luni, 5 octombrie 2015

"Regele de fier" (Regii blestemați #1) de Maurice Druon | recitită


Descrierea: "Blestemați! Blestemați! Blestemați fiți cu toții până la a treisprezecea spiță a neamurilor voastre!"

Hotărât să pună mâna pe bogățiile puternicilor cavaleri templieri, regele Filip al IV-lea îl condamnă la moarte prin arderea pe rug pe Jacques de Molay, marele maestru al Ordinului Templierilor. Dar acesta moare aruncând un îngrozitor blestem asupra regelui, a papei și a mai-marilor regatului, iar din acel moment pare că toate nenorocirile se abat asupra Franței...


Recenzia: În general, atunci când mă gândesc la istoria care mă interesează pe mine și despre care îmi doresc să mai citesc, singurele țări spre care mă îndrept cu entuziasm sunt: România, Anglia și Rusia. Poate nu neapărat despre războaiele care s-au petrecut în țările respective, cât despre viețile conducătorilor, ale soțiilor și copiilor acestora; îmi plac bibliografiile foarte mult. Am ales România pentru că este țara mea și o consider nespus de fascinantă; am ales Anglia pentru că este un loc plin de o sumedenie de intrigi, de secrete și de personaje istorice ce mi se par foarte ciudate - da, sunt sigură că am ales cuvântul potrivit -, ce m-au captivat de când am început să descopăr istoria; și am ales Rusia deoarece, dacă ar fi să aleg o altă țară unde aș fi nevoită să plec, m-aș îndrepta acolo. Rusia este pentru mine ca un tărâm magic, nu pot explica în cuvinte cât de mult mă atrage această țară; este precum un magnet pentru mine. 

Am spus câte ceva despre țările care mă interesează când vine vorba de trecutul istoric, iar Franța, locul unde se vor petrece întâmplările din această serie, niciodată nu m-a atras în mod special. Nici ca țară în prezent, dar nici ca personaje din trecut. Singurul lucru care m-a făcut să mă îndrept acum într-un mod fascinant de această țară, au fost cavalerii templieri. De când i-am descoperit, m-au făcut foarte curioasă, iar faptul că Jacques de Molay, mai marele maestru al Ordinului Templierilor, a fost cel care a rostit acel blestem de la începutul descrierii, cel care totodată, a reușit să tulbure Franța și pe regele din acel timp - Filip al IV-lea -, pentru atâtea generații ce vor urma. Acesta a fost principalul motiv pentru care am ales această serie - cu toate că țările se leagă între ele prin conducătorii ce erau rude pe atunci -, cavalerii templieri, dar și faptul că "Regii blestemați" a fost pentru George R. R. Martin o inspirație, atunci când a scris seria "Cântec de gheață și foc". Și cum pomenisem mai sus despre conducătorii ce se înrudeau, oarecum, între ei, țin minte că am întâlnit, și în treacăt dar și mai pe larg, nume de familii pe care le întâlnisem și în The White Queen. Bine, având în vedere că acțiunea din "Regii blestemați" a început prin 1300, iar cea din The White Queen prin 1400 și ceva, o dinastie nu avusese chiar atât de mult timp să dispară. Și aici mă refer la Casa Burgundia ce se înrudea cu regina Elizabeth, mai exact cu mama ei, Jacquetta Woodville, dar și cea de Anjou, unde apare Margareta de Anjou, ce domnise înaintea lui Elizabeth pe tronul Angliei, fiind căsătorită cu Henric al VI-lea. Deci vă dați seama ce încurcăreală a fost în Europa pe atunci, din toate părțile!

Faptul că "Regii blestemați" a fost o inspirație pentru scrierea seriei "Un cântec de gheață și foc" nu a făcut decât să mă bucure nespus de mult. Am găsit, într-adevăr, câteva personaje  în Regele de fier care m-au dus cu gândul la cele din seria lui George R. R. Martin, cum ar fi: marele maestru al Ordinului Templierilor, Jacques de Molay și regele Filip cel Frumos. Chiar m-au făcut să-mi spun în gând: da, uite, personajul ăla și celălalt din scriitura lui Martin se aseamănă, într-un fel, cu acestea. Și nu neapărat la modul de-a gândi sau la înfățișare, cât la o anumită întâmplare sau la câteva cuvinte pronunțate. 

