variantă a OTP-ului, întâmplările se desfășurau în timpul nostru, într-un orășel din Arizona. Dar acum vreau ca totul să se petreacă în România. Din romanul autoarei voi respecta numele personajelor, bineînțeles, originile celor doi (faptul că sunt francezi), dar și locul în care au trăit; amândoi fiind din același sat. 

Ca actori îi vor interpreta aceeași pe care i-am avut în cap de la începutul începuturilor, și anume Sarah Bolger (Once upon a time, The Tudors) și Colin O'Donoghue (Once upon a time, The Tudors). Și nu, faptul că amândoi au jucat în aceleași seriale este doar o coincidență; nu am fost influențată cu nimic atunci când i-am ales pe cei doi ca personaje. Așa cum am spus, a fost doar o coincidență. 

Dacă vă veți gândi să-i dați o șansă cărții, chiar sper să vă placă, descrierea încă nu am făcut-o dar urmează să apară zilele următoare, așa cum va fi și cu primul capitol. Și ca să nu uit, mă puteți găsi pe Wattpad tot cu numele de KitsuneValo, pentru că așa mă știe toată lumea cu care am interacționat pe site. Sau, și mai ușor, dați click AICI pentru a citi și a fi la curent cu această poveste dar și cu celelalte pe care sper să le postez acolo. 

joi, 25 februarie 2016

"De veghe în lanul de secară" de J.D. Salinger | recitită

Descrierea: Romanul publicat în 1951 i-a adus autorului un renume universal. Puține cărți din literatura secolului trecut s-au bucurat de o asemenea atenție, atât din partea criticii, cât și, cu mult mai important, din partea publicului. Scris la persoana I, din perspectiva unui puști de 17 ani, De veghe în lanul de secară a devenit emblematic pentru toți adolescenții revoltați de ipocrizia lumii adulților. Holden Cauldfield – personaj din aceeași categorie cu Huckleberry Finn – luptă pentru propria identitate într-o lume care depersonalizează, uniformizează, distruge inocența specifică ființei umane. Armele sale sunt simple: o sinceritate debordantă, dublată de un extraordinar simț al umorului, de la prima și până la ultima pagină a cărții.

Recenzia:  Pot afirma că romanul de față a fost o ușoară provocare pentru mine atunci când m-am gândit să-l aleg pentru TBR-ul din această lună. De ce, ar fi întrebarea? Pentru că se află pe lista aceea în care intră cărțile ce trebuie recitite pentru recenzie, care au fost citite înainte de a avea blogul, sau cărora m-am gândit să nu le scriu o părere din pure motive în momentul în care aveam Padeniye. Dar asta nu înseamnă că dacă voi reciti tot ce nu are încă recenzie, asta înseamnă că îmi va face o mare plăcere, deoarece nu toate intră în categoria „Am citit-o și o voi reciti cu mare drag, cândva”. Fiecare carte mi-a lăsat ceva de pe urma lecturării ei, ce m-a surprins plăcut, sau nu. Iar povestea lui Holden nu a fost una care să mă facă să mă gândesc de multe ori la ea, și atunci când o făceam, nu pot spune că dacă îmi aminteam câte o întâmplare de-a lui, trebuia să-mi placă sau nu. Și cu toate acestea, cartea a avut ceva ciudat ce m-a lăsat oarecum surprinsă. Povestea, conținutul strict al cărții nu m-a dat pe spate într-o măsură foarte mare, dar, în schimb, cu toate că întâmplările lui Holden nu m-au făcut să citesc cartea cu rapiditate, ca personaj a fost unul extrem de interesant. Modul cum gândea, felul cum acționa, libertatea și încrederea pe care o oferea vieții, m-au făcut să-l admir, dar și să-l înțeleg de cele mai multe ori. Rar mi se întâmplă ca impactul pe care mi-l dă o anumită carte să nu fie unul mare, comparativ cu tot ceea ce-mi oferă personajul principal. Nu știu cum să mă exprim exact în cuvinte – de fapt, sinceră să fiu, nu prea găsesc nici măcar unul care să arate cum îl percep eu pe Holden –, dar pot spune că, în ciuda a tot ce s-a întâmplat în De veghe în lanul de secară, a faptului că nu m-a determinat să-mi schimb părerea despre ea, acest tânăr a reușit să mă facă să-l percep oarecum diferit, față de modul cum o făceam atunci când am terminat pentru prima oară cartea. Parcă am descoperit un alt Holden, pe cel adevărat, iar acest lucru m-a încântat; simt că recitirea ei nu a fost doar pentru că aveam o mică datorie față de mine, în privința cărților fără recenzie.

De multe ori, pe parcursul lecturării romanului, mă opream și-mi puneam aceeași întrebare în gând: de ce nu-mi stârnește acel zvâc, acea intensitate de libertate pe care o dau cărțile de genul? Nu m-am simțit atrasă de ea atât de mult, și cu toate că, așa cum am spus și mai sus, mi-a plăcut extraordinar de mult de Holden, nu m-am simțit la fel de conectată cu evenimentele din viața lui, așa cum am făcut-o cu el ca personaj, ca personalitate. Și venind vorba de personajele precum Holden – într-o oarecare măsură, să fiu sinceră –, aș vrea să fac o comparație, ca să zic așa, între cartea lui Salinger și trilogia „Sânge satanic” a Cristinei Nemerovschi. Am citit pe pagina de prezentare a autorei, care apare la începutul cărților scrise de ea, dar și pe Goodreads, cum că ar fi fost comparată cu J.D. Salinger. Și cum singura carte pe care am citit-o de el a fost cea de față, m-am rezumat la aceasta când m-am gândit la comparație. Recunosc că, au fost unele momente în care m-am gândit la M. din ”Sânge satanic„ atunci când citeam De veghe în lanul de secară, dar nu am reușit să găsesc mari asemănări între ei. Sunt două firi destul de diferite și cred că singurul lucru care ar putea să-i apropie, oarecum, ar fi faptul că sunt două personaje ce nu respecte majoritatea regulilor inutile și proaste ale societății, ci pur și simplu își urmează calea proprie fără a ține cont de acele multe sfaturi tâmpite pe care le primesc de la persoane și mai tâmpite. Dar dacă ar fi să privesc din alt punct de vedere, acești doi autori, atunci când și-au publicat romanele, au avut parte de tabere împărțite, care au criticat sau nu cărțile, deoarece au fost mai altfel decât se publica și se citea în perioada respectivă. Dar, pentru mine, scriitura Cristinei Nemerovschi a fost mult mai intensă, personajele mult mai creionate în cuvinte, iar modul cum am citit cărțile acestora a fost foarte diferit. 

