luni, 26 ianuarie 2015

"Păpușile" de Cristina Nemerovschi


Romanul Păpușile poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Aprilie 2011: Dora – care are 18 ani, cântă într-o trupă și se pregătește de bac – o întâlnește într-o noapte pe carismatica și misterioasa Luna. Alter ego, iubită, idol, sau toate la un loc? Povestea lor de dragoste se împarte între aventuri extreme și dorința de a-i face pe cei din jur să le accepte relația, totul sub amenințarea unei profeții vechi de peste zece ani, care s-ar putea adeveri sau nu. O familie cu multe secrete, toate întunecate, și o provocare: Dora va trebui să o iubească pe Luna împotriva tuturor. 

August, 2014: O surpriză romantică pentru Luna ia o întorsătură neașteptată și Dora va observa cum lumea pe care o știe, în mijlocul căreia se află iubita ei, se surpă definitiv. 

Păpușile – o poveste de iubire și moarte. Despre toate care contează. 

RECENZIA: A existat un anumit motiv pentru care a durat atât de mult parcurgerea acestei cărți, așa că fără să mă eschivez, voi spune adevărul adevărat. În primul rând, simțeam nevoia să o las o perioadă la o parte, citind altceva, poate mai puțin complex din punct de vedere al simțămintelor personajelor, a tot ceea ce am putut afla și trăi alături de Dora și Luna. Poate mai mult din partea Dorei, ținând cont că întregul roman a fost relatat din perspectiva acesteia. Luna fost pentru mine  și încă mai este și în acestă clipă – un mister, un semn de întrebare la care nu-i voi găsi probabil niciun răspuns; poate-mi va apărea într-o seară în vreun vis și-mi va înlătura această enigmă. Dar există marea posibilitate să nu o facă, ținând cont că o sumedenie de cititori, sunt sigură, ar vrea să-i vorbească; eu cu ce sunt mai presus de ceilalți, încât să mă aleagă pe mine dintr-atâția? Sau poate dacă s-ar întâmpla, m-aș fâstâci în fața ei, nu aș ști ce să-i spun, și ar începe să râdă cu o poftă molipsitoare, încât n-aș putea rezista, și aș acompania-o. Cu acel sunet care a umplut atâtea pagini din roman. Și cum am stat și am reflectat la acest gând două, trei, patru, zece secunde, am ajuns la concluzia că mai bine întrebarea nu ar trebui să-și aibă răspuns; cel puțin, nu în capul meu. De ce? Pentru că așa o voi ține minte mai multă vreme de acum încolo, precum luna misterioasă de pe cer, cea ce a trăit și trăiește veșnic în taine, și care-ți râde în față, până se prăpădește. Poate am ținut mai mult la ea decât la Dora, poate am apreciat-o și am vrut să o cunosc bine decât pe Dora, chiar dacă amândouă formau un tot, un corp, un suflet, un creier. Am vrut să o știu mai bine pe Luna, deoarece ea a fost un personaj ce nu am reușit eu să devin, mai independentă, mai cum vrea ea să fie, mai altfel. În schimb, Dora, oricât de mult reușea să se apropie de Luna, încă semăna într-un fel cu mine. 
La ce e bună iubirea, dacă ea nu poate salva pe nimeni de la moarte?
Au existat momente în care a fost necesar să mă opresc din citit  și acesta este punctul secundar (al doilea rând) din motivul pentru care mi-a luat mult prea mult ca să o termin. Unele scene m-au făcut cu greu să înțeleg de ce în această Românie, faptul că ești altfel este considerat ca fiind o boală, un lucru trimis de la Diavol pentru a schimba treaba lui Dumnezeu. Există țări în care s-a legalizat relația dintre două persoane de același sex, în care homosexualitatea nu mai este privită precum, să zicem, un viciu nesănătos. Sinceră să fiu, am descoperit o calitate pe care astfel de persoane considerate anormale, sunt mult mai normale decât un om catalogat de la început ca fiind normal. Eu cred că adevărata problemă se află în persoanele care-i discriminează, ci nu în faptul că aceștia doresc să-și manifeste dragostea în public, sau că se pot gândi – Doamne ferește! Cum să facă chestia asta oribilă?  la o viață lângă o persoană care nu-ți poate dărui copii decât prin alte căi. Și ca să fac o mică paranteză: și așa, în țara asta, unde cei mici primesc viață în schimbul alocațiilor pentru băutură, sau prin cerșit, eu consider că este mult mai bine să nu mai existe. Acesta era un al doilea, dar și ultimul motiv, totodată, pentru care mă opream atât de des din citit, astfel terminând cartea într-un timp foarte lung. 
