vineri, 22 ianuarie 2016

"Prințesa albă" (The Cousins War #5) de Philippa Gregory

Descrierea: Undeva, între hotarele Angliei, un pretendent la tron strânge o armată. Spune tuturor că e fratele Prințesei albe și adevăratul moștenitor. Să fie el oare băiatul trimis cândva în necunoscut de mama sa, Regina albă? sau poate un prinț închipuit, un inamic dintr-o spiță măruntă al lui Henric Tudor al prințesei de York? Când Henric a luat coroana Angliei,  știut că, pentru a aduce pacea într-o țară chinuită de războaie, trebuie să ia de soție o prințesă dintr-o stirpe rivală, pe Elizabeth de York. Însă Elizabeth se va găsi în situația de a hotărî de partea cui să fie: a Casei Tudor sau a Casei de York, a soțului sau a băiatului ce pretinde să-i fie frate, un frate demult pierdut.

Recenzia: Din motive pur fără mare importanță, recenzia acestei cărți a fost amânată vreo două săptămâni, dar să nu încep să scriu din nou un pomelnic pentru a justifica ceva ce nu-și mai are rostul. Oricum, presimt că nu va fi o recenzie foarte lungă, deoarece a fost o carte la care am avut așteptări destul de mari, acele lucruri pe care pusesem pariu că-mi vor plăcea s-au adeverit, plus că, la cât de aiurită sunt, am uitat să notez chestiile care mi-au atras atenția imediat după ce am terminat-o, așa că am cam uitat din ea. Ca de obicei, atunci când scrii o părere după un car de ani. Dar cu toate că am mai uitat mici amănunte din ea, știu sigur un lucru, și anume că mi-a plăcut foarte mult cum a fost construită cartea, și toate întâmplările care s-au petrecut în ea. Și cu toate acestea, în ciuda faptului că a fost o carte ce, din punctul meu de vedere, a meritat nota maximă, au existat mici lucruri ce m-au iritat, ce m-au dezamăgit, deoarece mă așteptam la altceva. Iar acele lucruri sunt de fapt niște persoane. Personaje de o importanță destul de semnificativă în roman. Și nu, nu s-a aflat și Elizabeth de York – personajul central, cel care a și povestit.  

Poate că unii dintre voi v-ați pus întrebarea: ce te-a făcut să crezi că acest volum va fi preferatul din toată seria? Pe care aștepți cel mai mult să-l citești. Pentru necunoscători, seria “The Cousins War” spune povestea Războiului celor Două Roze, dar până la un punct, cred eu. Cert este că, în total, sunt șase volume, toate – dacă nu greșesc – au fost publicate și la noi. Fiecare volum este povestit din perspectiva altui personaj, dar majoritatea au cam aceleași acțiuni și momente ce s-au petrecut – în realitate sau doar în capul autoarei – în timpul Războiului celor Două Roze. Ce are fiecare volum ca noutate este că prezintă și copilăria sau aspecte ce au ținut de viața personajului din perspectiva cărui s-a povestit volumul respectiv. Dar la multe dintre ele știm deja sfârșitul din celelalte volume. Așa cum știu din primul volum, Regina albă, că Anne Neville va muri până la finalul cărții, așa că Fiica eminenței cenușii – al patrulea volum al seriei, dacă nu mă înșel – nu-mi va aduce nimic în plus, decât începutul, deoarece sfârșitul deja îl voi ști. Așa cum se întâmplă și în cazul volumului trei, Doamna apelor, carte ce este povestită din perspectiva Jacquettei Rivers, mama reginei albe, Elizabeth Woodville. Voi ști finalul. Dar Prințesa albă, fiind cartea fiicei cea mare a Elizabethei, povestea va merge cu mult înainte, plus că, spre deosebire de celelalte volume în care se repetă majoritatea întâmplărilor, acesta continuă de unde s-a terminat Regina albă. Așa că nu mi s-a relatat nimic ce știam de dinainte. Și așa se va întâmpla și cu volumul final, Blestemul regelui, care va fi povestit – dacă nu mă înșel – din perspectiva lui Henric al VIII-lea, unul din copiii Elizabethei de York, prințesa albă. Deoarece povestea va merge înainte. Sper că m-am făcut destul de înțeleasă în legătură cu acest aspect, dar ca să știți, nu doar acest lucru a contribuit la faptul că acest volum este și va fi preferatul din toată seria, ci și că volumele de dinainte, pe care nu le-am citit încă, personajele din perspectiva cărora s-au povestit, nu m-au atras atât de mult. Poate doar Jacquetta. Dar, cine știe, poate că volumul final îmi va plăcea mai mult decât acesta.

