sâmbătă, 10 octombrie 2015

"Regina roșie" (The Cousins War #2) de Philippa Gregory

Descrierea: Regina roșie, al doilea roman din ciclul dedicat Războiului celor Două Roze, imbogățește galeria de femei puternice și influente creată de Philippa Gregory cy o figură emblematică pentru istoria Angliei: lady Margaret Beaufort, femeia ale cărei ambiție, inteligență și curaj au dus la întemeierea dinastiei Tudor. Romanul urmareste cu fidelitate destinul ei schimbator si transformarea sa uluitoare dintr-o tinara inocenta si pioasa de noua ani, silita sa se supuna fara proteste dorintelor familiei pentru a incheia o casatorie lipsita de iubire, intr-o curteana abila si hotarita. Ea nu se da in laturi de la cele mai primejdioase uneltiri, de la cele mai indoielnice aliante sau cele mai avantajoase casatorii pentru a-si implini visul cel mai fierbinte: acela de a-si vedea fiul pe tronul Angliei. Philippa Gregory zugraveste in culori vii perioada adolescentei si maturitatii sale intr-o Anglie sfisiata de rivalitatile dintre Casa de Lancaster si Casa de York si devastata de bataliile singeroase din Razboiul celor Doua Roze.
Margaret Beaufort din mini-serialul The White Queen și Margaret Beaufort (1443-1509)
Recenzia: Regina roșie, al doilea volum al seriei The Cousins War, ne-o arată în plan principal pe Margaret Beaufort, mama regelui Henry al VII-lea. Din punct de vedere al acțiunii, cartea începe cu copilăria acesteia, continuându-se cu aceleași întâmplări care au apărut și în Regina albă. Așa că, din punct de vedere al întâmplărilor, nu am avut parte de nimic nou, în afară de primele capitole din Regina roșie. Dar chiar și așa, nu pot spune că m-am plictisit citind-o – știind ceea ce va urma, nu prea am avut mari surprize –, deoarece fiind totul povestit din perspectiva ei, am putut afla și ceea ce gândea ea când venea vorba de tot ce s-a întâmplat. Plus că, cu toate că nu am aflat multe noutăți, ceva, ceva, tot am mai primit. Cel puțin cât să-mi mai răspundă la micile enigme cu care am rămas după terminarea cărții Regina albă. Dar sfârșitul celor doi prinți de York – Edward și Richard –, tot a rămas fără răspuns în istorie.

Când am scris recenzia cărții Regina albă, menționasem, în treacăt, și despre Ioana d’Arc, tânăra ce a luptat pentru salvarea Franței și încoronarea lui Carol al VII-lea. O adusesem în discuție deoarece, în Regina albă, Elizabeth Woodville – regina Angliei pe atunci –, și mama acesteia, Jacquetta Rivers, erau considerate vrăjitoare. Iar Ioana d’Arc, ce trăise cu zeci și zeci de ani în urmă, fusese, la fel, considerată ca fiind o vrăjitoare, deoarece auzea voci ce o îndemnau să pună în practică, ceea ce se știe acum. Pe atunci o pomenisem doar pentru că am dorit să dau un exemplu de alte personalități istorice ce se spunea pe atunci că practicaseră magia. Iar aici este o pură coincidență, deoarece habar nu avusesem că ea chiar jucase un rol împortant în formarea personajului principal din Regina roșie, dar un rol indirect. Cred că dacă nu ar fi fost Ioana d’Arc, sau dacă ar fi  existat dar ar fi trăit doar ca un simplu om, Margaret Beaufort ar fi fost diferită față de cum era. O adeptă foarte mare a creștinismului și o slujitoare împătimită a lui Dumnezeu, Margaret Beaufort s-a considerat de mica ca fiind o următoare Ioana d’Arc. Dar singurul inconvenient ce a făcut-o să nu-și atingă țelurile – în afară de a-și urca fiul pe tronul Angliei –, a fost faptul că era parte dintr-o familie foarte importantă pentru țara ei; fiind verișoară a regelui Henry al VI-lea, fiul ei fiind pretendent la tron. A avut niște dorințe care – cum am spus, dacă nu era o figură importantă –, pentru un om de rând era un lucru mai ușor de îndeplinit. Se considera o sfântă, crezând că avea chiar genunchi de sfântă – deoarece se ruga foarte mult, iar genunchii ei arătau într-un fel –, dorindu-și să se retragă la o mănăstire, fiind întru totul slujitoarea lui Dumnezeu. Și chiar dacă se considera o a doua Ioana d’Arc, eu nu am putut-o asemăna cu ea în niciun moment; poate doar atunci când și-a pus fiul pe tron, așa cum a făcut cealaltă cu Carol al VII-lea pentru Franța. Nu am considerat-o niciodată și nu o să o consider nici de acum o sfântă, deoarece am ajuns la concluzia că tot ceea ce făcea ea nu îndeplinea toate cele zece porunci. Eu așa știu: dacă te consideri un om fără de păcat, ce îl urmează pe Dumnezeu peste tot, trebuie să îndeplinești cele zece porunci lăsate de către el pe pământ. Păi, sinceră să fiu, din cele zece, ea doar șapte a îndeplinit. A ucis: nu cu mâna ei, dar a pus pe cineva să o facă, și eu consider că este același lucru deoarece, dacă nu ai fi pus în aplicare, nu s-ar fi întâmplat. Cel puțin nu cu acordul tău. A ridicat mărturie mincinoasă împotriva aproapelui ei și a poftit din ceea ce este al aproapelui ei. Nu le mai explic pe acestea două deoarece aș da prea spoilere. În Regina albă am spus că mi-a plăcut de ea, și chiar am admirat-o mult, dar aici nu am putut-o suporta aproape deloc. De la început, când se considera mai presus decât foarte mulți și băga la înaintare faptul că era o femeie importantă și că merita să fie tratată cu mai mult respect; nu e bine nici să te consideri superior altora, deoarece, din câte știu, au existat sfinți care erau avuți în perioada în care au trăit ei, dar nu se considerau mai buni deoarece aveau mai mult decât alții, ci au dăruit din ceea ce dețineau, dându-și și hainele pentru săraci. Nu mai știu exact cum se numește sfânta care a înfăptuit aceste lucruri, dar cert este că a făcut-o, ceea ce Margaret Beaufort nu a făcut niciodată. Singura dată în care mi-a fost milă de ea a fost când a aflat ce poruncă le dăduse mama ei unor oameni; atunci chiar am compătimit-o. Dar pe atunci fusese doar un copil.

De celelalte personaje nu prea am ce să spun; în viața ei nu a avut prea multe care să nu le fi întâlnit și în prima carte. Și dacă a avut, nu s-au remarcat cu nimic important, care să-mi atragă atenția. În afară de cineva, pe care l-am întâlnit” și în serialul The White Queen – în carte nu-mi amintesc să fi citit ceva despre el –, fiind o persoană ce se învârtea mai mult prin jurul Margaretei Beaufort. Acesta a fost sir Henry Stafford, al treilea soț, dintre cei patru, pe care i-a avut Margaret Beaufort, și care, din câte am putut observa, singurul care a și iubit-o cu adevărat, în condițiile în care pe ea nu o prea interesa de afecțiunea soților ei. Nu a fost un personaj care să se remarce extraordinar de mult prin acțiunile lui, cât prin comportamentul pe care-l avea față de soție, dar și față de binele fiului acesteia – Henry Tudor. Pentru că, pentru Henry al VII-lea, i-a fost tată vitreg. Și cu toate că nu-i era copil legitim, nu l-a iubit pentru că ar fi avut vreo șansă la tronul Angliei – așa cum a făcut Thomas Stanley, ultimul soț al mamei lui –, ci l-a iubit deoarece ținea la el, cu toate că l-a văzut foarte rar. Poate și pentru că Margaret Beaufort nu era dispusă să-i dăruiască lui vreun copil, așa că s-a resemnat cu băiatul ei. Fiind un bărbat mai mult preocupat de pământurile lui, de siguranța familiei, nu prea îl încânta participarea la vreun război, cu toate că, la cât de mulți oameni avea, putea fi un ajutor considerabil pentru regele lui. Ceea ce mi-a plăcut mult la el a fost faptul că nu a urât-o niciodată pe Margaret, cu toate că, după mine, merita ura lui, după felul cum se comporta cu el. A iubit-o necondiționat, a ținut la ea atât de mult încât era dispus să facă orice pentru a o vedea fericită; participând chiar și la o bătălie pentru ea. Și cu toate acestea, tot un laș a rămas în ochii ei. Ceea ce am mai admirat extraordinar de mult la el a fost că, cu toate că era de partea Casei de Lancaster, știa să recunoască un rege bun în Edward al IV-lea, ce făcea parte din Casa de York, față de alții care nu ar fi recunoscut acest lucru nici într-o mie de ani, din cauza orgoliului. Acest lucru mi-a demonstrat cât de independent era în privința acestui aspect, nefiind un lingușitor care se gudura în fața unui rege incapabil de a conduce – referindu-mă la Henry al VI-lea din Casa de Lancaster –, știind că va duce țara la pierzanie. Tot ceea ce-și dorea era pace, și știa că dacă Edward o putea aduce, să o și mențină, dar să fie și prosperitate în țară, pe lângă, va lupta de partea lui. Cred că a fost singurul personaj care să aibă o astfel de gândire. Mi-a plăcut foarte mult de el!