De veghe în lanul de secară mi s-a părut mereu a fi o carte ce pot spune că m-a intimidat în momentul în care mi-am cumpărat-o și m-am apucat de ea. Nu că ar avea un număr mare de pagini sau că ar fi complicată din punct de vedere a ideii întortocheate – nu, departe gândul de așa ceva –, ci prin faptul că m-a făcut, într-un fel, să o citesc cu greutate. Chit că stilul scriitorului nu este unul complex, dimpotrivă, ar trebui să te facă să citești cartea destul de repede, eu așa m-am simțit când am parcurs-o în aceste două dăți. Poate că de data aceasta nu la fel de greu ca prima oară, dar sentimentul acela cum că nu prea m-aș încumeta să o recitesc, nu a lipsit. Și nu cred că dacă cineva mi-ar fi spus că poate dacă aș fi citit-o la o vârstă mai de șaisprezece-șaptesprezece ani, ar fi ajuns să-mi fi plăcut mai mult, ar fi fost într-adevăr adevărat. Nu mă bazez pe acest lucru deoarece mă îndoiesc că ar fi fost ceva în plus; mă cunosc destul de bine ca să știu dacă o carte m-ar fi atras într-o măsură mai mare dacă aș fi citit-o într-o altă perioadă a vieții mele. Și cu toate acestea, nu aș vrea să se creadă că nu mi-ar fi plăcut; în fond, să acorzi unei cărți trei stele pe Goodreads – când știm că dacă ar fi să transformăm aceste stele în cuvinte, acelea ar fi „I liked it” – nu arată că ți-ar fi lăsat un gust amar după lecturarea ei. Deci, mi-a plăcut, dar spre deosebire de cei care au lăudat cartea foarte mult, care au găsit în ea acea esență ce a făcut-o atât de bună, la mine acest lucru a cam lipsit. Pur și simplu a fost o carte pe care am citit-o, am încercat să interacționez cu personajul cât de mult și cât de bine am putut, care mi-a dat câteva bătăi de cap, pe ici pe colo, dar atât. Nimic special. Dar asta nu mă oprește cu nimic din a nu continua să caut și să dau atenție și celorlalte cărți scrise de acest autor. 

P.S: Nu știu ce să zic despre această recenzie, deoarece nu prea am cuvinte pentru a-mi spune părerea. Iar acest lucru se poate observa și din ce am scris mai sus. Am tins să mă repet de multe ori cu aceeași idee, așa că nu știu ce aș mai putea spune despre carte. Și nici nu cred că a fost o recenzie care să vă ajute în vreun fel cu luarea unei decizii: dacă să citiți romanul sau nu. Pentru cei care nu au făcut-o deja. Asta este, pentru unele îți găsești cuvintele imediat, iar pentru altele te simți complet secătuit.


Citate:
— [...] Doar pentru că cineva moare, asta nu înseamnă că încetezi să ții la el și gata... mai ales dacă era de o mie de ori mai drăguț decît oamenii pe care îi cunoști și trăiesc bine, mersi.

vineri, 12 februarie 2016

"Zona Zero" de Lavinia Călina

Descrierea: Lovită de un virus necunoscut, omenirea se află în pragul extincției. Paraziții, cei atinși de boală, sunt ei înșiși cea mai mare primejdie față de puținii care au reușit să supraviețuiască. Iar lupta este aprigă. Pentru Elena, pierderea soțului la atât de scurt timp după ce s-a căsătorit din dragoste a însemnat punctul de pornire pentru o transformare care ar fi părut fără închipuire până atunci: salvarea grupului pe care va ajunge să îl conducă refugiată într-unul dintre ultimele bastioane ale umanității presupune sacrificii extreme și o voință de fier dincolo de limitele de care credea că nu este capabilă să treacă. Întâlnirea cu doi frați, tânărul Vlad și adolescenta Vanessa, va fi punctul de cotitură înspre decizia ultimă. Pe cine mai poate salva? Ce forță îi poate da dreptul să se joace cu vieți inocente? Poate să își regăsească sentimentele de iubire în pofida apocalipsei care pare să fi distrus totul în calea ei? Care este soluția pentru Zona Zero?

Răspunsul este un roman în același ritm alert și imprevizibil cu care Lavinia Călina ne-a obișnuit din primele sale cărți. Aventura vieții și a morții este doar un pretext pentru o poveste care te va zdruncina din temelii și care te va captiva pe de-a întregul.

Lupta pentru supraviețuire a început!

Recenzia: De când am citit pentru prima dată că Lavinia va scrie o carte ce nu va avea nicio legătură cu cele două serii pe are le-a început – „Ultimul avanpost” și „Neamul corbilor” –, tot îmi făceam fel și fel de scenarii despre ce va fi vorba în ea. Adevărul este că nu mă așteptam ca ea să ne dezvăluie atât de repede subiectul pe care îl abordase, și anume zombii – sau cum i-a denumit ea în Zona Zero, paraziți. Dar nu cred că ar trebui să ne mai mire ceva la modul cum scrie, având în vedere că, din câte am aflat, ar fi început-o vara trecută, iar la Gaudeamus-ul din toamnă, romanul își avea deja lansarea. (Este un lucru pe care îl apreciez foarte mult la unii scriitori, și anume faptul că pot scrie destul de repede, astfel că nu trebuie să așteptăm un timp foarte mare pentru a le vedea viitoarea carte pe piață.) Dar cel mai mult m-a surprins subiectul pe care îl aborda, o idee destul de nouă în platforma literaturii românești, așa că tot am așteptat să reușesc să pun mâna pe ea. Nu am citit cărți apărute în străinătate care să aibă ca subiect principal zombii, dar sincer nici nu prea m-am omorât să caut măcar filme. În afară de faptul că am văzut Warm Bodies – de fapt, am încercat să-l urmăresc, dar nu am putut, deparece mi s-a părut o mare prostie –, și aș vrea să vizionez și The Walking Dead. (Am deviat din nou de la subiect, ceea ce devine o obișnuință tot mai mare, de care ar trebui să mă dezvăț, într-un fel.)

În afara faptului că nu prea am înțeles coperta, și nici acum nu o prea fac – dar e foarte frumoasă –, cartea a fost destul de interesantă și pot spune că m-a impresionat plăcut de câteva ori. Nu este nimic nou faptul că toate cărțile Laviniei Călina se petrec în România, și cu toate că acest lucru mă bucură foarte tare, în cartea asta, sincer o spun, nu prea m-am bucurat. De ce? Pentru că, spre deosebire de seria „Ultimul avanpost” – singura pe care am început-o din cele două apărute –, Zona Zero îți dădea impresia aia că orice ai face, dacă ar fi ca un astfel de virus să existe, căile prin care ai putea rămâne în viață, ar fi unele destul de puține. În „Ultimul avanpost” se putea trăi – sub un regim, ce-i drept, dar nu trebuia să dormi cu acea frică constantă că ți-ar apărea un parazit în fața ochilor și ai putea muri dacă te-ar mușca –, spre deosebire de Zona Zero în care ori devii nebun, ori ești puternic și încerci să rămâi în viață. Și acum revin la partea cu faptul că acțiunea se petrece în România. În general – și acum mă raportez doar la ce simt eu –, atunci când citesc o carte în care acțiunea este una de genul, în care risc să mor oricând, întâmplările petrecându-se în orice țară, dar nu în cea în care trăiesc eu, nu sunt chiar atât de afectată. Nu sunt pentru că nu-mi pun întrebarea aia: dacă aici este așa, oare în România cum este? Țara este deja dispărută ca multe altele, sau au mai rămas supraviețuitori și luptă în continuare? Eu nu mă gândesc, pentru că, pur și simplu nu-mi trece asta prin cap. Dar când toate întâmplările chiar se petrec în țara ta, parcă interacționezi mai bine cu situația, ai trăiri mai intensificate, mai ales când citești anumite nume pe care multe persoane de lângă tine le poartă. Îți dă senzația aceea ciudată de disconfort, dar pe care nu am simțit-o în „Ultimul avanpost”; acolo eram ușor asigurată de anumite condiții de trai. În Zona Zero absolut totul este la hotarul între viață și moarte, chiar și locurile în care ți se explică că va fi bine, că nu trebuie să te temi de invazia paraziților.

