duminică, 31 ianuarie 2016

Downton Abbey (2010-2015) | serial

Sezoane: 6 | Episoade: 52

Descrierea:  În anul 1912 viaţa pe superbul domeniu Dowton Abbey era cât se poate de prosperă, numerosul personal angajat de către familia nobiliară muncind de zor pentru a menţine luxul. Însă rudele masculine cele mai apropiate ale Lordului Grantham şi tototdată moştenitorii conacului, dispar în catastrofa Titanicului, iar viitorul devine incert pentru toţi: pentru cele 3 fiice - Lady Mary, Edith, Sybil -, valeţi, lachei, administrator, cameriste, bucătărese. Aducerea unui văr îndepărtat pare singura soluţie. Matthew Crawley însă nu e prea dispus să renunţe la viaţa sa plină de activităţi utile, în schimbul uneia pasive, deşi într-o clasă superioară financiar şi social. Încep numeroase intrigi în toată această mică societate, pentru că iţele destinelor se împletesc continuu între mari şi mici şi toată lumea pare să ascundă secrete: majordomul Carson, valetul Bates, lacheul Thomas, Lady Mary, afectându-i indirect pe toţi ceilalţi. Cu toate acestea, personajele mai au timp şi de romatism, de iubire şi zâmbete. Dacă în primul sezon acţiunea e limitată la Downton, în al doilea, filmările iau amploare, redând realist şi tranşeele Primului Război Mondial. Cu un scenariu scris impecabil, cu o artă actoricească cum numai şcoala englezească de cinematografie poate străluci, cu decoruri somptuoase, o incredibilă atenţie la detalii, serialul e de departe o capodoperă a genului, care captează treptat privitorul şi-i câştigă admiraţia, respectul şi fidelitatea.

Recenzia: În mod normal, atunci când mă pregătesc să scriu recenzia unui serial – iar aici nu intră, neapărat, și mini-seriile – primul lucru pe care îl fac înainte de a-mi spune părerea ce ține stric de acel serial, este să povestesc modul cum l-am descoperit. Dar aici nu prea o să fie cazul de așa ceva deoarece, nici dacă m-ai pica cu ceară, nu aș putea să-mi amintesc când și cum am aflat de Downton Abbey. Dar tind să cred că ar fi o variantă care să mă facă să spun "cum" am intrat în lumea personajelor din acest serial, dar nu sunt foarte sigură dacă este și cea corectă. Mă gândesc că, probabil, într-o zi în care căutam filme și seriale în care acțiunea să se petreacă între anii 1700 și 1900 și ceva, deoarece, pentru mine, acele secole au fost printre cele mai interesante, având în vedere că sunt o împătimită a epocii victoriene, al filmelor cu monarhi, dar și a tot ce ține de viața oamenilor din jurul primului și celui de-al Doilea Război Mondial. Am o fascinație anume pentru ele. Dar nu cred că modul cum am "dat" peste Downton Abbey este chiar acesta, și cum nu vreau să mă mai lungesc prea mult cu acest subiect, îi voi pune punct și voi trece la recenzia propriu-zisă.

Așa cum este precizat și în descriere, Downton Abbey a fost și este o capodoperă a genului, a perioadei în care s-au petrecut toate întâmplările din cele șase sezoane pe care le-a avut serialul. După părerea mea, a reușit să redea ceva – o anume sclipire și dorință de mai mult – pe care nu multe seriale o transmit publicului. Și aici nu intră în discuție și nu mă refer doar la cele care se aseamănă, oarecum, cu Downton Abbey, în care personajele se confruntă cu acea perioadă. Te vrăjește într-un mod în care, în ciuda faptului că știi ce a rezervat viața pentru cei care și-au trăit anii în timpul acela, îți dă o stare atât de ciudată, te afectează atât de mult, încât îți dorești cu disperare ca și tu să fi trăit pe atunci. Experiența mea asta mi-a spus, și poate cel mai mult s-a simțit după ce am terminat primul sezon, atunci când serialul nu intrase atât de mult în profunzimea evenimentelor, unde viețile personajelor – ce sunt într-un număr destul de mare – încă dădeau impresia că și le-ar petrece într-un făgaș liniștit. Pentru că, de-abia după terminarea acelui sezon, îți dai seama cât de mult li se vor schimba viețile, și ce turnură vor lua. Vei primi încă un exemplu al faptului că dacă ești de viță nobilă, nu ești neapărat și salvat, protejat în fața unor evenimente, și că tot omul are același rang atunci când se confruntă cu ele. Iar acesta a fost și este unul dintre numeroasele motive ce m-au determinat să ajung la concluzia că: Downton Abbey chiar este o capodoperă din toate punctele de vedere. Iar acest lucru consider că s-a văzut cel mai bine prin numeroasele premii pe care le-a primit, prin nominalizarea actorilor la diferite categorii – bune, de altfel –, și prin atenția atât de mare pe care a primit-o din partea publicului. A fost un serial plin de evenimente neașteptate, de întorsături de situație și, pentru unii, de finaluri extrem de neașteptate. 

Alt lucru pe care l-am admirat foarte, foarte mult, a fost ceea ce a reușit să ne ofere serialul – și implicit, cei care au făcut parte din realizarea acestui aspect – din punct de vedere, strict, al văzului. De la decorurile aranjate cu migală, la cele mai mici și mai neimportante detalii, până la costumele superbe pe care le-au avut cei din înalta societate. Și ca să fac o mică paranteză, pentru cei care nu au urmărit încă serialul, aș vrea să precizez faptul că se va întinde într-atât de mult încât va depăși timpul în care s-a petrecut Primul Război Mondial. Adică acțiunea se va petrece și după 1918. Și din câte știm, viața de dinainte de război și cea de după, va fi destul de diferită, suferind niște schimbări destul de mari, din partea ambelor categorii sociale. Dar cel mai mult o vor suferi cei din înalta societate. Și ca să închei paranteza, vestimentația va fi și ea una diferită, dar de o frumusețe la fel de răpitoare. Îți dădea impresia că totul ar fi fost viu, culorile și mirosul – metaforic vorbind – specific acelor ani, a putut fi simțit în Downton Abbey, încât, așa cum am mai spus, te făcea să vrei să faci parte din distribuție, măcar, având în vedere că nu mai aveai cum să trăiești în timpul acelor ani. Pentru mine, cel puțin, vizionarea lui a fost ceva magic, din care nu-mi mai doream să ies vreodată.  

Cât despre personajele și actorii care au apărut în acest serial, nu pot spune dacă au fost perfecți sau nu, deoarece nu am un tipar după care să mă leg, așa cum aș face-o dacă Downton Abbey ar fi fost realizat după vreo carte sau după niște personalități istorice. În schimb, pot afirma cu toată sinceritatea mea, că fiecare și-a jucat rolul extraordinar de bine; într-o măsură atât de bună, încât dacă ar fi fost ca Joanne Froggatt – ce a interpretat-o pe camerista lui Lady Mary, Anna Smith, mai târziu Bates – să fi jucat vreo arisocrată, s-ar fi mulat la fel de bine. Cred că mai puțin Lady Mary și contesa Cora Crawley; pe ele chiar nu am putut să mi le imaginez ca jucând altceva decât ce au interpretat în serial. Poate și pentru că au o anumită delicatețe și siguranță, specifică acelor tipuri de doamne. Dar cum circumstanțele și schimbările mari care au fost simțite de către toți în timpul și după Primul Război Mondial, le-au făcut și pe ele să devină altfel, totul ar fi fost posibil.

Și cum de fiecare dată – bine, nu chiar mereu, dar în marea majoritate a cazurilor – atunci când termin o carte îmi găsesc și câte un personaj care să-mi fi plăcut mai mult decât celelalte, așa se întâmplă și în seriale sau filme. Cum Downton Abbey a avut șase sezoane, personajele au venit și au plecat – în unele dăți, chiar mai repede cât mi-aș fi dorit –, așa că am avut de unde să găsesc câte unul mai special. Cineva la care să mă gândesc cu mai multă încântare și despre care să vorbesc mai înflăcărat, decât despre celelalte, sau care să-mi fi stârnit un interes mai mare. Unul dintre aceste personaje este Lady Sybil – ce a fost interpretată de actrița Jessica Brown Findlay –, dacă nu mă înșel, fiica cea mică, dintre cele trei, ale contelui Robert Crawley și a contesei Cora Crawley. Mi-a plăcut foarte mult independența ei, felul cum era, ușor rebelă, dar în același timp delicată și respectuoasă, ce mereu sărea în ajutor, indiferent cât de mult cunoștea sau nu acea persoană. Am admirat foarte mult la ea modul cum accepta cu ușurință să facă orice muncă – în condițiile în care era de viță nobilă și nu prea avea voie să presteze munci, ce nu țineau de rangul ei –, nu o deranja să experimenteze, să iasă din zona de confort pe care i-o asigura statutul social. Așa că, din câte vă puteți da seama, era extrem de diferită de celelalte două surori ale ei, Lady Mary și Lady Edith. Dar nu spun că celelalte ar fi fost niște mironosițe – cu toate că Lady Mary m-a enervat de multe ori, avea părțile ei bune –, care se plimbau toată ziua și se strâmbau când vedeau vreun om sărac, la ananghie. Nu, fiecare a fost diferită și unică în felul ei, așa că pot spune că le-am simpatizat și pe ele, dar nu atât de mult cum am făcut-o pentru Lady Sybil. 

Pe lângă Lady Sibyl, mi-a mai ajuns la inimă și contesa Cora Crawley – interpretată de Elizabeth McGoven –, prin simplul fapt că prezența ei în orice secvență în care apărea, efectiv, mă calma și-mi dădea o stare plăcută de liniște. Chiar și în momentele în care era supărată și avea un ton mai ridicat, decât îl avea în mod normal, modul cum vorbea, glasul și replicile pe care le dădea, m-au făcut să o îndrăgesc din prima secundă. Dar presupun că se datorează și actriței în sine, vocii ei de-a dreptul calde și personalității care – consider și cred – că o are foarte plăcută și primitoare în viața de zi cu zi. La aceste două personaje se pot adăuga și Tom Branson, doctor Clarkson, Lady Rose MacClare și contele Robert Crawley. Și așa cum am precizat mai sus, serialul având șase sezoane, cu un număr acceptabil de episoade – eu aș mai fi vrut încă vreo douăzeci, treizeci, dacă nu mai multe –, personajele, pe lângă schimbările din punct de vedere al vestimentației și al modului cum își trăiau viața, personalitățile au avut și ele de suferit. Așa că, dacă la început nu am prea fost de acord cu Lady Mary, cu modul ei de-a se comporta și de-a gândi, până la încheierea celui de-al doilea sezon, am început să prind, încet, încet, drag de ea, să o simpatizez destul de mult. Prin aceleași etape trecând și contesa văduvă, mama contelui Robert Crawley, Violet Crawley, fiind interpretată de Maggie Smith. Spun cu cea mai mare sinceritate când afirm că, la început, am considerat-o cea mai antipatică dintre toate prezențele feminine din Downton Abbey, și de fiecare dată când apărea în fața ochilor mei, nu prea mă încânta cam nimic din ceea ce scotea pe gură. Dar spre deosebire de Lady Mary, să zicem că i-am acceptat cât de cât deciziile și concepțiile pe care le avea, deoarece, fiind destul de înaintată în vârstă – cam cel mai bătrân personaj din serial –, modul ei de a gândi era setat și învățat cu cel de prin 1800, mai pe la început. Când regulile erau mult mai stricte, când îmbrăcămintea acoperea mai multe părți ale corpului, iar unele dintre ele – cum ar fi pantalonii –, erau interzise în rândul femeilor. Dar, incluzând și aceste scuze, ca să zic așa, tot nu pot spune că am înțeles-o pe deplin, încât să o accept ca și personaj. Cel puțin, până la sfârșitul sezonului cinci, deoarece ultimul m-a făcut să o privesc din altă perspectivă.

Și ca să vorbesc în mare despre toate personajele, sau mai bine ce au însemnat cu adevărat cei care aveau legătură directă cu Castelul Highclere – numele real al uriașei clădiri din serial –, mă pot rezuma la un singur cuvânt: familie. Pentru că, în ciuda faptului că a existat o diferență ca de la cer la pământ între cele trei fiice, contele și contesa, dar și celelalte personaje de rang înalt, și între valeții, cameristele, bucătăreasa și ceilalți de clasă inferioară, apropierea și respectul care exista între ei, se observa cu ușurință. Ceva ce, atunci când am început să vizionez Downton Abbey, sincer vă spun, nu mă așteptam să descopăr. Și cu toate că nu pot spune că în celelalte filme sau seriale care abordau acest subiect și care se învârteau în jurul acestor ani, stăpânii și slujitorii nu se respectau, când a venit vorba de Downton Abbey, a fost ceva mult mai intens. Și ca să dau niște exemple: ce contesă – sau orice rang ar fi avut aristocrata respectivă –, și-ar fi lăsat slujnicele să-i cotrobăie prin haine, pentru a putea participa la vreun eveniment important din viața lor, și singurul lucru pe care să-l fi făcut era doar să le trimită din cameră, ca mai târziu să le aducă îmbrăcămintea pe care o căutau; sau ce lady ar fi acceptat ca bucătăreasa să-i ia uscătorul pentru a-și aranja părul, mai ales că, pe atunci, un feon era ceva ce parcă ar fi fost de pe o altă planetă, sau în cazul acelei lady, ceva prețios și la modă? Și nu țin minte ca vreaun angajat de la conac să fi fost concediat pentru o astfel de faptă. De ce? Pentru că, stăpânii, înainte de-a se gândi la îndrăzneala pe care o făcuseră slujnicele respective, la faptul că ar trebui dați afară din conac, se puneau și în pielea lor. Și îi înțelegeau. Iar acest lucru m-a făcut să-i respect foarte mult ca personaje, pe conte și pe contesă.

Poate că am vorbit mai mult de personaje decât despre cele întâmplate în serial, dar eu cred că, până la urmă, așa cum se numește și serialul, a fost vorba de ele, de conacul Downton Abbey și de locuitorii ei, și nu neapărat de evenimentele sau de modul cum se trăia pe atunci. Ci de cum reușeau să treacă peste obstacole, peste greutăți, și să meargă înainte cu capul sus. Cât și despre apropierea dintre cele două categorii sociale – clasa muncitoare și cea din nobilime –, ce până atunci, cea de-a doua, fusese atât de diferită și poate mult prea privilegiată decât le-ar fi meritat rangul. Pentru că, au existat cazuri în care aceste două clase sociale ajunseseră să lupte și să muncească cot la cot, ceea ce mi s-a părut a fi o priveliște cum nu se poate mai plăcută. Și cu toate că Downton Abbey a avut un final mult prea brusc – am înțeles că motivul pentru care serialul și-a oprit orice continuare mai departe de sezonul șase, a fost deoarece actorii începuseră să se cam plictisească și să se sature de interpretat aceste roluri –, a fost unul dintre cele frumoase și interesante seriale pe care le-am văzut. Și dacă ar fi să se gândească să facă, cândva, o continuare, cred că publicul ar primi-o nu cu bucurie, ci cu extaz. Pentru că, cei care nu l-ați văzut încă, primiți o uriașă recomandare din partea mea. Urmăriți-l, urmăriți-l, și apoi o să vedeți cât de multe lucruri extraordinare ați fi pierdut dacă nu v-ați fi gândit să-i dați o șansă nici acum, după ce a fost finalizat!

2 comentarii:

  1. wow, ce ma bucur ca mai sunt si alti fani Downton abbey, trebuie sa vad ultimul sezon, pacat ca s-a terminat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ai fi surprinsă să vezi cât de mulți oameni se uită la "Downton Abbey"! Și aici mă refer la cei din România. :) Da, mare păcat, dar asta este. Vizionare plăcută!

      Ștergere