O mare nervoasă, iritată, care aruncă pe mal valuri spumoase, întunecate – o mare pe timp de furtună care, capricioasă, răstoarnă toate vapoarele și îneacă marinarii, fără să-i pese câtuși de puțin de poveștile pe care fiecare om le poartă cu el. Marea care se întoarce cu fundul în sus, dezvelind abisuri negre de nisip care există acolo de milioane de ani. Oare ce i-aș spune unui fir de nisip care există de când e lumea? Cum ai putea tu, un om, un obiect atât de finit, să-i împărtășești nisipului ceva ce el să nu fi aflat încă?
Fragmentul de mai sus l-am scris și din dorința mea de a spune ceea ce mă deranjează – pe lângă multe altele – la mentalitatea din această țară, dar și pentru că Dora Minodora și Luna Betiluna au trebuit să treacă prin aceste momente, pentru a le face – asta e ceea ce-am observat eu – să se iubească și mai mult, să râdă, și să-și dea seama de faptul că întâlnirea lor chiar nu a fost una întâmplătoare. Consecințele între cunoașterea persoanei celeilalte nu a fost ceva pur întâmplător. Inițial chiar credeam că Dora Minodora și Luna Betiluna sunt niște nume ce au fost create de aceasta pentru a da o mai mare legătură între cele două, și că cele menționate în carte sunt doar pur ficțiune. Dar apoi am aflat faptul că ele fac parte din ceva cu adevărat real, palpabil; cărticica pentru copii Luna-Betiluna și Dora-Minodora a fost inspirația pentru care acestea au venit pe lume. Chiar am rămas plăcut surprinsă, și m-am gândit că dacă o voi mai găsi la Editura Paralela 45, cu siguranță i-o voi cumpăra surioarei mele. Cine știe, poate Dora și Luna vor fi motivul pentru care ea va începe să îndrăgească cititul.
Oamenii au de multe ori impresia că merită să fie iubiți. Mulți cred că li se cuvine o anumită iubire, că, dacă alții au parte de iubire, automat au și ei dreptul ăsta, fiindcă și ei sunt oameni. Realitatea tristă este că cei mai mulți oameni nu au pentru ce să fie iubiți. Nu oferă nimic, poate de frică, sau poate pentru că pur și simplu nu au nimic de dat. Cred că până în acel moment în care te arunci cu totul într-o iubire, trebuie să citești pe dinăuntru, să aduni multe pe care să i le oferi persoanei pe care o alegi. Nu te poți duce spre iubire cu sufletul gol, palid, banal. Trebuie să ți-l crești, să ți-l umpli, să-l lași să alerge liber, să învețe, să greșească, să sufere, să trăiască. Să înțeleagă.
Până să apuc să mă acomodez și cu celelalte personaje, am reușit să le confund pe Ema și pe Eva într-un mod foarte enervant. În clipa în care am fost sigură că Ema e Ema și Eva e Eva – nu am de gând să vă dezvălui acest amănunt, deoarece vreau ca și voi să fiți chinuiți, dar poate că veți fi mult mai receptivi decât mine , cartea a ajuns la final, iar eu a trebuit să stau și să mă gândesc cum va fi viitorul pentru toate personajele. Cu siguranță, la început îl doream pe domnul P. dispărut din peisajul bucureștean, văzându-l atât de conectat pe ceea ce făcea când probabil nici nu o va câștiga. Categoric, cum spusese și Dora – dacă nu mă înșel , că nu va avea de gând să-l voteze. De-ar fi fost să fie existat cu adevărat în Parlament, ar fi ajuns să fie huiduit, scuipat – sau lovit cu bradul în cap –, până și-ar fi dat seama de adevărata importanță a lui în viață. Dar am stat și m-am mai gândit puțin la faptul că există și cea mai mică șansă ca autoarea să-l fi creat pe domnul P. după întruchiparea unui anumit politician în viață. Și cu toate acestea, s-a putut observa o ușoară sensibilitate în acest personaj, sau poate că în el sălășluiește ceva mult mai mare, doar că mai intim. În fond, fațada este unul dintre cele mai de succes moduri prin care un om își poate dobândi influența, puterea, dar și minciuna.
Mereu sunt atâtea întrebări. Dacă nu ești atent, riști să te îngropi în întrebări, ca într-o mlaștină care te atrage la fund. Cu cât apar mai multe întrebări, cu atât îți este mai greu să ieși la suprafață.
Iubirea Dorei pentru Luna și a Lunei pentru Dora, ar putea să treacă hotarele infinitului, fără a-și da măcar seama vreuna de faptul că acel drum fără de capăt, chiar nu există în realitate. Și ar face-o până ce ar reuși să ajungă mai departe decât alte persoane care au depășit limita umanului, și nici atunci nu ar obosi. Exact așa le-aș putea descrie eu dragostea și loialitatea pe care și le-a dăruit una alteia. Am observat o ușoară influență, sau poate un mic dor, pentru încheierea trilogiei "Sânge satanic", în care M. și B. erau Dora și Luna în masculin. Nu pentru că ascultau același gen de muzică – pe care îl prefer și eu, de altfel – sau din cauza faptului aveau într-un fel personalități asemănătoare. Este un sentiment anume care m-a făcut să mă gândesc instantaneu la cei doi atunci când Dora și Luna s-au privit pentru prima dată.