Cu toate că nu a fost o carte cu un număr foarte mare de pagini, a fost una în care nu prea apucai să te obișnuiești cu un anumit confort al personajelor – în care nu intervenea ceva mai grav –, deoarece totul o lua de la capăt. Și pot foarte bine să-mi amintesc momentul în care am ajuns să o „cunosc” pe Elena ce deja devenise o altă persoană (despre care voi vorbi mai pe larg, mai jos), iar la scurt timp – după ce apele se mai liniștiseră cât de cât –, am descoperit o altă față a acesteia. O carte destul de imprevizibilă prin faptul că nu știai ce va urma, nu aveai habar cum se va termina, sau măcar cum se vor schimba personajele. Pentru că, acolo, prietenia, anturajele, nu prea existau. Totul era, până la urmă, pentru sine, pentru a se salva pe el însuși. Și cu toate că, mai la tot pasul dădeai peste astfel de persoane, era frumos când mai citeai și gândurile unora care se îngrijeau și de alții. Iar acest lucru a arătat că de fapt nu toți deveniseră niște animale flămânde sau oameni fără putere și speranță. Lumea creată de Lavinia este una în care nu-ți dorești să trăiești nici prin vis; eu cred că nici în vreun coșmar – pentru că, de fapt, asta este – nu aș putea face față la astfel de încercări.

Și că tot am scris mai sus că voi vorbi mai în detaliu despre Elena – care, într-un fel, este personajul principal –, aș vrea să spun că eu nu prea am suferit-o. Cel puțin nu la început, și chiar dacă mă gândeam și la pierderea pe care o suferise, astfel încercând să o înțeleg mai bine, nu pot spune că a ajutat-o prea mult acest lucru. Nu a ridicat-o în ochii mei, deoarece nu era singura care avea persoane dragi decedate sau să nu știe nimic de ele, astfel existând posibilitatea să fie deja transformați în zombii; cred că ar fi fost și mai rău. Fiecare își manifesta suferința și durerea prin diferite căi, deci nu am considerat-o chiar atât de specială din acest punct de vedere. În schimb, am apreciat-o foarte mult pentru felul cum se comporta ca și conducător, pentru tăria pe care o avea din acest punct de vedere, dar când se afla pur și simplu într-o conversație în care nu trebuia să-și manifeste aceste talente, comportamentul ei mă cam deranja de multe ori. Și cu toate că nu mă așteptam – foarte rar mi se întâmplă ca atunci când urăsc un personaj, să-mi schimb părerea despre el, și nu credeam că se va întâmpla în cartea asta –, până la finalul Zonei Zero am putut-o privi și din partea cealaltă. Am reușit să o înțeleg puțin mai bine, să o privesc cu ochi mai blânzi și să-mi dau seama că, până la urmă, în interiorul acelui om care fusese atât de diferit înainte de epidemie, încă mai exista o mică parte din acea persoană. În schimb, l-am plăcut foarte mult pe Vlad, și cu toate că uneori mă enerva pentru că nu gândea cu creierul lui, ci pur și simplu se lăsa influențat, caracterul lui a fost pe placul meu. Dar de Vanessa, nu, față de soră-sa nu aveam nicio afecțiune. Nu am suportat-o în cam 90% din cazuri. Nu pot spune că mă rezum doar la aceste personaje, deoarece au mai existat și altele pe care le-am plăcut – Alexandra și Lili – sau nu – Kitty și Sorin –, dar acestea trei au avut un impact mult mai mare asupra mea.

Cu toate că mi-a plăcut foarte mult ce am făsit în carte, nu pot spune că nu am nimic care aș fi vrut să fi existat într-o cantitate mai mare. Și aici mă refer la faptul că mi-aș fi dorit să fi aflat mai multe lucruri despre virusul care a declanșat toată acea nebunie, dar și despre Zona Zero. Sunt două subiecte care nu au fost foarte aprofundate în carte, și cred că ar fi fost foarte interesant să ne fi fost dezvăluite mai multe. Dar am înțeles-o pe autoare deoarece știu că a spus undeva – nu mai știu exact unde – că ea a încercat ca subiectul principal al romanului să nu fie atât de aprofundat cu virusul în sine și cu găsirea unui leac, cât mai mult pentru a arăta schimbările pe care le surveniseră personajele, trăirile lor și modul cum supraviețuiau. Așa că am încercat să privesc cartea din acest punct de vedere. 

Zona Zero a fost una dintre acele cărți care, la început, nu prea te impresionează foarte mult, dar, când ajungi la final, îți dai seama că fie începi să plângi – sau cel puțin ești trist –, fie țipi, urli și lași ca toată suferința acumulată în acele câteva pagini de final, să te macine pe dinăuntru. Dar eu am fost genul acela de persoană care s-a întristat și a vărsta câteva lacrimi (nu eram singură acasă ca să pot țipa și urla). Probabil că, dacă ar fi terminat romanul cu câteva file mai înainte, nu aș fi simțit nevoia de o continuare, dar citind acele gânduri nu are cum să nu te facă să-ți pui acea întrebare: Oare chiar nu va mai exista o continuare, sau Lavinia chiar a pus punctul final atunci când ne-a spus că va exista doar o carte? Pentru că mi-ar plăcea ca peste câțiva ani să citesc pe pagina ei de facebook – sau oriunde altundeva –, că ne-a păcălit și că deja s-a apucat de partea a doua din Zona Zero. Oricum, a fost o carte plină de acțiune, de răsturnări de situație, cu un final înainte de final foarte ciudat – dar, pe care, pot spune că l-am aceptat –, dar emoționantă și dură, așa ca ea. O concluzie pentru cei care încă nu au cumpărat-o? O recomand și trebuie neapărat să o citiți!

joi, 11 februarie 2016

"Rendez-vous cu Rama" (Rama #1) de Arthur C. Clarke

Descrierea: O navă extraterestră cilindrică, de dimensiuni gigantice, pătrunde în sistemul solar, iar povestea o spune un grup de exploratori umani, care interceptează nava și încearcă să-i elucideze enigmele.

Scriere fundamentală în istoria literaturii SF, Rendez-vous cu Rama a primit premiile Hugo și Nebula, precum și alte distincții importante. 

Recenzia: Așa cum s-a întâmplat și în momentul în care m-am apucat să citesc Sfârșitul copilăriei, același lucru pot spune că l-am simțit și când a fost vorba de Rendez-vous cu Rama. O ușoară frică pentru ce voi găsi în carte. Țin minte că atunci când am parcurs primele propoziții din Sfârșitul copilăriei, îmi era teamă că va fi mult prea complicată pentru mine, că autorul va povesti și va descrie unele lucruri în termeni mult prea dificili pentru a-i înțelege. Dar – spre marea mea surpriză și ușurare – nu am avut un impediment extraordinar de mare în timpul lecturării ei. Ce-i drept, mai întâmpinasem în unele fragmente fel și fel de obiecte și denumiri mult prea savante pentru cunoștințele mele, dar nu îmi făcuseră dificilă înțelegerea poveștii. Ei bine, cu Rendez-vous cu Rama a fost o altă poveste. Efectiv, până la pagina șaizeci și ceva – sau era cincizeci și ceva, dar nu mai contează – nu puteam să înțeleg nimic în afară de faptul că cercetătorii descoperiseră un asteroid pe care îl denumiseră Rama, ca mai apoi să realizeze că nu era de fapt un asteroid, ci un corp cilindric, având o mărime de-a dreptul colosală. Oricum, aceste aspecte erau vizbile din descriere, dar și din copertă. Recunosc că voiam să renunț din a o mai citi, deoarece mi se părea că prin tot ceea ce povesteau acei savanți – lucrurile pe care nu le înțelesesem eu deloc –, vor fi foarte importante în carte, și dacă aș fi continuat să citesc, pe baza faptului că nu pricepeam acele lucruri, nu aș fi putut rezona cu romanul. Dar m-am încăpățânat, și după acele pagini pe care le considerasem o corvoadă, am început, ușor, ușor, să înțeleg mai multe. Cert este că nu știu cât de bine am înțeles eu, până la final, cartea, dar nici nu pot spune că a fost chiar peste nivelul meu. Cred că acele denumiri nefamiliare m-au făcut să o consider mult prea complicată pentru coeficientul meu de inteligență, dar, în rest, a fost o lectură foarte interesantă.  

Eu nu prea mă dau în vânt după cărțile în care acțiunea este plasată în spațiu, iar la filme mă uit doar dacă subiectul mă atrage. Așa că nu sunt nici în partea destinată fanilor Star Wars sau Star Trek, deci toată reclama făcută anul trecut pentru ultimul film apărut din seria Star Wars, m-a lăsat indiferentă. Dar, în ciuda faptului că nu sunt o foarte bună prietenă a acestui gen de Science Fiction – da, știu, Rendez-vous cu Rama nu are nicio legătură cu cele două nume menționate mai sus –, nu a trebuit să stau mult pe gânduri ca să-mi cumpăr cartea aceasta. De ce? Pentru că, în ciuda micilor greutăți pe care le-am avut la început cu romanul, eram sigură că o să-mi placă și că lumea pe care o crease Arthur C. Clarke  nu mă va lăsa indiferentă. Acesta este și motivul pentru care nu m-am oprit din a o citi; știam că o voi înțelege, cât de cât, până la urmă.


Mi s-a părut foarte interesant modul cum evoluase omenirea după atâția și atâția ani, și cum reușiseră să se extindă asupra unor teritorii oarecum ciudate pentru mine. Modul cum trăia specia umană, cum luaseră frâiele conducerii, dar și cum reveniseră, într-un fel, la obiceriule care și nouă ni se par acum destul de îndepărtate. L-a asta chiar nu mă așteptasem, dar poate că acest lucru s-a datorat și faptului că nu aveam idee în ce periadă exactă se va petrece acțiunea poveștii. A fost o reală plăcere să descopăr aceste lucruri foarte faine. 

Personajele nu pot spune că au fost într-un număr foarte mare, dar au fost îndeajuns de multe încât să le mai încruc uneori, să uit se întrebuințări aveau, sau ce lucruri făcuseră înainte. Am avut uneori momente în care mă simțeam ușor amețită, și atunci când lăsam cartea din mână și reveneam după câteva minute la ea, deja mă simțeam puțin în ceață. Nu pot explica cu exactitate ce avusesem, dar, chiar dacă mi-a plăcut cartea, parcă creierul îmi cerea puțină pauză. Pur și simplu nu am putut să mă leg de nici un personaj, să mi se pară mai interesant, ci pur și simplu le urmăream – cu pauze între – activitățile pe care le desfășurau de-a lungul poveștii. Iar acesta este și unul din cele două motive – primul fiind cel prin care nu am interacționat la început destul de bine cu romanul – care m-au determinat să-i dau doar patru stele. Poate m-am simțit puțin conectată față de Jimmy, deoarece mi s-a părut că era un personaj mai degajat, mai pe înțelesul meu. Plus că prin ceea ce făcuse – evoluția pe care o adusese cercetării Ramei – a adus momente destul de comice, care m-au făcut să mă simt mai relaxată în timp ce parcurgeam propozițiile. L-am simțit, oarecum, mai apropiat de mine. 

Mi s-a părut oarecum amuzantă asemănarea pe care o făcuse un personaj pentru Rama. Cum că ar putea fi ca Ancora lui Noe pentru pământeni – deoarece semăna, într-un fel ciudat, cu o punte de salvare –, în care puteau păși doar oamenii care meritau cu adevărat, și că Rama nu fusese trimisă de pe o planetă dintr-un alt sistem solar, ci de o divinitate. Dar lăsând gluma la o parte, putea fi foarte plauzibilă, dacă se aplica în alte condiții. Și ca să rămân tot la subiectul cu Rama, cred că cel mai frumos lucru din toată cartea mi s-a părut finalul – care m-a întristat, oarecum. Final prin care mi-am dat seama că o puteam asemăna și eu, la rândul meu, cu o mașină care își căuta o benzinărie pentru alimentare. Dar și tot ce am reușit să descopăr în navă – în același timp cu personajele –, a fost foată minunăția ce putea să ascundă, și toate acele lucruri care m-au uimit dar care mi-au lăsat și întrebări care mă fac să cred că nu s-au sfârșit descoperirile. Și tare mi-ar plăcea să aflu și alte lucruri despre Rama, deoarece nu ni s-au dezvăluit toate secretele; nici măcar un sfert din ele. Și prin acest lucru am aflat că Rendez-vous cu Rama nu este o carte stand-alone – așa cum am crezut la început –, ci ar face parte dintr-o serie de patru. Și că tot am ajuns aici, mă adresez vouă, cei care ați citit cartea și știți mai multe: există, într-adevăr, patru cărți care fca parte din seria „Rama”, sau ar fi făcut parte dintr-un proiect al autorului, și acum că nu mai este printre noi, au rămas la stadiul de schiță? Și dacă sunt cu adevărat patru cărți, cei de la Editura Nemira le vor publica pe toate?

Și că am ajuns la finalul final, o concluzie ar fi că mi-a plăcut foarte mult cartea, dar nu mai mult decât Sfârșitul copilăriei. Și chiar dacă nu sunt un expert în genul acesta de Science Fiction – cel clasic –, voi veni și eu cu o recomandare de începător și voi spune că trebuie neapărat să citiți Rendez-vous cu Rama

marți, 9 februarie 2016

Leapșă: Totally Should've Book Tag

Ar fi trebuit să postez recenzia cărții Rendez-vous cu Rama, dar am primit această leapșă, și când vine vorba de ele, chiar nu mă pot abține. Așa că voi întârzia puțin cu ea; dacă sunt persoane interesate de părerea mea pentru această carte.

Am văzut tag-ul ăsta și pe youtube, dar și în blogosferă, și nu mai știu de câte ori tot ziceam că aș vrea să-l fac. Așa că îi mulțumesc Sarei [Resfeber] pentru că mi-a pasat-o și mie, și pot spune că prin acest lucru m-a împins puțin să răspund la cerințe.

Și că tot sunt la partea cu menționarea persoanelor, o să continui tot așa. Aș vrea să le dedic și eu câtorva bloggeri această leapșă, iar aceștia sunt: Leontina [Everything and anything], Ghanda [Jurnalul unei cititoare] și Lavinia [Cărți și Aromă de Cafea]. 

1. O carte care ar trebui să aibă un sequel (o continuare).
Sunt câteva cărți pe care le-am citit și s-au terminat fie prost (în sensul că nu mi-a plăcut mie sfârșitul), fie au avut un final care te-a lăsat cu mult întrebări. Dar dintre toate, sunt două la care m-aș bucura extraordinar de mult dacă autorii respectivi ar face o continuare pentru ele. Și acelea sunt: trilogia "Eve", de Anna Carey și Păpușile, de Cristina Nemerovschi. Cu prima am avut un război, ca să zic așa, când a venit vorba de final, deoarece, cu toate că a fost oarecum pe placul meu, am rămas cu multe nelămuriri și chiar ar trebui să aibă o continuare. Iar cu Păpușile, ei bine, cei care au citit cartea știu cum se termină, și cu toate astea, aș vrea să aibă o continuare. 

2. O carte/serie care ar trebui să aibă un spin-off.
Mereu am fost curioasă de povestea Întunecatului din trilogia "Grisha", pentru că în cele trei cărți, în ciuda faptului că a fost catalogat ca fiind un personaj negativ și care a făcut tot ce a făcut numai pentru supremație, nu sunt pe deplin lămurită de povestea lui și de motivul pentru care a ales să facă asta. Și consider că ăsta este un minus pe care îl acord trilogiei (cu toate că mi-a plăcut foarte mult), și anume că s-a axat puțin cam mult pe povestea Alinei și pe menirea ei, iar pe Întunecat l-a cam lăsat deoparte în această privință. După părerea mea, a fost un personaj negativ și nu prea.