Chiar nu știu cu ce aș putea începe să vorbesc despre Regele de fier, deoarece mi s-a părut că a fost una dintre cele mai complexe cărți de acest gen, pe care le-am citit vreodată. Și nu se pune în calcul și seria menționată mai sus. Și cu toate că a fost una complexă – care pentru începătorii în literatură, cred ar fi puțin greoaie –, am citit-o destul de ușor; și sunt la a doua lectură a acestui volum. Așa cum am menționat și la început, faptul că este prima carte care vorbește despre istoria Franței, pe care o citesc, mi-am dat seama că am ratat atât de multe chestii interesante despre trecutul lor, încât nu-mi vine să cred că m-am trezit atât de târziu! Bine, trebuie să recunosc, dacă nu aveau coperțile atât de frumoase și dacă nu se menționa seria lui Martin, cu siguranță nici nu mă uitam la ea dacă o vedeam prin librării sau la bibliotecă. Așa că, fraților, cei care o să-mi citiți recenzia din curiozitate, dacă vă plac cărțile istorice, citiți despre cât mai multe țări și lăsați deoparte gândurile, cum că dacă nu vă atrage țara respectivă, nici istoria lor nu vă interesează să o citiți! Pentru că eu, cu siguranță, după această experiență, mă voi apuca să descopăr cât mai multe țări; începuturile lor. Și sunt foarte entuziasmată de acestă intenție!

Filip al IV-lea (1268-1314)
Nu știu cât de mult și-a meritat regele Filip al IV-lea porecla de Filip cel Frumos, dar din puținele imagini pe care le-am găsit cu acesta pe internet, pot spune că arăta mai deosebit față de multe alte picturi pe care le-am văzut cu alți conducători. Nu știu dacă mi se pare doar mie sau chiar este adevărat, dar din câte mi-am putut da seama, majoritatea desenelor care întruchipau monarhii Europei, se asemănau între ele foarte mult. Nu am cum să știu cum arătau la față cu adevărat – nu dispun, din păcate, de o mașină a timpului –, dar pictorii care se ocupau cu tablourile lor, nu cred că aveau o cunoaștere vastă în a realiza atât de aproape de realitate, chipul unei persoane. Presupun că așa cum a evoluat totul din jurul nostru, cred că așa s-a întâmplat și în domeniul artei. Cel puțin până în secolul al XVIII-lea, mai târziu observând diferențele. Dar e doar părerea mea. Dacă la față arăta cum arăta, despre caracter pot spune că m-a impresionat foarte mult. Având mereu pe chip acea înfățișare de statuie – cum era denumit foarte des de supuși –, arătându-și foarte rar sentimentele în fața oamenilor, încât atunci când o făcea, toți cei de față amuțeau, nu l-am considerat a fi neapărat dur și tiran, cât mai mult faptul că nu dorea să fie influențabil. Și a reușit, într-adevăr. Plus că nu se comporta chiar ca un tiran, având și el o anumită plăcere: câinii. Mi-a plăcut foarte mult de el, și chiar am reușit să râd atunci când își întreba fiul cel mare – Ludovic al X-lea –, care îl urma la tron, despre o anumită chestiune, iar acesta când răspundea, în cele mai multe cazuri nefiind pe placul lui, regele îl oprea simplu, adrezându-i doar două cuvinte: taci, Ludovic! Filip cel Frumos nu dorea neapărat să se sfătuiască cu Ludovic al X-lea, deoarece nu avea nevoie de ajutor din partea acestuia, cât voia să vadă dacă îl ducea mintea și gândea atunci când scotea ceva pe gură. Și, într-adevăr, dintre toți băieții pe care i-a avut – neluându-l în calcul pe Robert al Franței, care a murit la doisprezece ani – Ludovic a fost cel mai fără minte, deoarece acționa din implus, se enerva foarte repede, de aceea primind și porecla de Ludovic Arțăgosul. Nu era de mirare de ce Margareta de Burgundia – soția lui – îl înșela fără vreo remușcare, deoarece avea toate motivele să o facă în condițiile în care cu greu te înțelegeai cu el, fiind morocănos și greu de cap.

Așa cum Ludovic mi-a stârnit dezgustul pentru prezența lui în carte, dintre cei trei fii – Ludovic al X-lea (de Navarra), Filip al V-lea (de Poitiers) și Carol al IV-lea (de Valois) –, trebuia să fiu unul care să-mi fie mai drag. Plus că nu toți sunt la fel, așa cum gemenii se aseamănă la înfățișare, dar au caractere diferite. Iar cel dintre cei doi care au mai rămas, a fost Filip al V-lea, fiul cel mijlociu. Ceea ce m-a făcut să-l admir a fost faptul că gândea rațional, spre deosebire de frații lui. Un exemplu ar fi: atunci când cele trei nurori ale regelui Filip cel Frumos au fost descoperite – două dintre cele înșelându-și soții, a treia doar ajutându-le –, Filip al V-lea nu s-a grăbit să sară cu faptul că trebuiau să fie arse, spânzurate, decapitate sau mai știu eu ce practică se folosea în acel timp. Într-adevăr, soția lui, Jeanne de Burgundia, spre deosebire de sora ei, Blanche de Burgundia – soția lui Carol al IV-lea – și de verișoara ei, Margareta de Burgundia – soția lui Ludovic al X-lea –, nu-și înșelase soțul, ci doar le ajutase pentru a nu fi văzute când se întâlneau cu ce doi frați de d’Aunay, deci se poate spune că nu comisese o faptă atât de gravă. Așa că mai jos am pus două fragmente care descriu, pe scurt, cam ce fel de oameni aveau în jur cei trei fii ai lui Filip al IV-lea, și cum erau ei priviți prin ochii tatălui.

“[...] Se gândea cât de lipsită de temei era legea care cerea ca primul născut să fie moștenitorul tronului și cât de prost servea natura, uneori, tronul. Câte tâmpenii putea face, ajuns în fruntea regatului, fiul lui mai mare, acest Ludovic neghiob, repezit și crud? Ce sprijin îi putea fi Carol, care se părbușea încă de la prima lui nenorocire? Cu siguranță Filip de Poitiers era cel mai dotat pentru domnie. […]”  

Mi-a plăcut foarte mult prima parte a gândurilor regelui, deoarece sunt foarte adevărate; Maurice Druon  este singurul autor de la care să fi citit această chestiune cu privire la legea care-l pune pe tron pe primul născut băiat, ci nu pe cel care este considerat mai vrednic. Poate și din această cauză s-au întâmplat atâtea nenorociri în istorie. Faptul că au ajuns la conducere fel și fel de persoane care nu că nu erau pregătite, ci nu-și aveau locul niciodată pe tronul țării respective. Nu ar fi fost capabili nici după ani și ani de pregătire suplimentară. 

De multă vreme familia era divizată în două clanuri. Valois avea dragostea nepoților Ludovic și Carol, firi slabe, influențabile și cam năuci de vorbăria lui, de viața lui aventuroasă și de tronurile pierdute. Filip de Poitiers, în schimb, era de partea unchiului dEvreux, bărbat calm, drept și echilibrat, care n-a încărcat secolul cu ambițiile lui și care se mulțumea foarte bine cu moșiile lui normande, pe care le administra înțelept.

În general, se spune că: oamenii din jurul tău arată ce fel de persoană ești. Sau cam așa ceva. Dar totuși, dacă ar fi fost căsătorită cu Ludovic al X-lea, Jeanne nu ar mai fi fost privită astfel de către rege și de către ceilalți oameni importanți de la curte; ar fi fost pusă în aceeași oală cu sora și verișoara, și nu i s-ar mai fi acordat același tratament. Iar acesta cred că este un alt exemplu al faptului că regele Filip al IV-lea nu era chiar atât de rău; putea să nu-și asculte fiul, ci doar să-l pună la încercare atunci când l-a întrebat de soarta soției lui. și să facă tot cum voia el. 

În afara personajelor menționate mai sus, au mai existat trei care mi-au atras atenția într-un mod plăcut sau mai puțin plăcut. Primul a fost regina Angliei, Isabela a Franței, a doua fiică a regelui Filipal IV-lea. Cu toate că nu a apărut de foarte multe ori în acest volum, nu a putut să nu fie remarcată. Nu voi spune decât atât despre ea: nu este de mirare că regele și-a asemănat atât de mult fiica cu el. Al doilea personaj a fost contele Robert d’Artois, verișorul reginei Isabela, cel care a avut un rol destul de important în Regele de fier. Viclenia lui, felul cum vorbea cu cei care-l interesau în legătură cu o anumită chestiune, și cum se juca cu ei pe degete, până să ajungă să facă așa cum își dorea el, m-au făcut să fiu foarte atentă atunci când apărea în carte. Presimt că va fi un pion foarte important în această serie.  Iar al treilea, dar nu cel din urmă, a fost Guccio Baglioni, un tânăr italian în vârstă de optsprezece ani. Cu toate că de la începutul cărții nu mi-a făcut o impresie foarte bună, dând-o în bară foarte rău, cu toate înfumurările și gradul pe superioritate pe care și-l afișa, a fost și este în continuare un personaj care m-a atras. Și așa cum am spus și pentru Robert d’Artois, aceeași presupunere o am și pentru el: va fi o piesă importantă în serie. Și chiar sper să nu mă înșel. În afară de aceștia trei, au mai fost câțiva care mi-au strânit curiozitatea, dar poate îi voi menționa în volumele viitoare, când vor ieși mai mult în evidență.

Și ajungând la final – cred că este una dintre cele mai lungi, dacă nu chiar cea mai lungă recenzie pe care am scris-o –, de-abia aștept să recitesc și al doilea volum. Am citit – până să mă gândesc că ar fi mai bine să fac o recenzie fiecărui volum, ci nu doar una la toată seria – doar primele trei cărți din serie. Dar voi lua o mică pauză, ca să mă apuc și de altele. Cu toate că mai mult am vorbit despre personaje decât despre acțiunea și întâmplările din volum, sper să vă fi stârnit interesul pentru a-i acorda o șansă seriei lui Maurice Druon. Pot spune că, citind doar primele trei cărți, va ajunge să fie una dintre seriile mele preferate. Și de-abia aștept să ajung la ultima, ca să pot confirma acest lucru.  

P.S: Am menționat mai la începutul recenziei despre Ordinul Templierilor, de unde făcea parte Jacques de Molay, cel ce a rostit blestemul necruțător care se abătuse asupra Franței. Ei bine, pentru cei care nu știu – dar cred că este cunoscut mai de toată lumea acest lucru –, seria arhicunoscută de jocuri video, The Assassin's Creed are legătură și cu templierii. Pentru cei care vor să citească despre ei nu numai de pe Wikipedia sau alte surse, pot vizita și site-ul The Assassin's Creed. E tot un format wikipedia, doar că arată puțin altfel. Se va face și un film, din câte știu, care are la bază aceste jocuri; sunt foarte nerăbdătoare să-l văd!

*
Citate:
"Istoria este un roman care a fost."_ Edmond și Jules de Goncourt  
"Fiecare om, deoarece crede că lumea s-a născut odată cu el, suferă, în momentul când părăsește viața, că lasă universul neterminat. Cu atât mai mult un rege."

2 comentarii:

  1. Ultimul citat îl am și eu scris în recenzie și subliniat în roman! :)
    Foarte bună recenzia, îmi place că ai adus mai multe informații care, dacă nu aș fi citit deja cartea, m-ar fi atras cu siguranță! Trebuie să continui și eu seria, având în vedere că m-am oprit la al treilea volum.
    În orice caz, lectură plăcută mai departe! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred că e unul dintre cele mai frumoase citate pe care le-am găsit. Frumos, atât cât poate fi el, având în vedere ceea ce spune.
      Mulțumesc, mă încântă faptul că ți-a plăcut! Eu, după ce citesc cartea pe care am început-o acum, reiau si volumul al doilea. Sunt foarte nerăbdătoare să-l citesc din nou! ^^
      Îți mulțumesc! La fel si ție. :)

      Ștergere