joi, 20 august 2015

"Sfârșitul copilăriei" de Arthur C. Clarke

Descrierea: De-a lungul anilor, utopia din Sfârșitul copilăriei a fost considerată o expresie a pierderii individualității și o afirmare codată a unei identități colective. Romanul publicat de cunoscutul scriitor englez în 1953 invită cititorul la un exercițiu de imaginație cu totul special. În povestea lui Clarke, relația dintre om și cosmos nu este una de dominație. Ființa umană evoluează sau, mai bine spus, transcende într-un univers mistic.

Recenzia: Sfârșitul copilăriei a fost, pot spune, primul roman science fiction adevărat pe care l-am citit. Nu vreau să se înțeleagă că aș insinua faptul că celelalte cărți cu care am avut ocazia de a mă “întâlni” nu s-au încadrat în genul unde au fost puse, doar că romanul lui Clarke a fost mai diferit față de celelalte, fără a avea vreun iz fantasy sau mai știu eu ce, vreun element care l-ar putea îndepărta de stereotipul tipic de science fiction. Ci pur și simplu a fost acea carte care a fost scrisă acum mulți, mulți ani – parcă în ’54, dacă nu sunt greșite informațiile –, atunci când astfel de romane erau în creație, când se dezvoltă tot mai mult, poate că acei ani din jurul acestui deceniu chiar au fost începutul pentru science fiction. Nu sunt sigură, deoarece nu sunt nici foarte familiarizată cu acest gen, dar nici nu m-am omorât să caut surse. În concluzie, este un roman clasic de science fiction, deci se întâmplă destul de rar să nu-ți placă ceva la el. 

Cartea mi-a plăcut foarte mult, iar în momentul în care m-am gândit să mi-o cumpăr, plus că am luat-o și la un preț destul de bun, nu m-am gândit nicio secundă că o să mă facă să-l îndrăgesc atât de mult de Arthur C. Clarke. Și cu toate acestea, nu cred că voi reuși să-mi manifesc admirația pentru acest roman, și nici pentru autor, așa cum ar trebui, deoarece l-am citit acum aproape două săptămâni, deci vă dați seama că am cam uitat ceva chestii de prin el. Și cu toate că m-am înarmat cu un caiet după mine, câteva pixuri și cu o dorință acerbă de-a face câte o recenzie cărților pe care le-am avut la bunici, căldura a fost atât de sufocantă, încât singurul lucru pe care eram în stare să-l fac, în afară de a transpira și a sta numai în pat, văicărindu-mă de căldură, a fost să mai ies de câteva ori pe afară, pentru că, dacă nu aș fi făcut-o, m-ar fi considerat lumea moartă. Așa că nu am putut să scriu absolut nimic, nici măcar vreun cuvând pentru nicio carte. Și regret foarte mult acum, deoarece dacă știam că aș fi uitat atât de multe în momentul acesta, poate m-aș fi străduit să mă lupt cu lenea și căldura mai mult. Dar acum asta este, voi încerca să creez o recenzie pe baza imaginilor pe care mi le mai amintesc. 

Țin minte că atunci când i-a venit rândul – pentru că da, mi-am făcut o ordine în care voiam să le citesc – eram și nu prea încântată să o deschid și să mă arunc în lumea lui Clarke, deoarece, vorbesc la modul cel mai serios, eram de-a dreptul terifiată. Cu toate că nu era un monstru de carte precum cele ale lui Martin sau chiar și-a lui Dickens – Marile speranțe –, care a fost cea mai dolofană dintre toate cele patru. Îmi imaginam că era genul de scriitor care avea câte douăzeci de personaje principale, și vreo o sută secundare, care de fapt erau și alea principale și toate aveau câte o poveste complexă. Că voi primi informații de-a doldura, pe care nu voi apuca să le asimilez și că totul era un labirint creat doar pentru cei cu un IQ ce-i plasau în categoria geniilor. De ce mintea mea și-l imagina așa pe Clarke ca scriitor? Pentru că i-am citit pe scurt viața, ce era una cam extraordinară, uluitoare și foarte scumpă pentru creierul meu. Nici nu vă puteți imagina cât de fericită am fost în momentul în care avansam cu povestea și vedeam că o pot înțelege, că până la urmă nu eram chiar atât de limitată cu absorbirea informațiilor, și aveam de cât habar cum să le pun cap la cap, pentru a înțelege ce este și cu Sfârșitul copilăriei.