3. Un autor care ar trebui să scrie mai multe cărți.
Sinceră să fiu, dacă ar fi să fac o listă cu toți autorii pe care i-am citit (și care mi-au plăcut, bineînțeles), toți au destul de multe cărți publicate, și încă publică în continuare, așa că nu aș putea să mă refer la cineva anume. Dar dacă ar fi să trec de cealaltă parte și să menționez un autor a cărei cărți i-am citit-o și nu mi-a plăcut, aș alege-o pe Shani Boianjiu. Poate vă întrebați: păi, de ce ai vrea să încurajezi un autor să scrie în continuare, dacă ție nu ți-a plăcut cartea lui? Poate că este de fapt o întrebare tâmpită pe care voi niciodată nu ați fi pus-o, deoarece ar fi logic de ce l-aș încuraja să continue cu scriul. Pentru că Oamenii eternității nu se tem niciodată nu a fost o carte proastă din punct de vedere al stilului, ci nu mi-a plăcut mie deoarece m-a dezamăgit pentru că nu am găsit ceea ce mă așteptam. Și nu mi-a plăcut din cauză că în situația în care personajele erau puse, acțiunea era ceva ce trebuia să existe. Dar apoi mi-am dat seama că autoarea a vrut să creeze altceva, și cu toate astea nu m-a făcut să-mi schimb părerea. Dar chiar așa, aș vrea să-i mai citesc și alte cărți deoarece unu: a fost o autoare la debut, și doi: o consider promițătoare.

4. Un personaj care ar trebui să rămână cu altcineva.
SPOILER ALERT O să mă repet cu aceeași carte (trilogie) și o să spun Alina și Mal din "Grisha", pentru că ea trebuia să rămână cu Întunecatul. Din primul volum îmi plăcuse foarte mult chimia aia dintre ei, și eram ferm convinsă că Leigh Bardugo nu va urma același clișeu cu fata și băiatul care se cunosc de mici, și până la urmă rămân împreună. Nu am fost niciodată un mare fan a lui Mal, așa că nu mă dau în vânt după cuplul ăsta.

5. O carte care ar trebui să se termine altfel.
Aș fi vrut să fi pus Iubire și sânge, de Catherine Delors, pentru că m-a distrus efectiv finalul și chiar ar fi trebuit ca romanul să se fi încheiat cu vreo cincizeci de pagini mai înainte. Dar nu o să pun cartea asta, cu toate că și ea ar trebui introdusă aici (cred că tot am adougat-o), pentru că am altă cerință pregătită pentru ea. Așa că o să aleg trilogia "Cântul vrăjitoarelor", de Mireille Calmel. Cu toate că, până la urmă a fost vorba de magie și profeții, așa că într-un fel mă așteptam la sfârșitul acela, mi-ar fi plăcut să fi existat altul.

6. O carte după care ar trebui să se facă un film.
Și uite cerința unde voiam să adaug Iubire și sânge. Chiar dacă nu mi-ar plăcea să văd unele fragmente din carte pe ecran, tot mi se pare că s-ar putea face un film foarte frumos după acest roman. Pentru că, consider că a avut de toate, că poate să uimească, să aibă unele părți în care să zâmbești, dar și altele în care să plângi. Cred că merită din toate punctele de vedere să fie ecranizată, mai mult decât alte cărți care (în opinia mea) nu au avut ce să ofere din punct de vedere cinematografic. 

7. O carte după care ar trebui să se facă un TV show.
Dacă s-a făcut o mini-serie după Regina albă, care se numește, normal, The White Queen, primul volum al seriei "The Cousins War", mi-ar fi plăcut să se fi continuat și cu celelalte cinci cărți. Mai ales cu volumul cinci, Prințesa albă. Dar nu știu dacă există șanse să se continue și cu celelalte cărți.

8. O carte care ar fi trebuit să aibă un singur fir narativ.
Nu-mi amintesc să fi citit multe cărți care să se fi povestit din mai multe perspective. Primul gând mă duce la seria lui Martin, "Un cântec de foc și gheață", dar culmea, consider că dacă s-ar fi povestit doar dintr-un singur fir narativ, nu ar mai fi avut același farmec. Așa că aici voi spune pas.

9. O carte care ar fi trebuit să aibă un alt cover.
Cu toate că nu mi-a plăcut deloc trilogia (sau ce o fi de fapt) "Nu plânge sub clar de lună", de Heather Davis, și mă bucur foarte, foarte mult că am scăpat de primele două cărți, coperțile celor trei volum sunt unele dintre cele mai urâte pe care le-am văzut vreodată. Efectiv (și nu vreau să pară că aș fi rea) se potrivesc perfect cu ceea ce am găsit în carte: prost și banal. Dacă prima copertă este neinteresantă, a doua plictistoare, a treia zici că e făcută de un copil care de-abia a învățat să lucreze în photoshop. În fine.
10. O carte care ar fi trebuit să păstreze cover-ul original.
Aici este vorba de Omul în căutarea sensului vieții, de Victor E. Frankl. Pentru cei interesați și care nu au auzit de ea, cartea vorbește despre lagărele naziste, mai exact este povestită din perspectiva autorului, deoarece a fost prizonier în timpul nazismului. Dar revenind la copertă, cu toate că nu mă deranjează, mi-ar fi plăcut să se fi păstrat cea originală. Mi se pare mai atrăgătoare; oricât de mult te-ar atrage o carte despre holocaust. Și ca un supliment, am văzut cartea și cu această copertă, la Cărturești, dar cum o am în română, rămâne așa. Plus că pentru cât de puține pagini are, 50 de lei mi se pare o sumă exagerată. 
11. O carte care ar fi trebuit să se oprească la primul volum.
O să "fur" răspunsul Sarei, sau nu, pentru că la cât de mult nu mi-a plăcut al doilea volum (pe care nici nu am putut să-l termin), răspunsul ar fi fost același chiar dacă nu i l-aș fi citit pe al ei. Și aici vorbesc despre Moromeții a lui Preda. Primul volum mi-a plăcut foarte, foarte mult, și mă bucur extraordinar că mi-a picat la Bac, dar al doilea a fost un coșmar pentru mine atunci când m-am apucat să-l citesc. Sunt două cărți diferite din toate punctele de vedere, deoarece prima se axează mai mult pe viața la țară și pe problemele sătenilor (mai cu exactitate ale familiei Moromete), și al doilea te izbește peste față cu politica. Deci vă dați seama cât de plictisotoare mi s-a părut, având în vedere că nu mă dau în vânt după politică. Dar, asta este, poate s-au găsit și cititori cărora să le fi plăcut și cel de-al doilea volum, și pentru ceilalți care nu l-au simpatizat, nu pot spune decât atât: bucurați-vă cât nu se schimbă ceva în învățătură și nu se introduce și ăsta în programa pentru Bacalaureat.

vineri, 5 februarie 2016

Ziarul Libertatea: Cărți de Alexandre Dumas

Spre marea mea rușine – ca să o spun mai pe drept –, nu am citit nimic de Alexandre Dumas, dar îmi doresc de foarte mult timp să mă apuc de o cartea scrisă de el. Mai ales Contele de Monte Cristo  și aici mă refer la film –, care este unul dintre cele mai frumoase ecranizări pe care le-am văzut. Am tot vrut să citesc cartea, am și avut-o chiar, primită de la o verișoară, dar era atât de veche și prăfuită, încât îmi și era milă să o deschid, mai ales să o și citesc. Dar, pe lângă asta, mai am o carte de-a lui, doar că este într-o stare puțin mai bună, tot primită, și anume Colierul reginei, doar că, sinceră să fiu, nu mă prea atrage. Poate și pentru că, cu toate că arată mai bine decât cealaltă, este tot veche, iar eu, când vine vorba să mă atragă o carte care să arate astfel, se întâmplă foarte rar. 

