miercuri, 16 septembrie 2015

Belle (2013) | film


Descrierea: Belle este inspirat de povestea adevărată a lui Dido Elizabeth Belle (Gugu Mbatha-Raw), fiica mulatră ilegitimă a unui căpitan al Marinei Regale Britanice. Crescută de stră-unchiul ei aristocrat, Lord Manshfield (Tom Wilkinson) și de soția acestuia (Emily Watson), descendența lui Belle îi oferă diferite privilegii, dar culoarea pielii ei o împiedică să participe de-a întregul la tradițiile statutului social. Întrebându-se dacă va găsi vreodată dragostea, Belle se îndrăgostește de perfectul fiu al unui preot, care cu ajutorul ei reușește să contureze rolul Lordului Mansfield ca Marele Președinte al Tribunalului, pentru a înceta sclavia în Marea Britanie. 

Recenzia: Acesta este unul dintre acele filme pe care am vrut să le văd de foartă multă vreme, dar nu am apucat... până acum. Țin minte că am dat peste el din întâmplare, acum câteva luni, în timp ce căutam alte seriale sau filme ce au ca temă trecutul de acum două sute sau trei sute de ani. Am văzut numeroase ecranizări de genul acesta, cu familii din înalta societate a Angliei secolului XVIII-XIX, dar niciodată unul care să aibă ca subiect o tânără mulatră ce încearcă, pe lângă a dori să fie acceptată de către cei din jurul ei, să-și scape semenii de sclavie. Bineînțeles, Dido Elizabeth Belle nu a reușit să stirpeze acest termen, de sclavie, dar nici a-i scăpa pe cei din neamul ei de această "muncă", dar prin ajutorul pe care i l-a oferit lui John pentru Cazul Zong, a reușit să facă un pas înainte pentru opririrea acestori nelegiuiri. Mai ales că Belle se bazează pe o poveste adevărată, ceea ce a dat un plus filmului. În general tot ceea ce se bazează pe o faptă reală mă afectează puțin mai mult decât dacă ar fi fost făcut doar din pură imaginație. Dar chiar și așa, știind că sclavia a existat, mulatrii fiind acceptați foarte greu în societate, de nu ar fi existat o Dido sau alte personaje care au apărut în film, tot ar fi avut un impact mai mare asupra mea. 

Faptul că a tratat acest subiect a făcut să fie și unul din motivele pentru care am vrut foarte mult să-l văd, pe lângă faptul – cum am mai spus – că iubesc acea perioadă foarte mult. Iar acum, că l-am văzut în sfârșit, nu pot spune că nu mi-a plăcut. A fost foarte interesant să aflu informații noi, pe lângă faptul că nu știam de existența acestei persoane în trecut. Nu am auzit niciodată de Dido Elizabeth Belle, sau măcar ideea că un om al acelui secol – unul important pe atunci – ar fi avut vreo nepoată închisă la culoare, și nu numai că ar fi existat o astfel de persoană în viața acelui om, ci și că a fost recunoscută de tatăl acesteia. Nu respinsă. Mai ales că se știe că în secolele trecute, negrii erau considerați ca fiind creații ale diavolului, ajungând a fi scalvi în diferite țări, cu mult inferiori pentru multe clase sociale. Dar cu toate că mi-a plăcut destul de mult, pe tot parcursul filmului am simțit că ar fi lipsit ceva din el, ceva care să-l facă puțin mai dur. Pentru că, recunosc, mi-aș fi dorit să se fi axat puțin mai mult pe sclavie, pe salvarea acelor oameni, decât pe Dido și pe faptul că nu era acceptată în societate. Având în vedere cât de mediatizată a fost această problemă în acel timp, nu mi s-a părut că cei din înalta societate, atunci când o vedeau, erau atât de scandalizați precum se spune. M-aș fi așteptat la o izbucnire mult mai gălăgioasă, la oameni ușor dezgustați pe faptul că cineva ca ea se afla pe aceeași treaptă – sau mai sus – decât mulți dintre ei. Nu spun că mi-ar fi plăcut cu adevărat ca Dido să fi trecut prin acele întâmplări, dar totuși dacă ar fi fost așa, povestea părea mult mai reală. Dar dacă scenariștii s-au bazat exclusiv pe ceea ce s-a petrecut în realitate – cu toate că nu cred că s-a făcut filmul cu exactitate după viața ei, că nu s-au băgat și lucruri ce țin de imaginație și nu de adevăr –, atunci îmi retrag ideile. 

