duminică, 31 ianuarie 2016

Downton Abbey (2010-2015) | serial

Sezoane: 6 | Episoade: 52

Descrierea:  În anul 1912 viaţa pe superbul domeniu Dowton Abbey era cât se poate de prosperă, numerosul personal angajat de către familia nobiliară muncind de zor pentru a menţine luxul. Însă rudele masculine cele mai apropiate ale Lordului Grantham şi tototdată moştenitorii conacului, dispar în catastrofa Titanicului, iar viitorul devine incert pentru toţi: pentru cele 3 fiice - Lady Mary, Edith, Sybil -, valeţi, lachei, administrator, cameriste, bucătărese. Aducerea unui văr îndepărtat pare singura soluţie. Matthew Crawley însă nu e prea dispus să renunţe la viaţa sa plină de activităţi utile, în schimbul uneia pasive, deşi într-o clasă superioară financiar şi social. Încep numeroase intrigi în toată această mică societate, pentru că iţele destinelor se împletesc continuu între mari şi mici şi toată lumea pare să ascundă secrete: majordomul Carson, valetul Bates, lacheul Thomas, Lady Mary, afectându-i indirect pe toţi ceilalţi. Cu toate acestea, personajele mai au timp şi de romatism, de iubire şi zâmbete. Dacă în primul sezon acţiunea e limitată la Downton, în al doilea, filmările iau amploare, redând realist şi tranşeele Primului Război Mondial. Cu un scenariu scris impecabil, cu o artă actoricească cum numai şcoala englezească de cinematografie poate străluci, cu decoruri somptuoase, o incredibilă atenţie la detalii, serialul e de departe o capodoperă a genului, care captează treptat privitorul şi-i câştigă admiraţia, respectul şi fidelitatea.

Recenzia: În mod normal, atunci când mă pregătesc să scriu recenzia unui serial – iar aici nu intră, neapărat, și mini-seriile – primul lucru pe care îl fac înainte de a-mi spune părerea ce ține stric de acel serial, este să povestesc modul cum l-am descoperit. Dar aici nu prea o să fie cazul de așa ceva deoarece, nici dacă m-ai pica cu ceară, nu aș putea să-mi amintesc când și cum am aflat de Downton Abbey. Dar tind să cred că ar fi o variantă care să mă facă să spun "cum" am intrat în lumea personajelor din acest serial, dar nu sunt foarte sigură dacă este și cea corectă. Mă gândesc că, probabil, într-o zi în care căutam filme și seriale în care acțiunea să se petreacă între anii 1700 și 1900 și ceva, deoarece, pentru mine, acele secole au fost printre cele mai interesante, având în vedere că sunt o împătimită a epocii victoriene, al filmelor cu monarhi, dar și a tot ce ține de viața oamenilor din jurul primului și celui de-al Doilea Război Mondial. Am o fascinație anume pentru ele. Dar nu cred că modul cum am "dat" peste Downton Abbey este chiar acesta, și cum nu vreau să mă mai lungesc prea mult cu acest subiect, îi voi pune punct și voi trece la recenzia propriu-zisă.

Așa cum este precizat și în descriere, Downton Abbey a fost și este o capodoperă a genului, a perioadei în care s-au petrecut toate întâmplările din cele șase sezoane pe care le-a avut serialul. După părerea mea, a reușit să redea ceva – o anume sclipire și dorință de mai mult – pe care nu multe seriale o transmit publicului. Și aici nu intră în discuție și nu mă refer doar la cele care se aseamănă, oarecum, cu Downton Abbey, în care personajele se confruntă cu acea perioadă. Te vrăjește într-un mod în care, în ciuda faptului că știi ce a rezervat viața pentru cei care și-au trăit anii în timpul acela, îți dă o stare atât de ciudată, te afectează atât de mult, încât îți dorești cu disperare ca și tu să fi trăit pe atunci. Experiența mea asta mi-a spus, și poate cel mai mult s-a simțit după ce am terminat primul sezon, atunci când serialul nu intrase atât de mult în profunzimea evenimentelor, unde viețile personajelor – ce sunt într-un număr destul de mare – încă dădeau impresia că și le-ar petrece într-un făgaș liniștit. Pentru că, de-abia după terminarea acelui sezon, îți dai seama cât de mult li se vor schimba viețile, și ce turnură vor lua. Vei primi încă un exemplu al faptului că dacă ești de viță nobilă, nu ești neapărat și salvat, protejat în fața unor evenimente, și că tot omul are același rang atunci când se confruntă cu ele. Iar acesta a fost și este unul dintre numeroasele motive ce m-au determinat să ajung la concluzia că: Downton Abbey chiar este o capodoperă din toate punctele de vedere. Iar acest lucru consider că s-a văzut cel mai bine prin numeroasele premii pe care le-a primit, prin nominalizarea actorilor la diferite categorii – bune, de altfel –, și prin atenția atât de mare pe care a primit-o din partea publicului. A fost un serial plin de evenimente neașteptate, de întorsături de situație și, pentru unii, de finaluri extrem de neașteptate. 

Alt lucru pe care l-am admirat foarte, foarte mult, a fost ceea ce a reușit să ne ofere serialul – și implicit, cei care au făcut parte din realizarea acestui aspect – din punct de vedere, strict, al văzului. De la decorurile aranjate cu migală, la cele mai mici și mai neimportante detalii, până la costumele superbe pe care le-au avut cei din înalta societate. Și ca să fac o mică paranteză, pentru cei care nu au urmărit încă serialul, aș vrea să precizez faptul că se va întinde într-atât de mult încât va depăși timpul în care s-a petrecut Primul Război Mondial. Adică acțiunea se va petrece și după 1918. Și din câte știm, viața de dinainte de război și cea de după, va fi destul de diferită, suferind niște schimbări destul de mari, din partea ambelor categorii sociale. Dar cel mai mult o vor suferi cei din înalta societate. Și ca să închei paranteza, vestimentația va fi și ea una diferită, dar de o frumusețe la fel de răpitoare. Îți dădea impresia că totul ar fi fost viu, culorile și mirosul – metaforic vorbind – specific acelor ani, a putut fi simțit în Downton Abbey, încât, așa cum am mai spus, te făcea să vrei să faci parte din distribuție, măcar, având în vedere că nu mai aveai cum să trăiești în timpul acelor ani. Pentru mine, cel puțin, vizionarea lui a fost ceva magic, din care nu-mi mai doream să ies vreodată.  

Cât despre personajele și actorii care au apărut în acest serial, nu pot spune dacă au fost perfecți sau nu, deoarece nu am un tipar după care să mă leg, așa cum aș face-o dacă Downton Abbey ar fi fost realizat după vreo carte sau după niște personalități istorice. În schimb, pot afirma cu toată sinceritatea mea, că fiecare și-a jucat rolul extraordinar de bine; într-o măsură atât de bună, încât dacă ar fi fost ca Joanne Froggatt – ce a interpretat-o pe camerista lui Lady Mary, Anna Smith, mai târziu Bates – să fi jucat vreo arisocrată, s-ar fi mulat la fel de bine. Cred că mai puțin Lady Mary și contesa Cora Crawley; pe ele chiar nu am putut să mi le imaginez ca jucând altceva decât ce au interpretat în serial. Poate și pentru că au o anumită delicatețe și siguranță, specifică acelor tipuri de doamne. Dar cum circumstanțele și schimbările mari care au fost simțite de către toți în timpul și după Primul Război Mondial, le-au făcut și pe ele să devină altfel, totul ar fi fost posibil.