I-am dat inițial cărții trei stele din cinci, deoarece simțeam că lipsește ceva anume din ea, și încă simt că nu a fost ceva acolo, dar nu mi-am dat seama – până acum – cât de mult ar trebui să însemne pentru mine previzibilul. Ceea ce i-a relatat Luna Dorei nu s-a întâmplat, ci a dispărut printr-un mod care a dat vieții lor o șansă mult mai mare, dar a fost săvârșit printr-o altă cale. Acest lucru m-a făcut să-i mai dau o steluță, deoarece există o diferență destul de mare între trei și patru, atunci când vine vorba de nota unei cărți. Aici cunoscându-se și faptul că cinci este cifra maximă. 

Concluzia trasă de mine, din urma citirii acestui roman, a fost faptul că viața este și așa destul de grea, dar dacă depunem și noi un minim de efort, o putem transforma cât de mult ne dorim. Dar și faptul că iubirea nu ține cont de granițele impuse de o societate, ci iubirea e infinită, a fost creată pentru a ne bucura de ea, a fi înconjurați de aceasta, dar a fi și triști.  
* * *
Am depus un efort destul de considerabil pentru a face recenzia, deoarece trebuia să scriu destul de multe în ea – sper eu de folos – pentru a vă determina să-i dați o șansă cărții. Până în weekend ar fi existat posibilitatea să mai uit din idei, chiar dacă le-aș fi scris pe o foaie. Sunt destul de prinsă cu școala, deci nu voi mai posta în timpul săptămânii, decât foarte rar.

Au fost mult mai multe citate, multe din ele chiar îți pun niște semne de întrebare despre cum este viața, de fapt, și cum funcționează acest mecanism al societății în care trăim. Dar nu am putut să le iau pe toate, deoarece ar trebui să iau mult prea mult din carte; multe dintre ele erau citate foarte lungi.