Ca personaj, ca fire, Dido a fost ok. Mi-a plăcut de ea în unele scene – mai ales când răbufnise după ce începuse să priceapă adevărul despre ea –, dar în altele nu a fost nimic ieșit din comun, nimic față de ceea ce nu am mai văzut și înainte. Mă așteptam să găsesc în ea o bunătate a ei, ceva care totuși să o diferențieze puțin de celelalte femei ale perioadei respective. și am găsit. Iar această bunătate a lui Dido am putut-o regăsi cel mai bine într-o secvență puțin mai delicată, într-o discuție pe care o avusese aceasta cu verișoara ei Elizabeth Murry. Cea cu care își petrecuse copilăria de când fusese adusă în Anglia. Cu ajutorul personajului mi-am dat seama și mai mult că unii erau în stare să treacă și peste orice pentru a avea parte de mulți bani. Dar probabil că nu ar trebui să mă mai uimească acest lucru; aceeași oameni care se găseau în trecut, s-au reîncarnat perfect în cei din prezent. Doar că hainele, uneori gândirea, și tehnologia diferă de trecut și prezent. Dar cu toate aceste asemănări, eu încă am convingerea că se trăia cu mult mai bine pe atunci, chiar și în ciuda problemelor care se găseau. Și nu vreau să cred că o spun doar pentru că, dacă am avea posibilitatea de-a ne întoarce în trecut, aș alege una din perioadele acelea. 

Am ales să pun acel tablou în dreapta deoarece m-a impresionat un lucru foarte mult în film, care este legat destul de mult de această imagine. Va fi puțin un spoiler, dar nu mă pot abține să nu vorbesc de acea scenă ce am considerat-o foarte importantă. Atunci când Dido a fost adusă de către tatăl ei – sir John Lindsay – în casa în care urma să locuiască pentru foarte multă vreme, după ce și-a luat rămas bun de la el și a fost condusă în camera unde urma să sta, a fost atrasă de un tablou foarte mare de pe peretele din hol. În el era înfățișată o rudă de-a ei, ce dădea impresia că fusese pictată în timp ce mergea. În spatele acelui bărbat se afla un copil negru. De acolo reiesea faptul că cei de neamul lui nu puteau să-i privească pe cei albi de la aceeași înălțime, ci mereu fiind în spatele lor. Dar din ceea ce puteți observa în poza din dreapta, Dido este cea care se află în fața lui Elizabeth, dând dovadă că era egală cu ea. Nu voi spune și cum s-a ajuns la pictarea astfel a acelui tablou, doar voi veți afla dacă vă veți gândi să urmăriți filmul, dar cert este că m-a uimit foarte mult. Acest tablou a fost pictat de Johann Zoffany în 1779, fiind expus în Casa Kenwood până în anul 1992, ca mai apoi să fie adus la Castelul Stone din Scoția, unde se află și în prezent. 

Per total filmul a fost pe placul meu, și chiar simțeam nevoia să mai urmăresc și unul care să nu vorbească strict despre aristocrația engleză, sau din alță țară, ci să aibă un element mai diferențiabil. Finalul a fost unul cât se poate de frumos, și așa cum se întâmplă de fiecare dată cu filmele ce se inspiră dintr-un caz real, la sfârșit s-au precizat unele lucruri întâmplate mai târziu de film. Cam atât am avut de spus, și dacă vă veți hotărî să-l vizionați, nu pot să vă urez decât: lectură plăcută!