Și cum de fiecare dată – bine, nu chiar mereu, dar în marea majoritate a cazurilor – atunci când termin o carte îmi găsesc și câte un personaj care să-mi fi plăcut mai mult decât celelalte, așa se întâmplă și în seriale sau filme. Cum Downton Abbey a avut șase sezoane, personajele au venit și au plecat – în unele dăți, chiar mai repede cât mi-aș fi dorit –, așa că am avut de unde să găsesc câte unul mai special. Cineva la care să mă gândesc cu mai multă încântare și despre care să vorbesc mai înflăcărat, decât despre celelalte, sau care să-mi fi stârnit un interes mai mare. Unul dintre aceste personaje este Lady Sybil – ce a fost interpretată de actrița Jessica Brown Findlay –, dacă nu mă înșel, fiica cea mică, dintre cele trei, ale contelui Robert Crawley și a contesei Cora Crawley. Mi-a plăcut foarte mult independența ei, felul cum era, ușor rebelă, dar în același timp delicată și respectuoasă, ce mereu sărea în ajutor, indiferent cât de mult cunoștea sau nu acea persoană. Am admirat foarte mult la ea modul cum accepta cu ușurință să facă orice muncă – în condițiile în care era de viță nobilă și nu prea avea voie să presteze munci, ce nu țineau de rangul ei –, nu o deranja să experimenteze, să iasă din zona de confort pe care i-o asigura statutul social. Așa că, din câte vă puteți da seama, era extrem de diferită de celelalte două surori ale ei, Lady Mary și Lady Edith. Dar nu spun că celelalte ar fi fost niște mironosițe – cu toate că Lady Mary m-a enervat de multe ori, avea părțile ei bune –, care se plimbau toată ziua și se strâmbau când vedeau vreun om sărac, la ananghie. Nu, fiecare a fost diferită și unică în felul ei, așa că pot spune că le-am simpatizat și pe ele, dar nu atât de mult cum am făcut-o pentru Lady Sybil. 

Pe lângă Lady Sibyl, mi-a mai ajuns la inimă și contesa Cora Crawley – interpretată de Elizabeth McGoven –, prin simplul fapt că prezența ei în orice secvență în care apărea, efectiv, mă calma și-mi dădea o stare plăcută de liniște. Chiar și în momentele în care era supărată și avea un ton mai ridicat, decât îl avea în mod normal, modul cum vorbea, glasul și replicile pe care le dădea, m-au făcut să o îndrăgesc din prima secundă. Dar presupun că se datorează și actriței în sine, vocii ei de-a dreptul calde și personalității care – consider și cred – că o are foarte plăcută și primitoare în viața de zi cu zi. La aceste două personaje se pot adăuga și Tom Branson, doctor Clarkson, Lady Rose MacClare și contele Robert Crawley. Și așa cum am precizat mai sus, serialul având șase sezoane, cu un număr acceptabil de episoade – eu aș mai fi vrut încă vreo douăzeci, treizeci, dacă nu mai multe –, personajele, pe lângă schimbările din punct de vedere al vestimentației și al modului cum își trăiau viața, personalitățile au avut și ele de suferit. Așa că, dacă la început nu am prea fost de acord cu Lady Mary, cu modul ei de-a se comporta și de-a gândi, până la încheierea celui de-al doilea sezon, am început să prind, încet, încet, drag de ea, să o simpatizez destul de mult. Prin aceleași etape trecând și contesa văduvă, mama contelui Robert Crawley, Violet Crawley, fiind interpretată de Maggie Smith. Spun cu cea mai mare sinceritate când afirm că, la început, am considerat-o cea mai antipatică dintre toate prezențele feminine din Downton Abbey, și de fiecare dată când apărea în fața ochilor mei, nu prea mă încânta cam nimic din ceea ce scotea pe gură. Dar spre deosebire de Lady Mary, să zicem că i-am acceptat cât de cât deciziile și concepțiile pe care le avea, deoarece, fiind destul de înaintată în vârstă – cam cel mai bătrân personaj din serial –, modul ei de a gândi era setat și învățat cu cel de prin 1800, mai pe la început. Când regulile erau mult mai stricte, când îmbrăcămintea acoperea mai multe părți ale corpului, iar unele dintre ele – cum ar fi pantalonii –, erau interzise în rândul femeilor. Dar, incluzând și aceste scuze, ca să zic așa, tot nu pot spune că am înțeles-o pe deplin, încât să o accept ca și personaj. Cel puțin, până la sfârșitul sezonului cinci, deoarece ultimul m-a făcut să o privesc din altă perspectivă.

Și ca să vorbesc în mare despre toate personajele, sau mai bine ce au însemnat cu adevărat cei care aveau legătură directă cu Castelul Highclere – numele real al uriașei clădiri din serial –, mă pot rezuma la un singur cuvânt: familie. Pentru că, în ciuda faptului că a existat o diferență ca de la cer la pământ între cele trei fiice, contele și contesa, dar și celelalte personaje de rang înalt, și între valeții, cameristele, bucătăreasa și ceilalți de clasă inferioară, apropierea și respectul care exista între ei, se observa cu ușurință. Ceva ce, atunci când am început să vizionez Downton Abbey, sincer vă spun, nu mă așteptam să descopăr. Și cu toate că nu pot spune că în celelalte filme sau seriale care abordau acest subiect și care se învârteau în jurul acestor ani, stăpânii și slujitorii nu se respectau, când a venit vorba de Downton Abbey, a fost ceva mult mai intens. Și ca să dau niște exemple: ce contesă – sau orice rang ar fi avut aristocrata respectivă –, și-ar fi lăsat slujnicele să-i cotrobăie prin haine, pentru a putea participa la vreun eveniment important din viața lor, și singurul lucru pe care să-l fi făcut era doar să le trimită din cameră, ca mai târziu să le aducă îmbrăcămintea pe care o căutau; sau ce lady ar fi acceptat ca bucătăreasa să-i ia uscătorul pentru a-și aranja părul, mai ales că, pe atunci, un feon era ceva ce parcă ar fi fost de pe o altă planetă, sau în cazul acelei lady, ceva prețios și la modă? Și nu țin minte ca vreaun angajat de la conac să fi fost concediat pentru o astfel de faptă. De ce? Pentru că, stăpânii, înainte de-a se gândi la îndrăzneala pe care o făcuseră slujnicele respective, la faptul că ar trebui dați afară din conac, se puneau și în pielea lor. Și îi înțelegeau. Iar acest lucru m-a făcut să-i respect foarte mult ca personaje, pe conte și pe contesă.

Poate că am vorbit mai mult de personaje decât despre cele întâmplate în serial, dar eu cred că, până la urmă, așa cum se numește și serialul, a fost vorba de ele, de conacul Downton Abbey și de locuitorii ei, și nu neapărat de evenimentele sau de modul cum se trăia pe atunci. Ci de cum reușeau să treacă peste obstacole, peste greutăți, și să meargă înainte cu capul sus. Cât și despre apropierea dintre cele două categorii sociale – clasa muncitoare și cea din nobilime –, ce până atunci, cea de-a doua, fusese atât de diferită și poate mult prea privilegiată decât le-ar fi meritat rangul. Pentru că, au existat cazuri în care aceste două clase sociale ajunseseră să lupte și să muncească cot la cot, ceea ce mi s-a părut a fi o priveliște cum nu se poate mai plăcută. Și cu toate că Downton Abbey a avut un final mult prea brusc – am înțeles că motivul pentru care serialul și-a oprit orice continuare mai departe de sezonul șase, a fost deoarece actorii începuseră să se cam plictisească și să se sature de interpretat aceste roluri –, a fost unul dintre cele frumoase și interesante seriale pe care le-am văzut. Și dacă ar fi să se gândească să facă, cândva, o continuare, cred că publicul ar primi-o nu cu bucurie, ci cu extaz. Pentru că, cei care nu l-ați văzut încă, primiți o uriașă recomandare din partea mea. Urmăriți-l, urmăriți-l, și apoi o să vedeți cât de multe lucruri extraordinare ați fi pierdut dacă nu v-ați fi gândit să-i dați o șansă nici acum, după ce a fost finalizat!

Listă cărți | Scriitori preferați: Simona Stoica

De la un timp, blogul a ajuns – pe lângă o activitate importantă pentru mine – să țină locul unei liste, atunci când vine vorba fie de cărți, filme sau seriale. De ce? Pentru că îmi este mult mai ușor să țin pe blog evidența a ceea ce-mi propun în materie de aceste trei lucruri, decât dacă mi-aș face o listă pe vreo foaie sau dacă aș scrie-o în word, și aș avea-o numai pe calculator. Și cum am scris deja una despre ce cărți aș vrea să citesc în acest an și ce aș vrea să-mi cumpăr [postarea], dar și despre ce filme vor apărea/au apărut în 2016, și aș vrea să le văd [postarea], m-am gândit că m-ar ajuta dacă aș face una și despre toate cărțile pe care le-au scris autorii mei preferați. Cu toate că au ajuns să fie scriitorii mei preferați, asta nu garantează cu nimic că trebuie, instant, să-mi placă tot ce au scris sau vor scrie. Dar cum sunt mai speciali pentru mine, cum îmi doresc să fiu la curent cu toată activitatea lor literară, știu că voi citi absolut tot ce vor publica. Pentru că, dacă un scriitor a ajuns printre preferați, înseamnă că ți-a oferit ceva ce alții nu au putut să-ți dea, iar acest lucru îl va ține special pentru totdeauna. Cel puțin eu așa văd lucrurile în cazul meu. 

Cât despre cei șase scriitori  – pentru că din patru, cifra a ajuns la șase, din câte se poate observa în partea dreaptă –, mi-am dat seama că sunt destul de mulți doar pentru o postare, așa că m-am gândit să fac pentru fiecare câte una. Mai ales că unii au destul de multe cărți publicate, pe parcurs strângându-se tot mai multe; voi edita, de acum încolo, de fiecare dată când vor scrie vreo carte nouă. Legat de modul cum voi alege să postez, îi voi lua în ordine alfabetică, pentru că mi se pare mult mai bine așa. 

Semnul bifat desemnează faptul că le-am citit, iar cărțile scrise cu roșu au link către recenzii. 


* * *
Simona Stoica s-a născut în noiembrie 1991. După ce studiile de economie începute s-au dovedit împotriva unei direcții creative, decide să urmeze cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării.

Alumna AIESEC Bucuresti – 3 ani de voluntariat pe Comunicare si Alumni Development. 

Editor si redactor la pălărisme.ro.

Împrăștiată, dar creativă, cu nasul în cărți și mereu pe fugă. Încăpățânată și cu un doctorat în Sarcasm. Dușmanul declarat al somnului. Cinefilă de mică, cu căștile în urechi oriunde merge, imaginația o îndeamnă să viseze în cele mai (ne)potrivite momente.

Debutează în literatura românească cu seria "Rephelimii", genul fantasy, având deja în pregătire o altă serie, puțin mai diferită față de prima. 

Cărți: 
Provocarea I (Rephelimii #1) – roman de debut 
Provocarea II (Rephelimii #1) – roman de debut – locul 10 în Top 10 din 2015 

sâmbătă, 30 ianuarie 2016

Listă cărți | Scriitori preferați: Naomi Novik

De la un timp, blogul a ajuns – pe lângă o activitate importantă pentru mine – să țină locul unei liste, atunci când vine vorba fie de cărți, filme sau seriale. De ce? Pentru că îmi este mult mai ușor să țin pe blog evidența a ceea ce-mi propun în materie de aceste trei lucruri, decât dacă mi-aș face o listă pe vreo foaie sau dacă aș scrie-o în word, și aș avea-o numai pe calculator. Și cum am scris deja una despre ce cărți aș vrea să citesc în acest an și ce aș vrea să-mi cumpăr [postarea], dar și despre ce filme vor apărea/au apărut în 2016, și aș vrea să le văd [postarea], m-am gândit că m-ar ajuta dacă aș face una și despre toate cărțile pe care le-au scris autorii mei preferați. Cu toate că au ajuns să fie scriitorii mei preferați, asta nu garantează cu nimic că trebuie, instant, să-mi placă tot ce au scris sau vor scrie. Dar cum sunt mai speciali pentru mine, cum îmi doresc să fiu la curent cu toată activitatea lor literară, știu că voi citi absolut tot ce vor publica. Pentru că, dacă un scriitor a ajuns printre preferați, înseamnă că ți-a oferit ceva ce alții nu au putut să-ți dea, iar acest lucru îl va ține special pentru totdeauna. Cel puțin eu așa văd lucrurile în cazul meu. 

Cât despre cei șase scriitori  – pentru că din patru, cifra a ajuns la șase, din câte se poate observa în partea dreaptă –, mi-am dat seama că sunt destul de mulți doar pentru o postare, așa că m-am gândit să fac pentru fiecare câte una. Mai ales că unii au destul de multe cărți publicate, pe parcurs strângându-se tot mai multe; voi edita, de acum încolo, de fiecare dată când vor scrie vreo carte nouă. Legat de modul cum voi alege să postez, îi voi lua în ordine alfabetică, pentru că mi se pare mult mai bine așa. 

Semnul bifat desemnează faptul că le-am citit, iar cărțile scrise cu roșu au link către recenzii. 


* * *
Naomi Novik s-a născut în 1973, la New York, într-o familie de imigranți polonezi. A studiat literatura engleză la Universitatea Brown, pe care a absolvit-o în 1995. A urmat un masterat în informatică la Unibersitatea Columbia și a lucrat o vreme ca programator.

În anul 2007, Naomi Novik a obținut Premiul John W. Campbell pentru cel mai bun tânăr autor, precum și premiile Compton Crook și Locus, pentru cel mai bun roman de debut. În același an, a fost nominalizată și pentru Premiul Hugo. Încă din anul 2006, Peter Jackson, cunoscutul regizor al trilogiei Stăpânul inelelor, a achiziționat drepturile de adaptare cinematografică pentru seria Temeraire.

Naomi Novik locuiește în Manhattan, împreună cu soțul ei, scriitorul și editorul Charles Ardai, cu care deține un număr impresionant de computere  opt până în prezent. 

Cărți: 
His Majesty's Dragon (Temeraire #1) – roman de debut – locul 3 în Top 10 din 2014 
Throne of Jade (Temeraire #2) 
Black Powder War (Temeraire #3) 
Empire of Ivory (Temeraire #4)
Victory of Eagles (Temeraire #5)
Tongues of Serpents (Temeraire #6)
Crucible of Gold (Temeraire #7)
Blood of Tyrants (Temeraire #8)
League of Dragons (Temeraire #9)
Uprooted 

A mai scris și în:
Zombies Vs. Unicorns
The Improbable Adventures of Sherlock Holmes
Naked City: Tales of Urban Fantasy
Unfettered 
Warriors
Warriors 2
The Dragon Book: Magical Tales from the Masters of Modern Fantasy
The Mad Scientist's Guide to World Domination: Original Short Fiction for the Modern Evil Genius
The Thackery T. Lambshead Cabinet of  Curiosities 
The Year's Best Science Fiction: Twenty-Eighth Annual Collection 
Fast Ships, Black Sails
Wings of Fire 
The Year's Best Dark Fantasy & Horror, 2012 Edition
The Year's Best Science Fiction & Fantasy, 2009
The Mammoth Book of Warriors and Wizardry 
Random House 2014 Free Sampler 

vineri, 29 ianuarie 2016

Listă cărți | Scriitori preferați: Leigh Bardugo

De la un timp, blogul a ajuns – pe lângă o activitate importantă pentru mine – să țină locul unei liste, atunci când vine vorba fie de cărți, filme sau seriale. De ce? Pentru că îmi este mult mai ușor să țin pe blog evidența a ceea ce-mi propun în materie de aceste trei lucruri, decât dacă mi-aș face o listă pe vreo foaie sau dacă aș scrie-o în word, și aș avea-o numai pe calculator. Și cum am scris deja una despre ce cărți aș vrea să citesc în acest an și ce aș vrea să-mi cumpăr [postarea], dar și despre ce filme vor apărea/au apărut în 2016, și aș vrea să le văd [postarea], m-am gândit că m-ar ajuta dacă aș face una și despre toate cărțile pe care le-au scris autorii mei preferați. Cu toate că au ajuns să fie scriitorii mei preferați, asta nu garantează cu nimic că trebuie, instant, să-mi placă tot ce au scris sau vor scrie. Dar cum sunt mai speciali pentru mine, cum îmi doresc să fiu la curent cu toată activitatea lor literară, știu că voi citi absolut tot ce vor publica. Pentru că, dacă un scriitor a ajuns printre preferați, înseamnă că ți-a oferit ceva ce alții nu au putut să-ți dea, iar acest lucru îl va ține special pentru totdeauna. Cel puțin eu așa văd lucrurile în cazul meu. 

Cât despre cei șase scriitori  – pentru că din patru, cifra a ajuns la șase, din câte se poate observa în partea dreaptă –, mi-am dat seama că sunt destul de mulți doar pentru o postare, așa că m-am gândit să fac pentru fiecare câte una. Mai ales că unii au destul de multe cărți publicate, pe parcurs strângându-se tot mai multe; voi edita, de acum încolo, de fiecare dată când vor scrie vreo carte nouă. Legat de modul cum voi alege să postez, îi voi lua în ordine alfabetică, pentru că mi se pare mult mai bine așa. 

Semnul bifat desemnează faptul că le-am citit, iar cărțile scrise cu roșu au link către recenzii. 

* * *

Leigh Bardugo s-a născut la Ierusalim, a crescut în Los Angeles și a absolvit Yale University. Își hrănește pasiunea pentru glamour, spirite și deghizări în cealaltă viață a ei ca make-up artist la Hollywood. Uneori cântă alături de trupa sa, Captain Automatic. 

Cărți:
Regatul Umbrelor (Grisha #1) – roman de debut 
Six of Crows (Six of Crows #1) 
Crooked Kingdom (Six of Crows #2) în curs de scriere

joi, 28 ianuarie 2016

Listă cărți | Scriitori preferați: Cristina Nemerovschi

De la un timp, blogul a ajuns – pe lângă o activitate importantă pentru mine – să țină locul unei liste, atunci când vine vorba fie de cărți, filme sau seriale. De ce? Pentru că îmi este mult mai ușor să țin pe blog evidența a ceea ce-mi propun în materie de aceste trei lucruri, decât dacă mi-aș face o listă pe vreo foaie sau dacă aș scrie-o în word, și aș avea-o numai pe calculator. Și cum am scris deja una despre ce cărți aș vrea să citesc în acest an și ce aș vrea să-mi cumpăr [postarea], dar și despre ce filme vor apărea/au apărut în 2016, și aș vrea să le văd [postarea], m-am gândit că m-ar ajuta dacă aș face una și despre toate cărțile pe care le-au scris autorii mei preferați. Cu toate că au ajuns să fie scriitorii mei preferați, asta nu garantează cu nimic că trebuie, instant, să-mi placă tot ce au scris sau vor scrie. Dar cum sunt mai speciali pentru mine, cum îmi doresc să fiu la curent cu toată activitatea lor literară, știu că voi citi absolut tot ce vor publica. Pentru că, dacă un scriitor a ajuns printre preferați, înseamnă că ți-a oferit ceva ce alții nu au putut să-ți dea, iar acest lucru îl va ține special pentru totdeauna. Cel puțin eu așa văd lucrurile în cazul meu. 

Cât despre cei șase scriitori  – pentru că din patru, cifra a ajuns la șase, din câte se poate observa în partea dreaptă –, mi-am dat seama că sunt destul de mulți doar pentru o postare, așa că m-am gândit să fac pentru fiecare câte una. Mai ales că unii au destul de multe cărți publicate, pe parcurs strângându-se tot mai multe; voi edita, de acum încolo, de fiecare dată când vor scrie vreo carte nouă. Legat de modul cum voi alege să postez, îi voi lua în ordine alfabetică, pentru că mi se pare mult mai bine așa. 

Semnul bifat desemnează faptul că le-am citit, iar cărțile scrise cu roșu au link către recenzii. 


* * *
Cristina Nemerovschi (Anna Vary) a fost supranumită de critici rebela culturii române de azi și considerată principala reprezentantă a unui nou mod de a face literatură, licențiată în filosofie, Cristina Nemerovschi a debutat în 2010, cu romanul Sânge satanic. Acesta a reprezentat atât un succes de critică, dar mai ales de public: în numai un an, Sânge satanic s-a impus ca un adevărat fenomen social, consacrând un nou stil în literatura tânără și inspirând numeroase manifestări artistice: poezie, piese de teatru, visual art, muzică. A primit referințe elogioase, fiind comparat cu opere-cult ale unor autori precum J. D. Salinger, Henry Miller, Irvine Welsh, Chuck Palahniuk, Bret Easton Ellis sau Anthony Burgess, și a fost distins cu premiul Tiuk! pentru debut, cu titlul Cartea anului 2011, nominalizare la titlul Cartea anului 2010, ales printre finaliștii Premiers Romans En Lecture.

Toate romanele Cristinei Nemerovschi au devenit rapid bestseller-uri și au fost reeditate. Proza Cristinei Nemerovschi a fost inclusă în câteva antologii, atât din România, cât și internaționale.
Cărți Cristina Nemerovschi
Sânge satanic (Sânge satanic #1) – roman de debut 
Ani cu alcool și sex (Sânge satanic #2) 
Rezervația unicornilor (Sânge satanic #3) 
nymphette_dark99 (nymphette_dark99)
Vicky, nu Victoria (nymphette_dark99)
Pervertirea 
Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes
Ce facem cu România? Cititorii în dialog cu Cristina Nemerovschi
Păpușile - locul 3 în Top 10 din 2015 ✔ 
Rockstar - în pregătire

Cărți Anna Vary
Contesa Aneke (Ultima vrăjitoare din Transilvania #1)
Mathias (Ultima vrăjitoare din Transilvania #2)
Alexandra (Ultima vrăjitoare din Transilvania #3)
Cronicile fetei lup în pregătire

A mai scris și în:
Best of Mistery & Horror #1 - Revista de suspans Spaima (Editura Herg Benet)
Zombii: Cartea morților vii În week-end nu ești niciodată singur (Editura Millennium Books)
Alertă de grad zero în proza scurtă românească actuală Dead End (Editura Herg Benet)
Cele mai frumoase proze ale anului. Antologie (Editura Adenium)

miercuri, 27 ianuarie 2016

Listă cărți | Scriitori preferați: Adina Speteanu

De la un timp, blogul a ajuns – pe lângă o activitate importantă pentru mine – să țină locul unei liste, atunci când vine vorba fie de cărți, filme sau seriale. De ce? Pentru că îmi este mult mai ușor să țin pe blog evidența a ceea ce-mi propun în materie de aceste trei lucruri, decât dacă mi-aș face o listă pe vreo foaie sau dacă aș scrie-o în word, și aș avea-o numai pe calculator. Și cum am scris deja una despre ce cărți aș vrea să citesc în acest an și ce aș vrea să-mi cumpăr [postarea], dar și despre ce filme vor apărea/au apărut în 2016, și aș vrea să le văd [postarea], m-am gândit că m-ar ajuta dacă aș face una și despre toate cărțile pe care le-au scris autorii mei preferați. Cu toate că au ajuns să fie scriitorii mei preferați, asta nu garantează cu nimic că trebuie, instant, să-mi placă tot ce au scris sau vor scrie. Dar cum sunt mai speciali pentru mine, cum îmi doresc să fiu la curent cu toată activitatea lor literară, știu că voi citi absolut tot ce vor publica. Pentru că, dacă un scriitor a ajuns printre preferați, înseamnă că ți-a oferit ceva ce alții nu au putut să-ți dea, iar acest lucru îl va ține special pentru totdeauna. Cel puțin eu așa văd lucrurile în cazul meu. 

Cât despre cei șase scriitori  – pentru că din patru, cifra a ajuns la șase, din câte se poate observa în partea dreaptă –, mi-am dat seama că sunt destul de mulți doar pentru o postare, așa că m-am gândit să fac pentru fiecare câte una. Mai ales că unii au destul de multe cărți publicate, pe parcurs strângându-se tot mai multe; voi edita, de acum încolo, de fiecare dată când vor scrie vreo carte nouă. Legat de modul cum voi alege să postez, îi voi lua în ordine alfabetică, pentru că mi se pare mult mai bine așa. 

Semnul bifat desemnează faptul că le-am citit, iar cărțile scrise cu roșu au link către recenzii. 

* * *

Adina Speteanu s-a născut într-o seară de vineri, 4 februarie 1994, în București. Este absolventă a Colegiului Național "Mihai Viteazul", și studentă la Facultatea de Drept. 

Deși a scris poezii încă din copilărie, niciodată nu a crezut că acest obicei se va transforma într-o pasiune serioasă. Activitatea literară începe, după mulți ani, pe forum-urile de creație, revista școlii și apoi platforma literară Cititor de proză. Participarea la concursurile și olimpiadele școlare de-a lungul copilăriei au ajutat-o să înțeleagă mai bine oamenii din jur și să-și dezvolte spiritul de observație pentru o conturare mai reală a personajelor pe care avea să le creeze mai târziu.

Este pasionată de literatură, fotografie, dans și gastronomie. Îi plac plimbările în parc și animalele, în special câinii. Iubește muzica, principala ei sursă de inspirație. 


Cărți: 
Crimă la timpul trecut – roman de debut 
Ultima privire (Dincolo de moarte #4) 

vineri, 22 ianuarie 2016

"Prințesa albă" (The Cousins War #5) de Philippa Gregory

Volumul Prințesa albă poate fi comandat de pe site-ul editurii Polirom

DESCRIEREA: Undeva, între hotarele Angliei, un pretendent la tron strânge o armată. Spune tuturor că e fratele Prințesei albe și adevăratul moștenitor. Să fie el oare băiatul trimis cândva în necunoscut de mama sa, Regina albă? sau poate un prinț închipuit, un inamic dintr-o spiță măruntă al lui Henric Tudor al prințesei de York? Când Henric a luat coroana Angliei,  știut că, pentru a aduce pacea într-o țară chinuită de războaie, trebuie să ia de soție o prințesă dintr-o stirpe rivală, pe Elizabeth de York. Însă Elizabeth se va găsi în situația de a hotărî de partea cui să fie: a Casei Tudor sau a Casei de York, a soțului sau a băiatului ce pretinde să-i fie frate, un frate demult pierdut.

RECENZIA: Din motive pur fără mare importanță, recenzia acestei cărți a fost amânată vreo două săptămâni, dar să nu încep să scriu din nou un pomelnic pentru a justifica ceva ce nu-și mai are rostul. Oricum, presimt că nu va fi o recenzie foarte lungă, deoarece a fost o carte la care am avut așteptări destul de mari, acele lucruri pe care pusesem pariu că-mi vor plăcea s-au adeverit, plus că, la cât de aiurită sunt, am uitat să notez chestiile care mi-au atras atenția imediat după ce am terminat-o, așa că am cam uitat din ea. Ca de obicei, atunci când scrii o părere după un car de ani. Dar cu toate că am mai uitat mici amănunte din ea, știu sigur un lucru, și anume că mi-a plăcut foarte mult cum a fost construită cartea, și toate întâmplările care s-au petrecut în ea. Și cu toate acestea, în ciuda faptului că a fost o carte ce, din punctul meu de vedere, a meritat nota maximă, au existat mici lucruri ce m-au iritat, ce m-au dezamăgit, deoarece mă așteptam la altceva. Iar acele lucruri sunt de fapt niște persoane. Personaje de o importanță destul de semnificativă în roman. Și nu, nu s-a aflat și Elizabeth de York – personajul central, cel care a și povestit.  

Poate că unii dintre voi v-ați pus întrebarea: ce te-a făcut să crezi că acest volum va fi preferatul din toată seria? Pe care aștepți cel mai mult să-l citești. Pentru necunoscători, seria “The Cousins War” spune povestea Războiului celor Două Roze, dar până la un punct, cred eu. Cert este că, în total, sunt șase volume, toate – dacă nu greșesc – au fost publicate și la noi. Fiecare volum este povestit din perspectiva altui personaj, dar majoritatea au cam aceleași acțiuni și momente ce s-au petrecut – în realitate sau doar în capul autoarei – în timpul Războiului celor Două Roze. Ce are fiecare volum ca noutate este că prezintă și copilăria sau aspecte ce au ținut de viața personajului din perspectiva cărui s-a povestit volumul respectiv. Dar la multe dintre ele știm deja sfârșitul din celelalte volume. Așa cum știu din primul volum, Regina albă, că Anne Neville va muri până la finalul cărții, așa că Fiica eminenței cenușii – al patrulea volum al seriei, dacă nu mă înșel – nu-mi va aduce nimic în plus, decât începutul, deoarece sfârșitul deja îl voi ști. Așa cum se întâmplă și în cazul volumului trei, Doamna apelor, carte ce este povestită din perspectiva Jacquettei Rivers, mama reginei albe, Elizabeth Woodville. Voi ști finalul. Dar Prințesa albă, fiind cartea fiicei cea mare a Elizabethei, povestea va merge cu mult înainte, plus că, spre deosebire de celelalte volume în care se repetă majoritatea întâmplărilor, acesta continuă de unde s-a terminat Regina albă. Așa că nu mi s-a relatat nimic ce știam de dinainte. Și așa se va întâmpla și cu volumul final, Blestemul regelui, care va fi povestit – dacă nu mă înșel – din perspectiva lui Henric al VIII-lea, unul din copiii Elizabethei de York, prințesa albă. Deoarece povestea va merge înainte. Sper că m-am făcut destul de înțeleasă în legătură cu acest aspect, dar ca să știți, nu doar acest lucru a contribuit la faptul că acest volum este și va fi preferatul din toată seria, ci și că volumele de dinainte, pe care nu le-am citit încă, personajele din perspectiva cărora s-au povestit, nu m-au atras atât de mult. Poate doar Jacquetta. Dar, cine știe, poate că volumul final îmi va plăcea mai mult decât acesta.

Ca să nu vă las în ceață cu faptul că știam că Prințesa albă îmi va plăcea mai mult decât celelalte, voi explica motivul cel mai mare care m-a determinat să ajung la această concluzie. Nu o să stau să spun istoria, dar, dacă ați urmărit serialul The White Queen – realizat după primul volum – știți că prințesa Elizabeth de Work, dacă Henric Tudor – adică Henric al VII-lea – ar fi câștigat bătălia cu Richard al III-lea, unchiul acesteia, ea ar fi fost nevoită să se căsătorească cu el. Ceva la care au ajuns de comun acord Elizabeth Woodville și Margaret Beaufort, mama lui Henric. Pentru Elizabeth nu a fost ceva ce și-ar fi dorit, deoarece ea îl iubea pe Richard, și cum Anne Neville – soția lui – murise, avea cale liberă să se căsătorească cu el, și să devină regină a Angliei. Dar sorții nu au fost de partea ei, așa că Henric a câștigat bătălia, și implicit coroana Angliei. Așa că a fost nevoită să se mărite cu el. Pentru Elizabeth Woodville oricum era ceva convenabil, deoarece ceea ce-și propusese se îndeplinise: fiica ei să ajungă regina Angliei. Motivul pentru care am ajuns la concluzia de mai sus, este următorul: cu toate că cei doi – Elizabeth și Henric – nu s-au văzut niciodată, nu se iubeau deloc, eu am simțit ceva care m-a făcut să-mi placă foarte mult felul cum le stătea împreună. Din toată seria, l-am considerat cel mai frumos cuplu. De asta am fost atât de atrasă de această carte. Legătura pe care mi-o creasem în cap, cu ei doi. La început nu a existat, dar cum timpul am început să o sesizez, și m-a încântat peste măsură, în ciuda faptului că nu mi-a dat impresia că ar fi genul de relație care se crease între Edward al IV-lea și Elizabeth Woodville, părinții prințesei de Work. A fost ceva mai mult de respect, ceva ce era firesc. 

Și uite că vine și partea aceea oribilă, despre care v-am spus mai la început. Personajul care m-a dezamăgit într-o măsură atât de mare, încât am rămas de-a dreptul șocată când am realizat cum este de fapt, și anume: Henric al VII-lea. Din toată seria, personalitate istorică mai slabă, mai penibilă și mai nepotrivită pentru locul în care se află, nu am văzut. Am găsit în unele volume personaje pe care nu le-am plăcut, nu le-am agreat și nu le-am înțeles, dar știam că acolo unde se aflau, le stătea bine și se potriveau cu ceea ce făceau. Dar nu, Henric Tudor a fost pentru mine genul acela de rege-marionetă, care nu știa să-și ia propriile decizii, era influențat de tot ce se întâmpla, nu gândea de unul singur și dacă maică-sa îi spunea să se spânzure pentru că așa i-a spus ei Dumnezeu că trebuie să facă, în secunda doi și-ar fi pus ștreangul în jurul gâtului și i-ar fi comandat vreunei slujitoare să-i împingă scaunul de sub picioare. Și m-a enervat foarte mult acest lucru, deoarece în serialul The White Queen mi-a dat impresia că ar fi mai puternic, și că Margaret Beaufort ar avea dreptate în tot ce spunea: că fiul ei este potrivit pentru a fi rege și că acolo îi este locul. Dar mi-am dat seama cât de mult m-am înșelat, deoarece credeam că exilarea din Anglia atunci când a fost mic, l-a întărit și l-a făcut să fie pregătit pentru orice luptă. Dar nu, el de fiecare dată când se ivea vreo bătălie, stătea în spatele oștirii, ca să fie sigur că va trăi, și nu se implica cu nimic în luptă. Nu știu de câte ori i-a explicat Elizabeth de York că este regele Angliei și că trebuie să se comporte ca atare. La cât de mult l-am urât și la cât de multă repulsie mi-a provocat, m-a făcut să ajung la concluzia că era mai bine dacă ar fi câștigat Richard al III-lea acea bătălie. Iar maică-sa nu a fost nicidecum o sfântă – așa cum se tot considera –, ci o profitoare, o șerpoaică care profita la maxim de poziția pe care o avea, ca mamă a regelui. Am repetat-o și o să o mai repet când vine vorba de Margaret Beaufort: conceptul ei de sfântă e o prostie, pentru că nimic din ce făcea nu o cataloga ca fiind astfel. Din acest punct de vedere, fiul și mama au fost două personaje ireal de enervante și afurisite. 

Dragostea dintre cei doi, după ce ajungi la final cu volumul, realizezi că a fost mai mult o iluzie, ceva ce te face să crezi că se va întâmpla cu adevărat, dar care rămâne doar în capul nostru. Și uite că tot i-am dat cinci stele din cinci. Da, am făcut-o pentru simplul fapt că mi-a plăcut foarte mult cum a curs povestea, firul narativ m-a bucurat foarte mult, iar sfârșitul m-a înmuiat puțin. Plus că, având în vedere că Prințesa albă a fost povestită din perspectiva Elizabethei de York, mi-a plăcut foarte mult evoluția ei. De la prințesa ușor speriată și nepregătită pentru ce urma să se petreacă cu ea, mult prea bună, ce lăsa de la ea în cazuri care nu meritau, la una încrezătoare, care încerca ușor, ușor să schimbe niște lucruri. Nu a fost o evoluție foarte mare, ce-i drept, dar am considerat-o ca fiind una destul de vizibilă, care pe mine m-a bucurat foarte mult. A încercat să împace pe toate lumea, arătând că nu este o trădătoare, o uneltitoare și un om rău, dar cu toate „luptele” pe care le dădea, Henric nu a putut să o vadă la adevărata ei valoare. Să o aprecieze, să aibă încredere în ea, și mai presus de toate, să o iubească așa cum merita: cu adevărat, cu sinceritate și cu devotament. Iar pentru acest lucru nu am putut decât să am o milă uriașă pentru el. Pentru că nu fusese învățat acest aspect, nu primise explicații despre ce înseamnă cu adevărat să fii rege, să fii iubit de supuși, pentru că dragostea nu se manifesta doar printr-un singur punct. Dar, cel puțin, așa cum am mai precizat, a avut un soi de respect pentru ea, un respect pe care o să-l descoperiți doar citind cartea; nu pot să explic cu exactitate, doar aflând de unii singuri. 

A fost, așa cum mă așteptam, o recenzie mai sărăcăcioasă decât mi-aș fi dorit, deoarece știu că mai existau multe lucruri de spus despre acest volum. Dar știu că principalul a fost menționat și explicat, așa că pot spune că sunt oarecum mulțumită și satisfăcută de felul cum a ieșit. Și ca o încheiere, nu știau dacă să vă recomand să o citiți, dar dacă vreți să o faceți, puteți începe cu orice volum doriți. Poate mai puțin cu ultimul, deoarece, din câte știu, continuă întâmplările din acest volum, așa că v-aș sfătui să-l citiți mai întâi pe acesta. Dar cu primele patru, în ce ordine vă face plăcere. 

duminică, 17 ianuarie 2016

Leapșă: Reminds me TAG

Fără a mai face alte introduceri lungi care probabil vor plictisi, voi intra direct în pâine cu leapșa. Dar înainte aș vrea să-i mulțumesc Leontinei (blog: Everything and anything) pentru că m-a etichetat, și să menționez faptul că nu voi respecta toate regulile care vor fi puse mai jos. Dar o să vă dați voi seama la care mă refer și la care nu. 

Reguli: 
 1. Amintește în articol persoana care te-a provocat la TAG.
 2. Pentru fiecare „amintire” propusă alege câte o carte citită și argumentează în câteva cuvinte.
 3. Dacă nicio carte citită nu corespunde unei „amintiri”, poți alege una din cărțile pe care dorești să le citești, dar să precizezi acest aspect.
 4. Găsește alte 5 sau 10 „amintiri” (cât te ține inspirația).
 5. Lipește eticheta pe alte 5 sau 10 blogguri (provoacă mai departe).

1. O carte care îți amintește de copilărie. Am mai menționat aceste două cărți ori de câte ori aveam ocazia să o fac, așa că nu vor fi excluse nici acum. Eu cât am fost copil nu prea mă omoram cu cititul, dar atunci când o făceam, doar două dintre cele pe care le aveam, îmi plăcea să le recitesc. Și aici mă refer la Heidi, de Johanna Spyri și Păcală. De fiecare dată când mă mai uit prin bibliotecă, și le văd, îmi aduc aminte de acea perioadă.

2. O carte care îți amintește de școală
Nu-mi amintesc să fi citit cărți în care marea majoritate a acțiunii să se fi petrecut într-o școală, dar există unele în care personajul principal să fi fost la școală. Dar e ceva doar de câteva pagini. Cum ar fi Jane Eyre, de Charlotte Bronte, în perioada în care Jane fusese la internat, doar că la ea a fost ceva total diferit de cum este în timpul nostru. Dar și David Copperfield, de Charles Dickens, dacă se pune filmul, deoarece încă nu am citit cartea. Iar perioada de școală a lui David a fost  cam tot cum s-a întâmplat și cu a lui Jane. Diferența fiind că la el a fost mai dur, mult mai dur. 

3. O carte care îți amintește de mâncare. 
Cred că Tuturor băieților pe care i-am iubit, de Jenny Han. Doar din cauză că Larei Jean, personajul principal, îi plăcea să facă multe prăjituri. 

4. O carte care îți amintește de vacanță. 
Viață dublă la Veneția, de Monica Ramirez. Nu știu, poate pentru că titlul mă duce cu gândul la o vacanță, din cauză că e pomenită Veneția. Și în general când citesc numele vreunui oraș din afara țării, mă gândesc instantaneu la vacanță. 

5. O carte care îți amintește de o carte. 
Cred că o să vă vină să râdeți, dar nu am putut să mă abțin. Cincizei de umbre ale lui Grey, pentru că ori de câte ori când mă gândesc la Anastasia, îmi apare în cap Tess d'Urberville, din cauză că ei îi plăcea foarte mult Thomas Hardy. De ce? De ce, lume crudă? De ce a trebuit să îl aleagă autoarea fix pe Thomas Hardy? Ah, da, pentru că Tess se aseamănă foarte mult cu Anastasia. Amândouă sunt niște fraiere și ușor de manipulat. Doar că se întâmplă ca Cincizeci de umbre ale lui Grey să nu-mi fi plăcut cine știe ce, iar Tess d'Urberville a fost foarte frumoasă. 

6. O carte care îți amintește de sărbători.
A trebuit să mă uit prin bibliotecă, deoarece nu cred să am o carte de genul, dar apoi mi-am adus aminte de Urme pe zăpadă, de Gheorghe Brianțev, pe care am primit-o acum câțiva ani. Nu am citit-o încă, cu toate că este destul de scurtuță, dar titlul și coperta mă duc instantaneu cu gândul la sărbători.

7. O carte care îți amintește de o țară asiatică. (+ ce țară?)
Dacă ar fi avut legătură cu vreo țară din Africa, mi-ar fi fost mult mai ușor, deoarece am mai multe cărți care se petrec pe acel continent. Dar am Pădurea norvegiană, de Haruki Murakami, pe care nu am citit-o încă, și cum autorul este japonez, mda, se înțelege. 

8. O carte care îți amintește să iubești.
Iubire și sânge, de Catherine Delors, pe care o recitesc momentan. Este una dintre cărțile mele preferate și ori de câte ori mă gândesc la ea, mă întristez subit. În cazul acestei cărți, cred că este un alt gen de iubire, iubirea aceea pe care trebuie să o ai în tine cu orice condiție care ți se va impune, să crezi în ceea ce știi, să iubești acea persoană la fel cum ai făcut-o prima oară. E mai tulburător. Dar mă face să mă gândesc că iubirea poate fi o armă foarte puternică pentru a reuși să treci peste orice obstacol.

9. O carte care îți amintește că trebuie să faci o schimbare. 
Ar mai fi fost o carte pe care aș fi vrut să o aleg, dar după ce am stat puțin și m-am gândit, mi-am dat seama că nu a avut chiar un impact așa de mare asupra mea, așa că am rămas la Sânge satanic, de Cristina Nemerovschi. Nu știu ce influență a avut asupra celor care au citit trilogie, dar mie mi-a provocat ceva când am terminat-o. Mi-am dat seama că trebuie să fac o schimbare în interiorul meu și să mă gândesc la faptul că nu are trebui să am nici o limită când vine vorba de ce vreau să fac. Să nu mă ascund, ci să îi las pe toți să mă vadă așa cum sunt de fapt. 

10. O carte care îți amintește de tine. 
Ha-ha, seria "Rephelimii", și anume la Desiree. Știu că am mai spus în recenziile pe care le-am făcut cărților care au apărut până acum, și anume faptul că Desiree seamănă atât de bine cu mine, încât ori de câte ori când îmi aud aminte de această serie, mă gândesc la felul cum sunt eu. E personajul care se aseamănă cel mai mult cu personalitatea mea. Desiree, nu Shade. Așa că dacă nu o suportați pe Desiree, sunt convinsă că nu mă înghițiți nici pe mine. :))

sâmbătă, 16 ianuarie 2016

Leapșă: Review 2015

Fotografie preluată de la Jurnalul unei cititoare
Da, știu, au trecut două săptămâni de când am intrat în 2016, dar din momentul în care am primit leapșa și până azi, nu am avut niciun chef să o rezolv - cu toate că îmi plac foarte mult, și pot spune că sunt unele dintre postările mele preferate. Dar nu te poți pune cu starea pe care o ai în momentul acela, cel puțin eu nu o pot face. 

Cred că este una dintre cele mai interesante lepșe pe care le-am primit și, sincer, ar fi foarte frumos să o fac în fiecare an. Așa că înainte să încep, aș vrea să îi mulțumesc Ghandei (blog: Jurnalul unei cititoare) pentru nominalizare. 

1. Care este cea mai fericită amintire din anul 2015? 
Sincer, pentru mine anul care a trecut nu prea a fost plin de cine știe ce evenimente care să mă fi făcut nespus de fericită, deci nu o să-mi fie greu să aleg. Dar una dintre cele mai frumoase amintiri pe care le am din 2015 este momentul în care unul dintre cei patru unchi pe care îi am în Canada, a venit în România, și pe lângă acest lucru am putut să-mi văd pentru prima oară una dintre verișoare, în carne și oase, ca să zic așa. A fost foarte, foarte frumoas! Iar anul acesta mă voi reîntâlni cu altul, așa că sunt nespus de nerăbdătoare. 

2. Care este cel mai trist lucru care ți s-a întâmplat în anul care s-a încheiat?
Au fost mai multe - din păcate -, dar cea mai tristă, cea care m-a afectat cel mai mult a fost moartea uneia dintre cele două străbunici pe care le-am "prins" în viață. Cu toate că știam că va veni timpul și că odată și odată tot va pleca de lângă noi - până la urmă avea 95 de ani, dacă nu mă înșel -, mi-a fost foarte greu când mi-a spus mama. Dar cel puțin mă consolez cu ideea că am putut să o văd în primăvară, cu toate că era foarte slăbită de la o căzătură pe care a avut-o, și cu toate astea, speram că-și va reveni. Speram, pentru că era un om foarte tare din punct de vedere al sănătății, își revenea din răceli, și niciodată nu a avut probleme mai grave cu sănătatea. Dar, din păcate, bătrânețea își spune cuvântul. O să-i duc foarte mult dorul de fiecare dată când voi fi la bunici, cu toate că nu am fost chiar atât de apropiată precum sunt cu cealaltă străbunică. Și regret. 

3. Care este cuvântul care rezumă cel mai bine anul 2015?
Cred că eșec. Pot spune că anul care a trecut chiar poate fi descris foarte bine cu acest cuvânt. Cred că a fost cel mai prost an din cei patru pe care i-am petrecut ca elevă de liceu. Și nu pentru că nu aș fi luat Bacalaureatul, pentru că l-am luat, ci din cauză că nota nu a fost una chiar pe placul meu. Dar să o iau cu începutul, ca să vă explic mai bine. În ziua în care s-au afișat rezultatele, nu am vrut să mă duc la liceu, ci am așteptat să se afișeze pe edu. Motivul pentru care nu m-am dus a fost din cauză că eu am liceul la o distanță destul de mare de mine, și până aș fi ajuns la liceu, eram sigură că mi s-ar fi făcut rău pe drum de la emoții; până la urmă nu a fost orice test. Absolveam liceul. Plus că nici colegii mei, dintre cei cu care mă înțelegeam bine, nu s-au dus. Și cât am așteptat să se afișeze, timpul tot trecea în defavoarea mea. Și o să aflați și de ce. În momentul în care am aflat că l-am luat - știam că nu o să-l pic - am fost atât de fericită, încât nu am mai ținut cont de nimic, și singurul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi sun părinții și să vorbesc cu ceilalți prieteni. Dar până să trec de clipele acelea de extaz, timpul s-a dus și până să-mi dau seama că puteam să iau mai mult la matematică, contestațiile nu au mai putut să se facă. La română și la geografie, să zicem că nu făceam, cu toate că la cea de-a două puteam, dacă la prima totul era subiectiv și ținea de profesorul care pica la corectat. Dar la matematică, sunt sută la sută sigură că trebuia să iau mai mult, deoarece comparativ cu celelalte subiecte din anii anteriori, a fost cel mai simplu. Efectiv nu mă așteptam să-mi pice subiecte atât de ușoare. Iar acest lucru a dăunat la media mea. Și acum o să vină lucrul cel mai greu, unul din acele lucruri care au făcut ca acest an să fie un eșec total pentru mine. Nu am intrat la facultate. Și ori de câte ori mă gândesc la acest lucru îmi vine să plâng, pentru că nu am intrat unde îmi doream. Aici au mai fost și alți factori care au influențat. Și nu intru în detalii, pentru că nu are rost. Cert este că anul acesta voi încerca la altceva, și mă rog să intru. Oricum, a fost cel mai greu lucru pe care l-am scris pe blog, de multe ori mi-a venit să îl șterg, dar am spus că, până la urmă, asta este.  

4. Ce dorință ți s-a îndeplinit în 2015?
Nu știu, cred că una ar fi că am reușit să mă întâlnesc cu unii autori pe care voiam de foarte mult timp să-i văd față în față. Cum ar fi Lavinia Călina și Simona Stoica, dar și cu unele persoane pe care voiam să le văd și din partea cealaltă a rețelelor de socializare.

5. Care este realizarea pe care nu vrei să o uiți?
Ei bine, cred că nu voi putea uita acest lucru niciodată, și anume că am reușit să-mi public o recenzie a unei cărți în revista școlii. Din păcate nu știu ce recenzie, deoarece i-am trimis vreo patru profesoarei care se ocupa cu acest proiect, și revista nu am reușit să mi-o cumpăr ca să văd. Dar, cu toate că nu am produsul care să dovedească acest lucru, eu mă mândresc, pentru că știu că acea profesoară nu accepta chiar orice.

6. Câte cărți ai citit în 2015? 
În jur de 53, fără a pune la socoteală cele pe care le-am recitit și benzile desenate. Am făcut un Top 10 al celor mai bune pe care le-am citit în anul care a trecut. Dar punându-le pe toate la socoteală, mi-am depășit goalul pe care îl aveam, cu 22 de cărți, ceea ce e ceva foarte mult. Pot spune că a fost un an productiv din acest punct de vedere, deoarece am avut prilejul să citesc cărți din aproape toate genurile. 

7. Dintre ele, care a fost cea mai bună carte citită?
Categoric, fără doar și poate a fost Sfârșitul copilăriei, de Arthur C. Clarke. Având în vedere că este un științifico-fantastic clasic, fără a semăna cu cele scrise în zilele noastre, nu mă așteptam să-mi placă într-o măsură chiar atât de mare. Mai ales că, din câte citisem, scriitorul este destul de complex, încât unele lucruri se vor înțelege mai greu. Iar acesta a fost și unul dintre motivele care m-au ținut atât de departe de cărțile lui, dar după experiența cu această carte, să fiți siguri să-i voi citi tot ce se va publica la Nemira. Și vi-l recomand.

8. Dar autorul care te-a impresionat cel mai mult?
Cred că va fi foarte ciudat ceea ce tocmai voi scrie, dar nu știu pe cine aș putea să aleg dintre Cristina Nemerovschi și Marin Preda. Da, știu, doi autori total diferiți, unul contemporan și unul nu; unul nefiind clasic, în timp ce al doilea este. Și cu toate acestea, nu știu pe cine să aleg, deoarece amândoi m-au impresionat în egală măsură. Cristina a făcut-o prin Păpușile și apoi prin Alexandra - care, până la urmă, tot de ea este scrisă cartea -, iar Marin Preda, efectiv m-a uimit prin Moromeții, prima carte, deoarece a doua nu mi-a plăcut deloc. Au fost doi autori care m-au surprins foarte plăcut și care mă îndeamnă să le citesc tot ce vor scrie de acum încolo. Așa că vor rămâne amândoi. 

9. Care este cel mai frumos citat pe care l-ai descoperit în 2015?
Trădarea nu are limite sau reguli, iar într-o lume condusă pe baza uneltirilor şi războaielor, pătată de sângele atâtor oameni care şi-au jertfit tot ce aveau mai de preţ, sperând că astfel vor avea o şansă să supravieţuiască, taberele se schimbă în permanență şi adeseori cei în care aveai încredere, cei pe care îi iubeai şi îi apărai cu propria viaţă sunt primii care îţi întorc spatele şi aleg o altă Soartă, una mai uşoară decât cea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas loiali propriei credinţe.” __ Provocarea II, de Simona Stoica
10. Care carte în 2015 ți-a displăcut/te-a dezamăgit cel mai tare?
Așa cum am precizat mai sus, la capitolul cărți, anul 2015 nu a fost unul foarte dezamăgitor, într-atât de mult încât să mă facă să mă gândesc la o anumită carte cu dezgust, sau mai știu eu ce. Dar cu toate acestea, au fost două care nu m-au impresionat atât de mult pe cât se tot vorbea despre ele. Și aici mă refer la Portretul lui Dorian Gray, de Oscar Wilde, și Marile speranțe, de Charles Dickens. Au fost două cărți pe care le-am considerat ca fiind ok, acceptabile, dar nu m-au dat pe spate, așa cum tot vorbeau alții despre ele. Nu m-au făcut să le citesc cu cine știe ce entuziasm, cu toate că, la început, eram foarte nerăbdătoare să mă apuc de ele. Dar asta e, se mai întâmplă să dai și peste lucruri care nu-ți plac. Dar asta nu înseamnă că nu o să nu mai citesc nimic de la cei doi. Ar mai fi fouă cărți, mi-am amintit brusc, doar că pe acelea nu am reușit să le termin, și anume: Mândrie și prejudecată, de Jane Austen, și volumul al doilea din Moromeții. Și la a doua mă bucur nespus de mult că nu s-a cerut la Bacalaureat. 

11. Care este cel mai bun film pe care l-ai văzut în 2015?
Cred că este The Imitation Game, pe care am ajuns să-l vizionez de-abia la sfârșitul anului. Și se pare că a și fost cel mai bun pe care l-am văzut. Mi-a plăcut foarte, foarte mult, din două motive. Primul ar fi că a fost realizat după fapte reale, tot ce se întâmplase în el făcând parte din realitate, și al doilea motiv ar fi că a fost încărcat de o emoție care m-a impresionat foarte mult. Numai când mă gândesc că toate lucrurile au fost cu adevărat realizate, și că personajul principal, Alan Turing, a făcut într-adevăr acea mașinărie, m-a impresionat într-o măsură foarte mare. Dacă nu l-ați văzut încă, să o faceți cât mai repede.

12. Care este cea mai frumoasă melodie pe care ai descoperit-o în 2015?
Eu nu prea țin evidența melodiilor, plus că am ascultat multe melodii frumoasă anul trecut, așa că nu știu care a fost cea mai cea. Și totuși ar fi două care sunt puțin mai speciale pentru urechile mele, dar nu mai țin minte exact dacă le-am descoperit în 2015 sau în celălalt an. Dar să zicem că a fost prima variantă. 



13. Regreți ceva ce nu s-a întâmplat în 2015?
Da, cel mai mult ce am menționat mai sus, cu facultatea. Este cel mai mare regret pe care l-am avut, și încă îl mai am, pentru că simt că am dezamăgit. Și nu doar simt, știu că am dezamăgit... mult.

14. Ce ai învățat din experiența adunată în anul care s-a încheiat?
Să fiu mai curajoasă și să am mai multă încredere în mine. Să nu mai fiu atât de iertătoare și să mai fac și pentru mine, nu doar pentru alții. Dar cu toate că am învățat aceste lucruri, nu cred că se va schimbat cu ceva în anul acesta, deoarece este destul de greu să te dezveți de unele chestii, și la mine totul merge cam încet. Așa că nu prea știu ce să cred despre învățatul din acest punct de vedere.

15. Scrie o dorință pe anul 2016.
Să intru la facultatea pe care o am acum în cap, și poate ca ce am menționat la punctul 14 să se îndeplinească. Și poate să fiu mai încrezătoare în forțele mele, deoarece, la acest capitol, sunt cam praf. Cred că aici am cel mai mult de învățat, și nu prea știu de unde să încep. Da, știu că a fost mai mult de o dorință, dar îmi doresc multe, deoarece nu sunt deloc împlinită la acest capitol, și chiar sper să se schimbe ceva în această privință.