duminică, 1 noiembrie 2015

"The Day We Die" de Goodbye to Gravity | #colectiv

Sincer, nici nu știu cum să încep ceea ce vreau să discut în această postare. Nu vreau să se creadă că voi scrie despre accidentul în sine, să încerc să găsesc vinovați sau mai știu eu ce alte chestii. Nu, simt nevoia să vorbesc despre trupă, despre Goodbye to Gravity. Țin să menționez că nu sunt genul care să scrie pe blog ori de câte ori se întâmplă ceva de genul, decât dacă mi-a intrat extraordinar de mult în suflet, iar această tragedie chiar nu are cum să-ți rămână indiferentă.

Dar să o iau cu începutul. 

Sâmbătă dimineață când m-am trezit, pe la nouă, dacă nu mă înșel, mi-am verificat Facebook-ul – ceea ce nu se întâmplă foarte des să o fac înainte de a mânca sau să-mi îndeplinesc alte necesități –, și cum l-am pornit, am dat peste postarea de pe pagina președintelui Klaus Johannis. Cam de fiecare dată țin să-i citesc noutățile, deoarece pur și simplu este un om care merită atenția mea. Și nu doar pentru că este președinte. Punct. După ce am parcurs câteva rânduri, am zis: Ok, ce s-a mai întâmplat de data asta? Dar cu cât citeam mai mult, mi-am dat seama de gravitatea lucrurilor, cu toate că în postare nu se specifica ce s-a întâmplat mai exact, așa că nu știam despre ce era vorba. M-am dus și am dat drumul televizorului, și când am văzut despre ce a fost vorba, m-am panicat destul de tare, deoarece mă gândeam ca nu cumva să fie vreun cunoscut pe acolo. Am căutat ca nebuna pe Facebook, pe paginile persoanelor pe care le știam că frecventau astfel de locații pentru diferite concerte; dar din fericire nimeni nu fusese acolo în acea seară.  Eram nespus de fericită că toți erau bine, dar după câteva minute, cu cât mă aprofundam mai mult în știrile pe care le aflam, mi s-a schimbat starea de spirit la o sută optzeci de grade. E tragic ce s-a întâmplat acolo, și cel mai tragic este că se putea evita. Dar nu este o noutate, nu eu sunt în măsură să vorbesc despre aceste aspecte, așa că voi trece la partea despre care voiam să scriu, de la început.

Goodbye to Gravity. Din start vă spun că nu am auzit de trupă, până ieri dimineață, și regret extraordinar de mult că nu am putut să le ascult melodiile, să-i descopăr pe ei ca artiști, decât acum, când doi dintre ei nu se mai află, din păcate, printre noi. Andrei Găluț, vocalistul trupei, mi se părea vag cunoscut atunci când am văzut o poză cu el, ca mai apoi să aflu că nu mi se părea, ci chiar așa era. Participase acum mulți ani la o emisiune pe PrimaTv, și anume la Megastar, unde în juriu fusese și Adrian Despot. Regret că de atunci și până acum a trebuit să nu mai fi auzit nimic de el, decât până ieri dimineață. Regret că trupele mai puțin cunoscute, și poate mai bune, sunt lăsate în spate, ca în față să fie unii cântăreți care nu-și au locul acolo. Regret că ești nevoit să afli de niște oameni care fac artă, decât în astfel de situații. Regret că ești nevoit să-i asculți ca să vezi cât de buni erau și încă sunt, decât atunci când sunt pe patul de spital, sau morți. Și nu sunt singurele cazuri, dar nu voi vorbi despre acestea acum. Un articol scris de Ioana Epure, aici – o coincidență stranie că are același nume ca una dintre tinerele decedate în Colective –, vă spune mai pe larg despre ce înseamnă ca trupele sau cei care sunt solo să ajungă să cânte în tot felul de locații cât mai nepotrivite, din cauza faptului că astfel de artiști nu-și permit în altă parte sau nu sunt primiți. 
Cât despre melodia The Day We Die, despre felul cum au interpretat-o unii oameni, voi spune doar atât: unii dintre voi nu i-ați înțeles cu adevărat mesajul. 

Sper să ajung și eu zilele acestea să-i ajut așa cum pot pe cei suferinzi: să donez sânge. 
Dumnezeu să-i odihnească pe cei plecați dintre noi și să-i ajute pe cei care se luptă în continuare pe paturile de spital.