marți, 12 mai 2015

"Viață dublă la Veneția" de Monica Ramirez


Descrierea: Viziuni misterioase cu iz renascentist o atrag pe Kate Martin într-o Veneție cuprinsă de frenezia carnavalului, unde pictorul Patrick Stone pare să-i iasă mereu în cale la momentul potrivit.

Un colier foarte vechi devine paralela dintre viața lui Kate și cea a Caterinei Benedetta, o tânără venețiană a cărei existență s-a transformat într-o dramă veritabilă a secolului șaisprezece. Din umbre pândește însă un personaj fără scrupule, un colecționar de antichități care-și dorește colierul cu orice preț. Patrick și Kate se trezesc angajați într-o luptă pe viață și moarte, vânați cu înverșunare prin labirintul îngust de străzi și canale venețiene. Viitorul devine incert și este foarte posibil ca legătura invizibilă care-i unește de peste cinci sute de ani să fie suficient de puternică pentru a-i salva.

Recenzia: Scriitoarea Monica Ramirez nu-mi este necunoscută ca nume, ci doar ca prezență în biblioteca mea, până de curând ajungând să poposesc printre cărțile ei. Momentan doar acest roman se regăsește printre ceea ce-am citit, câștigând un concurs în care premiul a fost această carte. Și a fost o reală plăcere să parcurg povestea din spatele coperților, și să-mi dau seama că ceea ce vrea să pară la început acel ceva, nu este același lucru atunci când termini de citit. Eu sunt o fană – și nu prea – a cărților polițiste, a acelor intrigi atât de complicate încât, în loc să mă atragă și mai mult, se întâmplă cu totul altceva. Mă enervez, las cartea deoparte și mă apuc de altceva. Poate nu sunt eu genul de persoană care să-și bată prea mult capul cu enigmele; sau poate, pur și simplu, uneori sunt prea leneșă ca să-mi pun capul la contribuție. Și aceasta este dilema pe care o am, și probabil o voi rezolva doar dacă mă pun serios pe treabă. 

Dar cum nu a fost ceea ce credeam că va fi – să fiu sinceră, asta îți transmită coperta în primă fază –, cum am spus a fost o mare bucurie să o citesc. Poate a fost prea scurtă pentru ceea ce îmi doream eu; parcă totul s-a sfârșit în câteva minute, iar povestea – dubla poveste – mi-a lăsat un oarecare gol că nu a mai continuat cu încă câteva pagini. Și având în vedere că eu nu am vizitat niciodată în  Veneția – de fapt, nu am fost niciodată în Italia, ca să fiu mai la obiect –, dar și faptul că acțiunea s-a petrecut într-un oraș pe care nu l-am mai întâlnit niciodată în cărți, entuziasmul cu care am parcurs-o, a fost și mai intensificat.  Și pe lângă acest lucru, am reușit să descopăr și o altă față a orașului plutitor – ca să zic așa –, pe lângă ceea ce eram obișnuită să aud. Părți întunecate, să-mi imaginez o Veneție în ceață, ca un oraș fantomă, într-atât de mult încât să mă facă să-mi doresc să fiu partașă la acțiune. Un oraș al iubirii transformat într-o insulă” de disperare și teroare. Și când sun acel oraș al iubirii, mă refer la faptul că, după părerea mea, pentru mine este mai mult este sinonim cu Veneția, decât cu Parisul. Chiar dacă nu am vizitat nici unul dintre aceste două orașe, doar faptul că te gândești la măștile acelea de-a dreptul magnifice – care aduc secrete și necunoscut pentru cei care nu știu cine se află în spatele lor –, costume de carnaval în toate culorile și peruci pudrate; pur și simplu toată acea masă de oameni care flirtează și îți aruncă magie prin fețele care-ți dau doar un singur indiciu – ochii. Asta înseamnă, pentru mine, orașul iubirii.

Dar lăsând această parte în urmă, ideea cărții mi-a adus ușor aminte – și doar se aseamănă din simplul motiv că ar fi cam singura imagine care s-ar potrivi cu cele din Viață dublă la Veneția – de fragmentele din trecut pe care și le aduceau aminte Stefan și Damon din Jurnalele vampirilor. De ei în urmă cu sute de ani, îmbrăcați pentru acea perioadă, și de cei care se aflau în prezent. Aceeași, dar totuși, alții. Doar că în cazul poveștii lui Kate, totul a fost o cu totul altă treabă. Să nu vă gândiți că v-ați putea orienta cu ajutorul acelei serii, pentru a vă da seama despre ce este vorba aici; veți fi total amețiți după ce veți citi cartea.

Pe lângă ideea principală, ceea ce am apreciat foarte mult a fost modul cum se închegau părțile din trecut – în care apăreau personajele părtașe cam la aceleași acțiuni –, cu cele din prezent. A fost cam și cum încercai să observi – și aici o să dau doar un exemplu, ca să vă fac să înțelegeți ce vreau să spun – aceeași bătălie, doar că în timpuri diferite, și să descoperi modul cum se lupta fiecare. Ca o evoluție. Și în privința armelor, dar și a tacticilor, a modului cum își foloseau corpul. Au fost foarte interesante aceste părți. Consider că încercând să suprapui două perioade de timp, în care se întâmplă mai mult decât niște scene romantice, este foarte dificil. Și se simte experiența scriitorului în acest aspect, iar eu mă simt fericită că nu am dat peste ceva care să mă facă să fiu mai mult confuză, decât intrigată.

Ca personaje, în cazul de față, în afara de Louise pe care am antipatizat-o din prima clipă în care am „dat” peste ea în carte, nu a existat nimeni pe care să-l fi plăcut în mod special. Toți au fost unde au trebuit să se afle, nimeni în plus, doar ca să fie personaj de umplutură, toate lumea și-a făcut treaba așa cum a trebuit. Mai pe scurt, fiecare și-a văzut de drum. Având în vedere că și cartea nu a fost foarte lungă – a avut două sute și ceva de pagini –, de-abia ai apucat să te acomodezi bine cu personajele, și a venit finalul; nu ai apucat să pui ochii pe cineva foarte bine, încât să spui: “frate, ce caută ăsta aici?” Așa că, excluzând-o pe Louise, care doar caracterul ei insuportabil a făcut-o să nu fie agreată, Kate – de unde a pornit mascarada – a fost chiar bună, în comparație cu alte personaje din cărțile pe care le-am citit. Să nu înțelegeți altceva prin bună, deoarece eu m-am referit decât la faptul că a făcut cu brio față la încercări, fără a părea falsă. Ți-a dat impresia că s-ar simți în largul ei, corpul făcând mișcările robotizat, fără să-și dea seama, cu toate că ea a fost terifiată de scenele la care a trebuit să asiste. 

Fiind prima experiență cu această autoare, pot spune că nu va fi nici ultima. Cartea te-a vrăjit de-a dreptul; dacă nu ar fi avut un astfel de final, dacă s-ar fi terminat mai tragic, probabil că tot aș fi rămas cu un zâmbet vizbil pe față, pentru ceea ce-am citit. Pentru că m-a bucurat, și m-a făcut să-mi doresc să pun mâna cât mai repede și pe alte cărți scrise de aceasta. Așa că, după mine, merită să-i acordați o șansă, și dacă tot i-ați oferit-o, eu vă garantez că nu o să regretați. 


Încălziți-vă sufletele cu Veneția!