Ca să nu vă las în ceață cu faptul că știam că Prințesa albă îmi va plăcea mai mult decât celelalte, voi explica motivul cel mai mare care m-a determinat să ajung la această concluzie. Nu o să stau să spun istoria, dar, dacă ați urmărit serialul The White Queen – realizat după primul volum – știți că prințesa Elizabeth de Work, dacă Henric Tudor – adică Henric al VII-lea – ar fi câștigat bătălia cu Richard al III-lea, unchiul acesteia, ea ar fi fost nevoită să se căsătorească cu el. Ceva la care au ajuns de comun acord Elizabeth Woodville și Margaret Beaufort, mama lui Henric. Pentru Elizabeth nu a fost ceva ce și-ar fi dorit, deoarece ea îl iubea pe Richard, și cum Anne Neville – soția lui – murise, avea cale liberă să se căsătorească cu el, și să devină regină a Angliei. Dar sorții nu au fost de partea ei, așa că Henric a câștigat bătălia, și implicit coroana Angliei. Așa că a fost nevoită să se mărite cu el. Pentru Elizabeth Woodville oricum era ceva convenabil, deoarece ceea ce-și porpusese se îndeplinise: fiica ei să ajungă regina Angliei. Motivul pentru care am ajuns la concluzia de mai sus, este următorul: cu toate că cei doi – Elizabeth și Henric – nu s-au văzut niciodată, nu se iubeau deloc, eu am simțit ceva care m-a făcut să-mi placă foarte mult felul cum le stătea împreună. Din toată seria, l-am considerat cel mai frumos cuplu. De asta am fost atât de atrasă de această carte. Legătura pe care mi-o creasem în cap, cu ei doi. La început nu a existat, dar cum timpul am început să o sesizez, și m-a încântat peste măsură, în ciuda faptului că nu mi-a dat impresia că ar fi genul de relație care se crease între Edward al IV-lea și Elizabeth Woodville, părinții prințesei de Work. A fost ceva mai mult de respect, ceva ce era firesc. 

Și uite că vine și partea aceea oribilă, despre care v-am spus mai la început. Personajul care m-a dezamăgit într-o măsură atât de mare, încât am rămas de-a dreptul șocată când am realizat cum este de fapt, și anume: Henric al VII-lea. Din toată seria, personalitate istorică mai slabă, mai penibilă și mai nepotrivită pentru locul în care se află, nu am văzut. Am găsit în unele volume personaje pe care nu le-am plăcut, nu le-am agreat și nu le-am înțeles, dar știam că acolo unde se aflau, le stătea bine și se potriveau cu ceea ce făceau. Dar nu, Henric Tudor a fost pentru mine genul acela de rege-marionetă, care nu știa să-și ia propriile decizii, era influențat de tot ce se întâmpla, nu gândea de unul singur și dacă maică-sa îi spunea să se spânzure pentru că așa i-a spus ei Dumnezeu că trebuie să facă, în secunda doi și-ar fi pus ștreangul în jurul gâtului și i-ar fi comandat vreunei slujitoare să-i împingă scaunul de sub picioare. Și m-a enervat foarte mult acest lucru, deoarece în serialul The White Queen mi-a dat impresia că ar fi mai puternic, și că Margaret Beaufort ar avea dreptate în tot ce spunea: că fiul ei este potrivit pentru a fi rege și că acolo îi este locul. Dar mi-am dat seama cât de mult m-am înșelat, deoarece credeam că exilarea din Anglia atunci când a fost mic, l-a întărit și l-a făcut să fie pregătit pentru orice luptă. Dar nu, el de fiecare dată când se ivea vreo bătălie, stătea în spatele oștirii, ca să fie sigur că va trăi, și nu se implica cu nimic în luptă. Nu știu de câte ori i-a explicat Elizabeth de York că este regele Angliei și că trebuie să se comporte ca atare. La cât de mult l-am urât și la cât de multă repulsie mi-a provocat, m-a făcut să ajung la concluzia că era mai bine dacă ar fi câștigat Richard al III-lea acea bătălie. Iar maică-sa nu a fost nicidecum o sfântă – așa cum se tot considera –, ci o profitoare, o șerpoaică care profita la maxim de poziția pe care o avea, ca mamă a regelui. Am repetat-o și o să o mai repet când vine vorba de Margaret Beaufort: conceptul ei de sfântă e o prostie, pentru că nimic din ce făcea nu o cataloga ca fiind astfel. Din acest punct de vedere, fiul și mama au fost două personaje ireal de enervante și afurisite. 

Dragostea dintre cei doi, după ce ajungi la final cu volumul, realizazi că a fost mai mult o iluzie, ceva ce te face să crezi că se va întâmpla cu adevărat, dar care rămâne doar în capul nostru. Și uite că tot i-am dat cinci stele din cinci. Da, am făcut-o pentru simplul fapt că mi-a plăcut foarte mult cum a curs povestea, firul narativ m-a bucurat foarte mult, iar sfârșitul m-a înmuiat puțin. Plus că, având în vedere că Prințesa albă a fost povestită din perspectiva Elizabethei de York, mi-a plăcut foarte mult evoluția ei. De la prințesa ușor speriată și nepregătită pentru ce urma să se petreacă cu ea, mult prea bună, ce lăsa de la ea în cazuri care nu meritau, la una încrezătoare, care încerca ușor, ușor să schimbe niște lucruri. Nu a fost o evoluție foarte mare, ce-i drept, dar am considerat-o ca fiind una destul de vizibilă, care pe mine m-a bucurat foarte mult. A încercat să împace pe toate lumea, arătând că nu este o trădătoare, o uneltitoare și un om rău, dar cu toate „luptele” pe care le dădea, Henric nu a putut să o vadă la adevărata ei valoare. Să o aprecieze, să aibă încredere în ea, și mai presus de toate, să o iubească așa cum merita: cu adevărat, cu sinceritate și cu devotament. Iar pentru acest lucru nu am putut decât să am o milă uriașă pentru el. Pentru că nu fusese învățat acest aspect, nu primise explicații despre ce înseamnă cu adevărat să fii rege, să fii iubit de supuși, pentru că dragostea nu se manifesta doar printr-un singur punct. Dar, cel puțin, așa cum am mai precizat, a avut un soi de respect pentru ea, un respect pe care o să-l descoperiți doar citind cartea; nu pot să explic cu exactitate, doar aflând de unii singuri. 

A fost, așa cum mă așteptam, o recenzie mai sărăcăcioasă decât mi-aș fi dorit, deoarece știu că mai existau multe lucruri de spus despre acest volum. Dar știu că principalul a fost menționat și explicat, așa că pot spune că sunt oarecum mulțumită și satisfăcută de felul cum a ieșit. Și ca o încheiere, nu știau dacă să vă recomand să o citiți, dar dacă vreți să o faceți, puteți începe cu orice volum doriți. Poate mai puțin cu ultimul, deoarece, din câte știu, continuă întâmplările din acest volum, așa că v-aș sfătui să-l citiți mai întâi pe acesta. Dar cu primele patru, în ce oridine vă face plăcere. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu