vineri, 4 decembrie 2015

"Eve" (Eve #1) de Anna Carey | recitită

Descrierea:  În ultima noapte petrecută la școala de fete unde este elevă, Eve descoperă ceea ce se întâmplă în realitate cu absolventele – și soarta cumplită care le așteaptă. 

Evadând din singurul cămin pe care îl cunoscuse vreodată, ea pornește într-o călătorie lungă, presărată cu piedici înșelătoare, în căutarea unui loc în care să poată supraviețui. Pe drum îl întâlnește pe Caleb, un băiat rebel și dur, care trăiește în sălbăticie. Separată de bărbați întreaga viață, Eve fusese învățată să se teamă de aceștia, dar Caleb îi câștigă treptat încrederea și... inima.

Când soldații încep să îi vâneze, Eve trebuie să aleagă între adevărata dragoste și propria ei viață.

Recenzia: Înainte de-a începe să vorbesc despre conținutul cărții, să-mi reamintesc pentru a doua oară scenele care mi-au plăcut sau nu din acest prim volum – spun a doua oară, deoarece primele două cărți din trilogia Eve, anume Eve și Sacrificiul, le-am citit în urmă cu trei ani – aș vrea să menționez un lucru. Având în vedere că prima distopie pe care am citit-o nu a fost Divergent – așa cum am crezut la început –, ci aceasta, indiferent de finalul pe care îl va avea, indiferent cât de bine au fost sau nu scrise cărțile, sau alți factori, această distopie a fost, este și va rămâne distopia mea de suflet. Bine, oricum cred că așa se aplică pentru fiecare cititor în parte, prima de genul pe care a pus mâinile, nu va fi uitată așa de ușor. Dar am vrut să menționez totuși, deoarece îmi place să o fac.  

În decursul recitirii volumului, am reușit să-mi dau seama de niște lucruri care la început, ori nu le-am băgat în seamă cu mai multă atenție, ori pur și simplu nu le-am sesizat deloc. Nu știu, când am citit întâia oară Eve, eram pe la începutul clasei a noua, eram ușor zăpăcită, pasiunea pe care începeam să o am pentru citit și scris era la început, și fiind o novice – ca să zic așa – în domeniul acesta, tot ce-mi doream era să-mi cumpăr cât mai multe cărți și să le citesc. Dar nu oricum, ci haotic. Nedând atenție unor detalii care, după patru ani de frunzărit cărți, mi le-am dorit foarte mult. Și mă refer la faptul că, la cei nouăsprezece ani pe care îi am, acum, lipsa detaliilor și a descrierilor amănunțite dintr-o carte, mă lasă rece. Lucru care, în urmă cu patru ani, nu prea mă interesa. Și așa s-a întâmplat și în cazul acestei cărți; detalii care, acum, după ce am terminat de recitit Eve, m-au pus pe gânduri și m-au făcut să-mi adresez mie: cum de nu le-am sesizat? Pentru că, uită-te și tu, omule, cât de mult pot face diferența dintre o carte O.K, care mi-a plăcut – așa cum o consideram atunci –, într-una mult mai interesantă decât o credeam la început! Nu spun că a fost una extraordinară, complexă, deoarece aș minți – am citit unele de zeci de ori mai bune –, dar m-a făcut să fiu mai atentă și să o înțeleg mai bine decât am făcut-o în umă cu trei ani. Cum ar fi toată ideea abordată de autoare, cu acea molimă care distrusese America – și despre care aș vrea să vorbesc puțin, dar mai spre sfârșit –, trăirile anumitor personaje, dar și aspectul lor fizic. Totul m-a făcut să ajung la o concluzie: eu, de fapt, am citit cu adevărat această carte, acum, nu în urmă cu trei ani!