Cu toate că la început mi se păruse că avusesem dreptate în legătură cu ceea ce gândisem despre Arthur C. Clarke, deoarece nu prea înțelegeam nimic, și chiar mă plictisea puțin, am zis să continui, deoarece nu toate cărțile care se încadrează în acest gen în cep fulgerător, peste puțin timp am dat peste ceva foarte tare. Ideea, în ciuda faptului că romanul a fost scris acum mult timp, și este unul clasic, mi s-a părut unul inedit. În afară de ceea ce am mai întâlnit prin numeroase cărți, atunci când ne gândim la cele cu exatratereștrii, și anume la faptul că ei vin pe pământ, ne invadează lumea și vor să ne distrugă – cu toate că nici aici nu a fost chiar așa cum suntem obișnuiți –, totul a fost ceva nou pentru mine. Am rămas de-a dreptul surprinsă, iar lumea creată de Clarke m-a intrigat foarte tare. De la overlorzi, acțiunile pe care le întreprindeau și motivul pentru care pășiseră pe pământ, și până la oamenii, personajele cele principale, totul a fost un test de imaginație, care m-a făcut să-mi pun niște semne de întrebare în legătură cu viitorul acestei planete. Tehnologiile pe care le foloseau overlorzii, strictețea de care dădeau dovadă, plus felul înfricoșător și nu prea pe care îl aveau, au reușit să îmi doresc să aflu cât mai multe despre ei. Ceea ce am și reușit să primesc pe parcursul cărții. 

Personajul preferat a fost, categoric, Karellen, un overlord care m-a captivat de la prima pagină în care a apărut – sau doar a fost menționat în vreo discuție –, și până la ultima pagină. Nu am avut nimic ce să-i reproșez acestui personaj, deoarece caracterul, modul cum opera totul, felul de-a vorbi – aici sunt puțin rea, deoarece toți overlorzii erau cam la fel –, a fost admirabil. Cred că va concura puternic în lupta pentru personajul preferat din acest an. Dar ca să mă îndrept și în direcția oamenilor, nu consider mai prejos decât aceștia – și aici nu vorbesc la armele și celelalte instrumente mai avansate pe care le aveau –, deoarece am avut ocazia să fiu părtașă la unele decizii pe care le luau sau acțiuni pe care le săvârșeau, destul de curajoase pentru o specie, în multe cazuri, destul de lașă. Pentru că da, suntem cam ușor de speriat de cele mai multe ori, dar se pare că Arthur C. Clarke ne-a văzut mai curajoși în anul în care a scris romanul. Și spun acest lucru deoarece, țin minte că aceste întâmplări s-au petrecut cam prin plus sau minus 2015. Dar cu toate că i-am admirat foarte mult pe overlorzi, nu pot spune că nu i-am și compătimit de multe ori; au avut și de ce să fie așa, chiar și cu superioaritatea pe care o emanau, chiar și nevrând. 

Și cu am ajuns și la final, doamne, nu pot spune decât că m-a lăsat mască. Nu m-am așteptat, sau poate că în subconștientul meu știam că se va întâmpla așa, dar credeam că poate va fi altfel. Cartea în sine – cu toate că la început aveai impresia că vei da peste altceva – a fost, într-un fel, o lecție dacă omenirii, și pe care, dacă ar fi după mine, ar trebui ca mulți dintre noi să o învețe. Dacă aș avea puterea de a face acest lucru, categoric că aș așeza pe fiecare bancă din fiecare școală de pe pământ, la începutul – să zicem – clasei a noua, această carte. Părerea mea este că ar trebui să o citească toată lumea, cu toate că nu sunt complet sigură dacă am ales vârsta potrivită, cincisprezece ani, deoarece nu cred că suntem/am fost/vom fi destul de copți la minte pentru a înțelege semnificația. Și ca să închei, la cât de mult mi-a plăcut această carte, cred că voi încerca să fiu și eu curajoasă și o să vreau să citesc seria pe care a scris-o Arthur C, Clarke, și anume Odiseea spațială, ce conține patru volume. Am auzit că, spre deosebire de Sfârșitul copilăriei, este cu mult mai complicată, și poate că acolo voi da peste latura cealaltă a acestu autor, cea de inventator. Nu spun că aici nu am avut parte de invenții extraordinare, doar că acolo presimt că va fi și mai și. În fond conșine patru volume, și a mai scris și atâtea și atâtea cărți. De care sigur nu mă voi mai feri.