Dar, din câte se poate observa, Ziarul Libertatea, împreună cu Editura Litera – o colaborare care-mi place chiar foarte mult , va scoate două dintre cărțile faimoase ale lui Alexandre Dumas, și anume Cei trei muschetari și Contele de Monte Cristo. Și, în ciuda faptului că nu prea îmi place că au despărțit ce-a de-a doua carte în patru părți – nu prea sunt fană, când vine vorba de astfel de împărțiri –, cu siguranță că le voi cumpăra pe amândouă. Mai ales când au astfel de coperți, de-a dreptul superbe! Sper, totuși, să nu aibă scrisul foarte mic. Dacă se va respecta același format ca și la seria "Regii blestemați", a lui Maurice Druon, va fi destul de bine.

Și cum am întârziat puțin cu această postare, prima parte din Cei trei murchetari a apărut deja, astăzi chiar, la chioșcuri. Cu toate că l-am rugat pe tata să mi-l cumpere de dimineață, dacă aș fi uitat să-l rog, nu mi-aș fi făcut probleme că nu îl mai găseam. În general, din celelalte experiențe cu alte cărți, volumele se vor putea vinde și zilele următoare, fără ziar.  

Cei trei muschetari, vol I – 5.02.2016
Cei trei muschetari, vol II – 12.02.2016
Contele de Monte-Cristo, vol I – 19.02.2016
Contele de Monte-Cristo, vol II – 26.02.2016
Contele de Monte-Cristo, vol III – 4.03.2016
Contele de Monte-Cristo, vol IV – 11.03.2016

marți, 2 februarie 2016

"Iubire și sânge" de Catherine Delors | recitită

Descrierea: Într-o perioadă violentă și într-o țară devastată de revoluție, o femeie ajunge la curtea Mariei-Antoaneta pentru a descoperi libertatea și o iubire imposibilă...

Transpusă în Franța revoluționară, decadentă și agitată, Iubire și sânge este povestea lui Gabrielle de Montserrat, o femeie de viță nobilă dintr-o familie sărăcită, crescută într-un oraș îndepărtat din provincie. Gabrielle nu are decât cincisprezece ani când îl întâlnește pe cel care avea să-i fie prima iubire, un om de rând cu numele de Pierre-André Coffinhal. În conformitate cu obiceiurile comunității și legile sociale care-i conferă fratelui și tutorelui lui Gabrielle putere absolută, Gabrielle e forțată să se mărite cu un văr bogat și trecut de prima tinerețe, în timp ce Pierre-André pleacă în Parisul îndepărtat să urmeze o carieră juridică.

Gabrielle sosește la curtea lui Ludovic al XVI-lea în clipele care amenințau deja furtuna ce avea să se dezlănțuie. Hotărâtă și răzbătătoare, se luptă să-și găsească propria libertate în timp ce în jurul ei se ciocnesc curente opuse de gândire cu privire la soarta națiunii.

Recenzia: Aceasta este și cred că va fi pentru multă vreme una dintre cele mai grele recenzii pe care le voi scrie. Și nu pentru că nu aș ști ce să spun – am înțeles cartea foarte bine, și mi-a plăcut extraordinar de mult –, ci din cauză că am intrat atât de bine în ea și mi-am pus atât de multe sentimente în conținut, încât îmi va fi foarte greu să-mi aduc aminte din nou, a treia oară, de întâmplările petrecute de-a lungul poveștii. Țin minte că prima oară când am citit-o, după ce am terminat-o, m-a afectat într-o măsură atât de mare încât nu voiam să mai citesc nimic, pentru o perioadă, ce ține de războaie – aici fiind vorba de revoluția franceză –, de povești de dragoste și de tot ce are legătură cu complicatul. Dar de atunci și până când m-am reapucat de ea, au trecut în jur de doi sau trei ani, și cu toate că eram conștientă și știam de ce se va întâmpla în ea – nu ai cum să uiți, nici dacă vrei, niște evenimente care te-au marcat, fie ele de ordinul ficțiunii sau nu –, nu mă așteptam să reintru în lumea creată de Cathrine Delors cu aceeași intensitate și interes. Pentru că, oricât de mult mi-am dorit să nu trec prin aceleași lucruri din nou – vă spun sincer când zic că m-a distrus efectiv pentru cel puțin o oră după ce am parcurs și ultima pagină, și chiar și acum se mai resimte acea chestie nasoală din suflet –, nu știu, am avut un entuziasm oarecum morbid. Da, poate este un cuvânt mult prea dur, dar exact așa cred că am fost, un entuziasm-morbid, deoarece, un om întreb la minte, nu dorește să-și facă rău singur, când deja cunoaște efectele acelui rău. Și cu toate acestea, uite că Iubire și sânge se află printre cărțile mele preferate, din tot timpul. Pentru că, da, după ce am recitit-o nu m-am gândit că: pleacă naibii de aici carte, că mi-ai distrus viața și a doua oară, și cred că dacă nu aveam un motiv să te recitesc – pentru recenzie –, tot aș fi făcut-o cândva; îmi place să-mi fac rău atunci când știu că acest rău mi-l declanșează o carte. Adică TU! Da, nu m-am gândit, ci am spus-o cu glas, am vorbit cu ea, pentru că la cât de nebună am devenit după ce am citit-o, am ajuns să mă rățoiesc la o carte. Oare chiar o să rămân așa?

Acum lăsând gluma la o parte, consider că oricât de dur și puternic te-ai crede, oricât de nepătruns ai fi, sunt sigură că nu are cum să nu te atingă chiar și puțin această carte. Recunosc, în primă fază ți s-ar părea o carte clișeică, chiar și descrierea îți oferă o așa părere, și primele o sută de pagini dar, pe parcurs, își construiește propria poveste. Pentru mine, oricum, nu cred că aș putea să o numesc chiar clișeică, deoarece, până la urmă, Gabrielle, fiind de viță nobilă, nu era bogată, iar Pierre-Andre, fiind un copil de țăran, nu era chiar atât de sărac. Cred că singurul lucru care i-a făcut să pară două personaje clișeice, ar fi combinația asta dintre nobil și țăran, și faptul că nu aveau voie să fie împreună din cauza acestui inconvenient. Dar nu a fost chiar așa povestea, pentru că, până la urmă, așa cum am specificat și mai sus, averea lor nu era așa cum le prezicea rangul. Nu pot spune că a avut întorsături mari de situație, multe momente în care erai luat prin surprindere, deoarece știind că romanul va cuprinde și izbucnirea Revoluției franceze, cam aveai habar la ce să te aștepți din acest punct de vedere. Pentru că, până la urmă, această revoltă a fost învățată și ni s-a predat la ora de istorie, dar eu am mai recapitulat-o și în liceu, la ora de franceză. Oricum, cu toate că nu a fost o lecție pe care să o fi iubit, nu pot spune că nu am înțeles politica care a apărut, de multe ori, ce-i drept, în carte. Dar pe mine nu m-a surprins atât de mult motivul pentru care s-a ajuns la asta, cât repercursiunile, consecințele care au fost după. Deoarece Cathrine Delors nu ne-a scutit de acest aspect, și am putut citi cu lux de amănunte unele detalii mai mult decât hidoase și crude ce au avut lor în timpul și după Revoluția franceză. Mi-am dat seama, din nou, că în anii aceia, orice lucru nou, care nu mai fusese întâlnit atât de des înainte, nu era neapărat primit și cu bine. Și aș putea da și un exemplu: se știe că regina Maria Antoaneta era considerată lesbiană, și că poporul nu a iubit-o și din cauza acestui defect pe care considerau că îl avea. Pe lângă faptul că folosea banii țării în folosul ei și îi consuma în prostie pe tot felul de haine, pantofi și podoape de pus în păr, devenise și ușor dezinteresată când venea vorba de popor. Și aici mă refer la clasa muncitorească, care, până la urmă, ei erau cei care aveau cel mai mult de suferit de pe urma lucrurilor rele care se întâmplau din cauza uriașelor ei cheltuieli. 