În general, nu sunt fana seriilor în care protegoniștii locuiesc în fel și fel de școli internat, izolați de lumea de afară, în care fetele sunt separate de băieți din cauza anumitor factori. Aspecte de genul. Acesta este și unul din motivele pentru care m-am și oprit din a citi anumite serii fantasy, deoarece mă plictisesc groaznic astfel de locații, plus alte lucruri care mă duceau într-o stare de moleșeală, în loc să mă facă să intru în acea lume. Dar nu s-a întâmplat acest lucru și în cazul acestei serii, deoarece perioada de școală a fost una mică, Eve evadând după câteva zeci de pagini – dacă nu mai puține. Plus că atmosfera a fost una diferită, intrând imediat în acțiune, în loc să mi se povestească șiruri și șiruri de rânduri despre cum a început totul și cum s-a ajuns în stagiul acela. Nu, totul s-a realizat pe parcurs, aflând câte puțin, până ce am ajuns să înțeleg ce se întâmpla de fapt. Și aici am ajuns la unul din cele câteva motive care m-au făcut să nu-i acord, totuși, punctajul maxim de stele cărții. Faptul că știam că America a fost infestată cu acel microb, 98% din populație fiind moartă, iar restul de 2% împrăștiată prin tot felul de locruri, unde trebuiau să se afle cei tineri și cei bătrâni; dar ce s-a întâmplat cu restul oamenilor de pe glob? Cu cei de pe celelalte continente. Și în carte apare acest lucru: confuzia faptului că Eve nu știa ce se întâmplase pe celelelate continente. 

"[...] Am studiat paginile, privind întinderile albastre de pământ ce nu aveau sens. Am frunzărit printre hărți ale unor locuri stranii cu nume ca Tonga, Afghanistan, El Salvador. Erau multe lucruri în legătură cu lumea pe care nu le știam. [...] Oare fuseseră toate devastate de molimă ca la noi? 

Și o chestie pe care de-abia acum am observat-o mai bine. Cum adică: întinderile albastre de pământ? Nu se presupune că acea întindere albastră e apa? Poate întinderile albastre de apă. 

Am făcut așa o estimare, cam în ce perioadă s-ar fi declanșat molima, acest lucru întâmplându-se până în 2015; la începutul cărții, Eve deține o scrisoare de la mama acesteia, ea fiind datată în mai 2015, pe atunci fiind deja declanșat virusul. Dacă a apărut în America molima, cu siguranță că s-a răspândit și pe celelalte continente, deoarece avioanele circulă cu sutele, cu miile, într-o singură zi. Nu aveau cum să oprească răspândirea lui, într-un timp atât de scurt. Bine, să zicem că celelalte continente nu mai aveau populație, America fiind singura care mai dispunea de așa ceva – normal, America! –, dar mi-ar fi plăcut să știu, să se vorbească și de acest aspect. Nu mai știu exact dacă s-a vorbit în volumul voi, în Sacrificiul, dar cred că nu. În general, aceste lucruri se spun în primul volum, acela fiind și volumul de introducere, care te ajută să intri în lumea personajelor. 

După ce molima a omorât atâția oameni, în afară de cei care locuiau în Orașul de Nisip, se mai aflau și rebelii sau pribegii, ce am reușit să-i întâlnesc destul de des pe parcursul cărții. Mi-a plăcut să descopăr partea aceea întunecată a omului atunci când este nevoit să lupte pentru a supraviețui, să descopăr până unde este dispus să ajungă pentru a-și îndeplini și țelul, în afară de a se chinui să trăiască. Pentru că unii aveau niște dorințe oribile. Și încă un lucru care pe noi, oamenii din prezent, ne macină: banul. Am văzut câtă valoare mai au banii atunci când totul este luat, când lumea se schimbă, și când în loc să fii înhăitat după bogăție și cât mai multă fală, te chinui ca peștele pe uscat, să trăiești, să nu mori. Când tu ești disperată să strângi cât mai mult bănet, să trăiești în cele mai luxoase moduri, ca apoi totul să se năruie, și să nu mai ai absolut nimic. Când totul trebuie să fie luat de la capăt. Mai jos am reușit să mai extrag un fragment din carte, care arată atât de bine, cât de important mai era dolarul – pentru că ne aflăm acum în America – atunci. 

"Îndreptându-mă spre ușă, am călcat peste o grămadă de hârtii verzi împrăștiate pe podeaua cu plăci de gresie, pline de nisip și praf. Am luat una pe care scria 100 și înfățișa chipul unui bărbat bătrân neînduplecat, și deodată mi-am dat seama că era o bancnotă veche. Am mototolit banii, lăsându-i încă o dată în praf.

Având în vedere că trilogia este povestită din perspectiva lui Eve, fragmentul nu spune exact reacția unui om care simțise, în trecut, mirosul acelor bani. Eve a fost oricum foarte mică atunci când a izbucnit molima, dar am vrut să arăt că, chiar dacă ar fi fost și cineva care prinsese viața de dinainte de virus, cu siguranță ar fi făcut la fel. Și că tot am ajuns la Eve, la personajul principal, aș vrea să vorbesc puțin și despre ea. Fiind obișnuită atâția ani cu traiul în acel internat, cu impunerea unor anumitor reguli și cu un mod de a gândi despre lumea de afară, controlat de cei din școală, nu am avut prea mari pretenții de la ea în momentul în care s-a trezit în afara zidurilor școlii. A fost inocentă, total nouă față de exterior și de lumea înconjurătoare, dar mi-a plăcut că, în ciuda neștiinței ei, autoarea nu a făcut-o, în totalitate, un personaj smiorcăit, care îi era frică de tot și de toate. Evoluția de la începutul cărții și până la finalul ei, a fost una pe placul meu, și pot spune că îmi place de ea destul de mult.Cât despre celelalte personaje, mi-a fost dor să-i recitesc pe Silas, pe Benny, pe Caleb, bineînțeles, dar și altele. Cu toate că atunci când am ajuns să "reîntâlnesc" aceste personaje, mi-am mai adus aminte din detaliile drecute cu ele, tot am zâmbit cu aceeași bucurie la unele scene cu ele. A fost ceva foarte frumos!

Cât despre final, cu toate că știam cum se va termina, dar și cum va continua în partea a doua povestea, tot nu am putut să nu plâng. A fost mult prea emoționant, mult prea dureros în condițiile în care știi că sălbăticia poate ucide un om aflat la ananghie, un om cu resurse de putere limitate. Dar am plâns, și am plâns mult, pentru că nu aveam cum să nu o fac. M-a răscolit pe dinăuntru, mi-a făcut măruntaiele să tremure, să simt un fel de fluturi care îmi strângeau stomacul de emoții. Acele emoții care te îndurerează și te fac să cazi pentru câteva minute într-o liniște mormântală. 

Per total cartea nu este o senzație, ceva uau, o noutate. Are destule clișee care în ziua de azi ar face-o ca fiind o carte destul de comună. Dar chiar și cu aceste aspecte, stilul autoarei, felul cum ne descrie trăirile lui Eve, revoluția care se dă în interiorul ei în legătură cu lucrurile pe care le află și pe cele pe care le știa din școală, nu au cum să mă îndepărteze de această poveste. De această lume. Este ceva magic pentru mine în trilogia asta, un anume lucru care mă face să o apreciez așa cum este de fapt, nu așa cum pare la prima vedere. Nu știu dacă o să-i dați vreo șansă, în privința complexității, cu toate că nu am citit The Hunger games, dar știu că trilogia lui Suzanne Collins o întrece pe cea a Annei Carrey. Nu o să o recomand nimănui, din cauza faptului că știu că nu va mai fi nimeni interesat de ceva ce s-a mai citit, de ceva care are puțină originalitate, dar dacă veți dori să o faceți totuși, eu sper din toată inima să găsiți și voi acel lucru în ea, care pe mine m-a fermecat. 
*
Citate:
"[...] Iubirea înseamnă să ții la cineva foarte mult. Să simți că acea persoană contează pentru tine, ca și când întreaga ta viață ar fi mai tristă fără ea." 
"[...] dragostea era singurul adversar al morții, singurul lucru înteajuns de puternic să se lupte cu prinsoarea disperată a acesteia."
*
 Blogul Padeniye, pentru a-și arăta solidaritatea pentru tragedia din Clubul Colectiv, până la sfârșitul anului 2015, la orice postare pe care o va avea, va posta, la final, câte o melodie a trupei Goodbye to Gravity, de pe albumul "Mantras of War". Cel ce urma a fi lansat în seara de 30.10.2015. Până pe 01.01.2016. Melodiile vor fi luate în ordinea în care se află pe CD.
02. Shadow puppets