joi, 17 decembrie 2015

The Imitation Game (2014) | film

Descrierea: În timpul iernii lui 1952, autorităţile britanice au pătruns în casa lui Alan Turing, matematician, criptanalist şi erou de război, pentru a investiga un jaf care fusese anunţat de acesta. În final, au ajuns să-l aresteze chiar pe Turing, învinuindu-l de „indecenţă grosolană”, o acuzaţie care va duce la condamnarea sa devastatoare, pentru infracţiunea de homosexualitate. Nici prin gând nu le trecea atunci oficialilor britanici că, de fapt, îl incriminau pe pionierul tehnologiei moderne a calculatoarelor. Este renumit faptul că a coordonat un grup divers de savanţi, lingvişti, campioni la şah şi ofiţeri ai serviciilor secrete, punându-se pe seama lui spargerea unui cod aşa-numit „de nespart” al maşinăriei Enigma a Germaniei, în al Doilea Război Mondial. 

Recenzia: Nu știu dacă știți mulți, câțiva sau dacă am mai pomenit vreodată acestă plăcere a mea, dar sunt foarte atrasă de toate filmele, documentarele sau serialele – mai pe scurt, orice apare pe ecran – ce țin de războaie și anii din timpul celor două războaie mondiale. De fapt, dacă stau să mă gândesc puțin, cam toate războaiele mă fac curioasă – în afară de cele cu Imperiul otoman, care nu prea mă atrag, cu toate că nu știu de ce –, așa că filmul de față nu a avut cum să-mi fie indiferent sau măcar să nu mă atragă cât de puțin. Am tot amânat momentul să-l văd de nu știu câte ori, deoarece nu mă simțeam încă pregătită să mă aventurez în lumea care, într-adevăr a fost adevărată – în care personajele chiar au existat –, deoarece mi se părea că ar fi un film mult prea complicat, care necesita puțină răbdare și un curaj ca să-l văd. Și acum, după trei zile de la vizionarea lui, încă mai am subita impresie că nu mi-am ales bine perioada în care să-l urmăresc și că nu l-am înțeles în totalitate. Simt că am scăpat niște amănunte, niște lucruri imortante pe care nu le-am sesizat ori nu le-am înțeles; nu le-a priceput creierul meu. Și cu toată această nelămurire, am simțit că trebuie să-i fac o recenzie, și poate că atunci când o să vină timpul să-l revăd, o să o recitesc, și poate așa voi descoperi ce mi-a scăpat.

Dacă până acum am fost obișnuită, în majoritatea cazurilor, ca întâmplările ce au legătură cu aceste două războaie să se petreacă în mijlocul frontului, să văd fel și fel de scene cât mai sângeroase, de această data a fost puțin mai altfel, deoarece am văzut o altă față a războiului, prin ochii celor din spate și mi-am dat seama că nu doar soldații care se luptă pe viață și pe moarte sunt, au fost și vor fi eroi – ci și cei care s-au “luptat” în umbră, departe de ţevile armelor şi de copitele cailor, de multe ori ca și anonimi pentru urmași. Şi poate că, în unele cazuri, acest tip de luptă a avut o mai mare importanță și un mai mare impact pentru aducerea păcii. Cum filmul a fost ca un fel de documentar – Enigma chiar existând, Alan Turing construind cu adevărat acea mașinărie care a spart codurile naziștilor, astfel punând capăt celui de-al Doilea Război Mondial –, cum a existat și un personaj principal, la sfârșitul ecranizării ni s-a povestit ce s-a întâmplat cu viața lui Alan, după terminarea tuturor problemelor. Am fost surprinsă și nu prea de faptul că am aflat că acest geniu al descifrării codurilor nu a fost cunoscut ca fiind așa de către oameni mulți, mulți ani după sfârșitul războiului. Ci ca un homosexual ce, pe atunci acest statut nu era foarte acceptat. Nu că în zilele noastre majoritatea oamenilor sunt de acord cu aceste comunități ce nu cuprind doar homosexualii, ci și lesbienele sau bisexualii, dar nu voi lungi și mai mult acest subiect. Cert este că, de-abia în 2013 Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii și-a cerut scuze public, post-mortem, lui Alan Turing pentru toate acuzațiile care i s-au adus, în loc să fie apreciat pentru tot ce-a făcut în timpul războiului. 

Recunosc că, nici eu, dacă nu mă uitam la acest film, nu aș fi auzit de acest mare om; nu țin minte să fi aflat de pe buzele cuiva sau citind undeva numele lui. Dar nici nu pot să mă simt vinovată de acest lucru, deoarece nu mi s-a dat ocazia să-l “cunosc” mai bine. Și pe lângă faptul că The Imitation game mi-a dat ocazia să descopăr o piesă importantă care a jucat pe tabla celui de-al Doilea Război Mondial, pe lângă partea inteligentă care ni s-a arătat, am putut să vă și un altfel de om, ce face ca acest film să aibă un iz ușor – dacă nu mai mult – psihologic. Au fost momente în care mi-a fost foarte milă de el, l-am compătimit și oricât de mare ar fi fost ca vârstă, acele clipe m-au făcut să-l privesc ca și cum era un copil ce avea nevoie de o uriașă protecție. Spre rușinea mea, pe actorul Benedict Cumberbatch l-am văzut pentru prima data jucând – în Hobbitul nu se pune deoarece i-a fost folosită doar vocea pentru a-l interpreta pe dragon –, și nu știu dacă să zic că e bine că prima “întâlnire” cu el a fost în acest film. Consider că a jucat un rol destul de complex, un rol greu de înțeles dar și unul foarte interesant. 

M-a enervat foarte mult modul cum Alan era privit de către ceilalți care aveau legătură cu Enigma. Ca și cum era un nebun, ce vorbea numai tâmpenii, și trebuia lăsat să trăiacă în lumea lui, dar departe de toate lucrurile lor, care le-ar putea distruge. Dar nu au fost puține dățile în care așa zișii "nebuni", care nu vorbesc logic, au schimbat cu mult lumea, contribuind cu lucruri și descoperiri legendare. Așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Alan Turing. 

În afara lui Benedict, The Imitation game a avut destul de mulți actori care îmi erau cunoscuți. De la Rory Kinnear (Skyfall), Steven Waddington (Dinastia tudorilor), Allen Leech (Downton Abbey, Dinastia tudorilor), până la Keira Knightley (Pirații din Caraibe, Ducesa, Anna Karenina), Charles Dance (Urzeala tronurilor, Dracula: Povestea nespusă, Underworld), Matthew Goode (Belle, Birdsong, Leap year), Mark Strong (Înainte să adorm, Endgame, Sherlock Holmes) – nu cred că există cineva care să nu fi auzit măcar odată de ei. Așa că, atunci când i-am descoperit pe toți în film, eram foarte convinsă că-mi va plăcea până la final. Cu o așa distribuție, chiar dacă ar fi să nu te încânte filmul, actorii sigur te fac să-l urmărești până la capăt. 

Nu pot spune că am avut vreun personaj care să nu-mi fi plăcut; genul acesta de film nu prea îți dă ocazia să dobândești acest sentiment. Fiecare dintre ele și-a jucat rolul așa cum a trebuit, niciunul fiind în plus, de umplutură. Ce poți cere de la un film care s-a bazat pe fapte reale? Și chiar dacă toate personajele nu mi-au stârnit indiferență sau ură, unul anume m-a surprins într-un mod foarte ciudat. Atunci când fusese vorba de un trădător care s-ar fi aflat infiltrat în grupul respectiv, nu m-aș fi așteptat ca tocmai acel personaj să fie cel făptaș. A fost o reală uimire pentru mine atunci când a ieșit la iveală. Și pe lângă acest lucru, Joan Clarke, interpretată de Keira, a mai arătat încă odată că atunci când vine vorba de inteligență – sau de orice alt aspect –, nu trebuie să fii bărbat ca să fii la același nivel, sau chiar mai bun. Sexul feminin mereu surprinde și o va face și în continuare! 

A fost un film nu bun, ci foarte bun. Un film care ar fi trebuit să apară de mai mult timp pe marile ecrane, și ar fi timpul ca posturile noastre să-l difuzeze cât mai repede și pe micile ecrane. Acum, după ce am vizionat The Imitation game, și am aflat în sfârșit de numele Alan Turing și ce a făcut acest om pentru omenire, stau și mă întreb: câți alții care au rămas încă anonimi, mai ascunde acest pământ? Cât va trebui să mai așteptăm ca să ne fie dezvăluiți, să aflăm de toate lucrurile minunate pe care creierul lor le-a făcut? Eu sper ca timpul să fie cât mai scurt, deoarece eu sunt foarte curioasă să mă “întâlnesc” și cu alții.