Și ca să nu lungesc prea mult acest subiect, care, ce e drept, a fost destul de dureros să trec prin el, să revin la povestea lui Gabrielle. A fost un personaj greu încercat din toate punctele de vedere, și de multe ori mi-a fost foarte milă de ea și de tot prin ce era nevoită să treacă. Iar pentru acest lucru i-am urât familia – pe mama și pe fratele fetei, marchizul de Castle – pentru toată această nebunie și obsesie după bani. Și cu toate că nu are trebui să-i critic atât de mult, în fond, așa era mai peste tot în nobilime, parcă ei au fost mult prea duri. Cel puțin, pe mama ei nu am putut-o suferi în nicio secvență în care apărea, și de fiecare dată când citeam o replică de-a ei, îmi doream să moară cât mai repede. Ei doi au fost două personaje foarte greu de digerat, dar pe marchiz pot spune că l-am înțeles în unele momente, până ce am ajuns cu romanul mai pe la untimele pagini, unde mi-a dispărut toată compasiunea pe care o aveam pentru el. Dar să nu vă gândiți că ei au fost singurii pe care nu i-am suportat, nici decum, și cu toate că nu au fost multe alte personaje de unde să aleg, printre ele s-au mai găsit și câteva pe care nu am putut să le înțeleg ca și caractere pe care le aveau. Cum ar fi Maria Antoaneta, ce mi s-a părut că în Iubire și sânge, Catherine Delors a făcut-o destul de diferită față de regina pe care am găsit-o interptetată de Kirsten Dunst în filmul cu același nume. Dar cum mi s-a părut că acea ecranizare a fost ușor prea comică față de ce mă așteptam, tind să mă îndrept mai mult spre Maria Antoaneta din carte. Și cu toate că nu a fost o prezență constantă, atât cât a apărut, m-a ajutat să-mi fac o părere despre ea, și anume: mult prea înfumurată. Așa că nu regret deloc soarta pe care a avut-o. Poate și schimbarea pe care a survenit-o plecând de lângă familie a făcut-o așa, dar nu vreau să dau vina numai pe ea. Omul își construiește caracterul cu mâinile lui.

Un alt lucru despre care aș vrea să vorbesc ar fi circumstanțele prin care a trebuit să treacă Gabrielle pentru a ajunge în etapele din carte. În afara faptului că multe dintre întâmplările nefericite s-au datorat familiei, câteva au avut o strictă legătură doar cu ea, și după părerea mea, dată ar fi fost mult mai atentă cu libertatea ei, povestea ar fi putut ajunge în alt punct. Nu o să stau să-l citez pe Pierre-Andre, să scriu exact cuvintele pe care i le-a spus el lui Gabrielle, dar a avut mare dreptate în tot ce a zis, așa că sunt întru totul de acord cu el. Nu am înțeles de ce Gabrielle a făcut acel pas, și nu pe celălalt. Iar răspunsul pe care i l-a dat aceasta, nu prea m-a mulțumit. Dacă nu riști chiar nu ai de unde să știi cum va fi de fapt totul. Dar, cu toate acestea, nu pot da vina pe ea în totalitate și să-l apăr pe Pierre-Andre, deoarece aș fi o ipocrită. Este vina amândurora, doar că unul are un procentaj mai mare decât celălalt din greșeală. Cert este că relația dintre ei a fost una dintre cele mai frumoase și emoționante la care am putut să asist ca cititor, mai plină de viață și mai pasională, așa cum se întâlnește pe timp de luptă, atunci când nu ai cerittudinea zilei de mâine, când totul este un talmeș-balmeș de evenimente, nimic fiind concret și stabil. Țin minte că un personaj i-a asemănat pe Gabrielle și pe Pierre-Andre cu Frumoasa și Bestia, deoarece el a fost portretizat ca fiind un om urât, de o statură enormă  avea în jur de doi metri, dacă nu mă înșel –, în timp ce Gabrielle, cu toate că era și ea o persoană înaltă, a fost destul de scundă pe lângă el. Acea asemănare m-a făcut ușor să râd, deoarece eu, cu toate că aveam caracteristicile lui date de către autoare, niciodată nu l-am considerat urât. Poate la suflet a fost ușor arogant și ursuz, dar asta nu l-a făcut niciodată urât. De fapt, în ochii mei era destul de frumușel, o combinație între actorul Colin O'Donoghue și Gaspard Ulliel, iar pe Gabrielle am asemănat-o cu Sarah Bolger, cu toate că nu prea arăta actrița precum personajul din carte. Iar acum când privesc imaginile de mai jos, mi se face un dor foarte mare pentru OTP-ul pe care l-am început acum câțiva ani pe Wattpad, dar nu l-am mai terminat, plus că am pierdut și cele două sau trei capitole pe care le scrisesem. O poveste despre relația dintre Gabrielle și Pierre-Andre, un cuplu ce era, de această dată, din timpurile noastre, doar că din aceleași locuri avându-și originile, din acel sătuc.

 











Catherine Delors și-a introdus personajele într-o lume în care nu cred că orice cuplu ar putea rezista, ci doar acela care trebuie să fie acolo. Am iubit fiecare clipă în care au fost împreună, în care s-au bucurat la maxim de prezența celuilalt, și dacă ar fi să mă întrebe cineva care a fost cel mai frumos cuplu peste care am putut da ca și cititor, cu siguranță acesta îmi va rămâne în inimă și în suflet. 

Și ca să deviez puțin de la conținutul cărții, aș vrea să îmi expun un of pe care îl aveam de mai mult timp, dar despre care nu am avut ocazia să vorbesc. Și anume: traducerea unui titlu de carte dintr-o limbă în alta. Și cum am un exemplu foarte bun aici, am zis că deschid acum această problemă. Cathrine Delors este franțuzoaică, culmea, chiar aristocrată, ce s-a născut și a crescut în Franța. S-a mutat de acolo cu ani în urmă, dar nu asta contează. Nu știu sigur dacă a scris cartea aceasta în franceză sau direct în engleză – nu i-am găsit traducerea în limba natală –, nu știu sigur. Cert este că în engleză cartea se numește Mistress of the Revolution, care, după traducerea mea ar fi Amanta revoluției, sau ceva în genul acesta. Nu mă deranjează titlul în română atât de mult – până la urmă, poți găsi legătura dintre conținut și el –, dar, în schimb, nu înțeleg de ce i-ai face o traducere atât de diferită, când în altă limbă este total altceva. Plus că mi-ar fi plăcut foarte mult și consider că ar fi arătat și mult mai bine coperta din engleză, și cu toate că îmi place și aceasta, nu mi se pare că se potrivește atât de bine cum o făcea cealaltă. Și nu cred că Editura Rao nu și-ar fi permis să cumpere coperta din engleză – traducătorul s-a luat după Mistress of the Revolution atunci când a tradus cartea, așa că acest lucru mai pune o cărămidă pe îndoiala faptului că ar fi și în franceză.

Revenind la conținutul romanului. Când vine vorba de cărți istorice, și mai exact ficțiune istorică, m-am învățat ca după ce termin de lecturat cartea respectivă, să acord atenție și notei autorului – mulți am observat că nu o fac, și chiar au multe de pierdut pe de urma aceasta. Și am aflat un lucru super interesant, și anume că, pe lângă personajele care au fost, într-adevăr, adevărate, în afara acelora se afla și Pierre-Andre Coffinhal. Da, personajul chiar a trăit cu adevărat, lucrurile pe care le-a realizat în carte au fost și în realitate, doar că, din păcate, am cotrobăit tot internetul ca să găsesc o poză cu el, dar nimic. Câteva date și atât. Lucruri despre casa în care a stat, despre faptul că există un monument cu el și frații lui, dar și locuința părintească unde a copilărit. Din câte am înțeles, ar fi transformată în muzeu, sau cam așa ceva. Gabrielle, în schimb, a fost doar o parte din ficțiunea acestei cărți, din imaginația autoarei, ceea ce mă întristează puțin, deoarece mi-ar fi plăcut să fi existat și ea. Dar ce s-a întâmplat în carte să fie diferit față de realitate. 

M-am gândit să închei recenzia, și cu toate că aș mai avea câteva lucruri de spus, nu vreau să vă plictisesc prea mult dacă vă veți gândi să o citiți. Cred că deja a ajuns de o lungime mult prea mare recenzia; ce să-i faci, când o carte de afectează atât de mult, vrei să vorbești despre ea, și să nu te mai oprești niciodată! Am mai precizat odată acest lucru, și anume că nu știu dacă ar fi bine să o recomand, deoarece nu vreau să treceți prin aceleași lucruri prin care am trecut eu. Dar având în vedere că tot am vorbit despre ea, și tot am pomenit-o mai pe oriunde atunci când am avut ocazia, am impresia că deja v-ați cam sătura de ea, și poate că veți vrea să o descoperiți cu ochii voștri. Să vedeți ce tot a îndrugat asta. Oricum, așa cum am mai precizat în recenzie, a fost una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată, și cu toate acestea, nu știu dacă voi mai avea curajul că o mai recitesc încă odată; poate peste vreo cinci sau zece ani, atunci când voi mai fi uitat din întâmplări. Dar, în schimb, sper că voi putea citi cât mai repede a doua carte pe care a scris-o Catherine Delors, și anume For the King, unde, din câte am putut înțelege, ar fi vorba de Napoleon Bonaparte și de niște investigații, sau cam așa ceva. Cert este că întâmplările se petrec după cele din Iubire și sânge, și cu toate că nu cred că va avea vreo legătură cu povestea lui Gabrielle, sunt foarte curioasă de ce va fi vorba și în aceea. 

Citate:
"Am ajuns să înțeleg că nu ne schimbăm în mod treptat, armonios, de-a lungul timpului, ci suferim transformări bruște, care ne dau peste cap planurile cele mai bine întocmite, care ne schimbă caracterul și ne remodelează linia vieții, totul într-o secundă." 
"Este mult spre folosul nostru faptul că darul previziunii ne-a fost refuzat, pentru că, altminteri, n-am mai fi capabili să facem nimic..."

luni, 1 februarie 2016

Wrap-up | January 2016

Da, știu, nu am mai făcut astfel de postări de foarte, foarte multă vreme. Dar vă spun sincer când zic că dacă nu observam Wrap-up-ul de pe blogul Leontinei (Everything and anything), nici nu mă gândeam că ar fi cazul să reîncep să mi le scriu și eu pe ale mele. Chiar sper să mă țin de ele și să nu mai fac nici o pauză, deoarece aceste Wrap-up-uri chiar mi-ar fi de mare ajutor; nu mă refer că m-ar face să citesc mai mult într-o lună. Nu asta îmi doresc, ci pur și simplu, de când nu am mai postat Wrap-up-uri nu prea am mai ținut evidența a ce am citit în lunile respective, și sunt sigură că au fost dăți în care nu am lecturat nimic timp de patru săptămâni. Și e jalnic, având în vedere că mă cred o așa mare bookaholică. 

Și nu, a fost doar o simplă coincidență faptul că m-am reapucat fix acum, la sfârșitul primei luni din an. 

Trecând peste această introducere, pot spune că am avut un start destul de bun pentru începutul lui 2016, plus că am citit numai cărți care mi-au plăcut nu mult, ci foarte mult. Nu cred să-mi amintesc să fi dat la nici o carte mai puțin de cinci stele din cinci. 
  1. Prințesa albă, de Philippa Gregory. Dintre toate cărțile pe care le-am citit, aceasta a fost singura care mă așteptam să-mi placă, fiind chiar foarte sigură de acest lucru, de dinainte să mi-o cumpăr. Poate, așa cum am mai precizat și în recenzie, am fost ușor influențată de chimia pe care o simțisem între Elizabeth de York - fiica lui Edward al IV-lea și a Elizabethei Woodville - și Henry al VII-lea; o chimie pe care o sesizam din prezența lor ca și actori în serialul The White Queen. Și cu toate că am avut, oarecum, dreptate, nu pot spune că a fost atât de mare precum mă așteptam. Poate pentru că Henry m-a dezamăgit foarte mult, din numeroase puncte de vedere. Și cu toate aceste motive pentru care aș fi putut să nu-i fi dat toate steluțele, am simțit că, la cât de mult mi-a plăcut cartea, nu puteam să-i dau mai puțin. 5 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia. 
  2. Capcana I și Capcana II, de Simona Stoica. Pot spune că între prima carte din serie, și anume Provocarea, și între aceasta, a fost o diferență destul de sesizabilă. Și ca stil dar și ca evoluție a personajelor. Schimbări, întorsături de situație și caractere care nu speram, la început, că voi simți și altceva în afară de ură și dispreț profund. Iar un exemplu foarte bun pe care aș putea să-l dau, ar fi Malek. Cred că încep, ușor, ușor, să-l apreciez, să-i accept intențiile și acțiunile. Cred că de-abia din acest volum ne putem da seama cu adevărat ce înseamnă lumea Rephelimilor, și ce a vrut și încă vrea Simona să creeze. 5 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.
  3. Iubire și sânge, de Catherine Delors. Nu are rost să mai spun - la cât de mult am pomenit de această carte - că face parte din ciclul "Cărți recitite pentru recenzie", dar totodată și din cel al "A făcut o gaură în sufletul meu". A fost și este un roman care m-a afectat și mă va afecta și mai mult de acum încolo, deoarece amintirile sunt proaspete, am reintrat din nou în lumea aceea toxică pentru inimă și suflet, care mi-a sfâșiat mintea și m-a făcut să vărs lacrimi dureros de crude. Am plâns, și nu-mi vine să cred, dar am făcut-o mai mult și cu mai multă intensitate decât prima oară când am citit-o. Ăsta și consider că este motivul pentru care mi-a luat mult prea mult ca să o citesc: știam ce va urma, și îmi era foarte frică să ajung la punctul acela din nou. Îi voi face o recenzie cât de repede voi putea, dar vă spun de pe acum că nu o recomand nimănui. Dacă, până acum, am spus că trebuie neapărat să o citiți, de acum încolo nu o voi mai face. Și dacă aș putea să fur toate cărțile din librării - online și offline -, din bibliotecile oamenilor și din străinătate, aș face-o. Pentru că o consider toxică pentru suflet. +5 din 5 stele pe Goodreads și Booktopia.  
Până la urmă au fost și sunt, de fapt, patru cărți citite. O carte pe care am devorat-o, cred că, aproape, la propriu, la cât de mult mi-a plăcut, două jumătăți de inimă și una care va face parte din suflet și din mine mulți, mulți ani de acum încolo.