Un alt personaj pe care l-am considerat – de data aceasta – doar interesant, a fost Thomas Stanley, ultimul soț al Margaretei Beaufort. Total diferit de cel pe care l-am menționat mai sus, mi-a atras atenția prin viclenia cu care a reușit să rămână în viață. Spun acest lucru deoarece el nu a fost niciodată loial unui anume rege, ci își schimba tabăra în funcție de cine câștiga. Asta era și deviza lui, practic: de partea învingătorului. Sau ceva pe aproape.

Despre întâmplări nu am ce să spun deoarece, așa cum am precizat la începutul recenziei, majoritatea au fost aceleași ca și în primul volum, doar că din perspectiva altui personaj. Am mai aflat unele chestii pe alocuri, dar dacă le-aș povesti, s-ar pierde tot farmecul cărții. Și chiar dacă Margaret Beaufort a încercat să pară că este altfel – o persoană pură, o sfântă, precum a fost Ioana d’Arc –, nu prea i-a ieșit din cauza unor aspecte ce au făcut-o ca, în ochii mei, să fie tot o vinovată, o păcătoasă. Așa că, păcatul de care spera să se ferească, a ajuns-o și pe ea, într-un final.  

Și cum am ajuns la final cu recenzia, probabil că voi, cei care veți citi părerea, vă veți întreba de ce i-am dat doar trei stele cărții. Ei bine, au existat două motive care au cântărit foarte mult în ochii mei. Nici un motiv neavând legătură cu felul cum scrie Philippa Gregory, sau din cauza anumitor evenimente. Primul ar fi că nu am considerat-o mai bună decât Regina albă, așa că nu am putut-o clasifica mai sus, iar al doilea motiv ar fi că m-a enervat prea mult personajul narator, Margaret Beaufort. Poate dacă nu s-ar fi comportat în felul cum a făcut-o cu Henry Stafford, i-aș fi dat patru stele. Dar cum mi-a plăcut atât de mult de acel personaj, nu am putut-o ierta absolut deloc. În rest, cartea a fost bună; îmi place foarte mult cum scrie Philippa Gregory, și chiar dacă în unele momente am reușit să mă simt puțin plictisită din cauză că se descriau prea mult unele bătălii, nu m-a împiedicat să o continui. Așa că de-abia aștept să împrumut și volumul trei al seriei, Doamna apelor, de data aceasta având-o ca protagonistă pe Jacquetta Rivers, mama reginei Elizabeth Woodville. Și din păcate, este și ultima din cele cinci cărți apărute la noi, care se află în posesia bibliotecii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu