sâmbătă, 17 octombrie 2015

Turul bibliotecii personale: 2015

Am așteptat să fac această postare de multă, multă vreme. Motivul pentru care nu am reușit a fost faptul că nu mai aveam loc în bibliotecă, așa că multe cărți erau împrăștiate peste tot; tot ziceam că o să aștept până ce îmi voi cumpăra cu corp de bibliotecă nou, dar nici până în prezent nu am reușit, din diferite motive. Dar cum am reușit să mai dau din cărți, celelalte care nu-și aveau locul, și l-au găsit în sfârșit. Să explic puțin cum stă situația, înainte de-a trece cu privirea printre comorile mele. Biblioteca mea constă din două corpuri – soldați –, ce sunt poziționate în lateralele patului din dormitor; ca niște noptiere, dar nu prea. Din pozele de mai jos o să vă dați seama de cum stă situația. Ele par mici  ca lățime, cel puțin , dar de fapt nu este așa, deoarece, în fața cărților mai este foarte mult spațiu, imaginați-vă că aș mai putea adăuga încă două rânduri de cărți în fața celor existente acum, dar nu-mi place să le văd înghesuite. Și așa nu prea îmi place cum sunt așezate, dar să zicem că se iartă prima oară.

În legătură cu imaginile de jos, veți observa că am scris pe ele: Soldatul 1 - Raftul 1, Soldatul 1 - Raftul 2, etc. Am scris așa ca să vă dați seama care sunt din cele două fotografii îndepărtate. Dar oricum v-ați fi dat seama, că deh, e logic; dar am simțit, totuși, nevoia să o spun. Cele scrise cu verde sunt citite, iar pe celelalte pe care încă nu am apucat să le lecturez, sunt lăsate așa. Cât despre cărțile pe care le-am abandonat, nu există vreo problemă, deoarece nu le mai am. Dacă va mai exista câte una rătăcită, asta e, a avut noroc.

Voi face câte o astfel de postare în fiecare an, de preferabil la sfârșitul lui, ca să vă mai arăt cam cum mi s-a schimbat biblioteca. 

P.S: Mai am și în sufragerie destule, dar acelea sunt majoritatea foarte vechi, multe pentru școală sau pentru copii. 





Le voi lua de sus în jos, de la dreapta la stânga.

1. "Provocarea I" (Rephelimii #1) de Simona Stoica – cu autograf
2. "Provocarea II" (Rephelimii #1) de Simona Stoica
3. "Contesa Aneke" (Ultima vrăjitoare din Transilvania #1) de Anna Váry 
4. "Mathias" (Ultima vrăjitoare din Transilvania #2) de Anna Váry
5. "Ultimul avanpost" (Ultimul avanpost #1) de Lavinia Călina
6. "Vânătoarea" (Ultimul avanpost #2) de Lavinia Călina
7. "Specimenul" (Invadatorii #1) de Andrei Trifănescu
8. "Sânge satanic" (Sânge satanic #1) de Cristina Nemerovschi
9. "Ani cu alcool și sex" (Sânge satanic #2) de Cristina Nemerovschi  cu autograf
10. "Rezervația unicornilor" (Sânge satanic #3) de Cristina Nemerovschi 
11. "Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes" de Cristina Nemerovschi  cu autograf
12. "Păpușile" de Cristina Nemerovschi  cu autograf
13. "Viață dublă la Veneția" de Monica Ramirez  cu autograf
14. "Crimă la timpul trecut" de Adina Speteanu
15. "Destine pierdute" (Dincolo de moarte #1) de Adina Speteanu

Următoarele două cărți, acum văd, le-am pus invers. Îmi vine să mă iau cu mâinile de cap, dar mă abțin. Chiar nu mai am nici un chef să refac poza, să o editez și să scriu din nou. 

16. "Jocul secretelor" (Dincolo de moarte #2) de Adina Speteanu  cu autograf
17. "Îngeri de gheață" (Dincolo de moarte #3) de Adina Speteanu
18. "Regatul Umbrelor" (Grisha #1) de Leigh Bardugo
19. "Regatul Furtunilor" (Grisha #2) de Leigh Bardugo
20. "Regatul Luminilor" (Grisha #3) de Leigh Bardugo
21. "Dragonul Maiestății Sale" (Temeraire #1) de Naomi Novik
22. "Tronul de Jad" (Temeraire #2) de Naomi Novik
23. "Războiul pulberii negre" (Temeraire #3) de Naomi Novik
24. "Urzeala tronurilor I" (Un cântec de gheață și foc #1) de George R. R. Martin
25. "Urzeala tronurilor II" (Un cântec de gheață și foc #1) de George R. R. Martin
26. "Încleștarea regilor I" (Un cântec de gheață și foc #2) de George R. R. Martin
27. "Încleștarea regilor II" (Un cântec de gheață și foc #2) de George R. R. Martin
28. "Identități secrete" (Alina Marinescu #2) de Monica Ramirez
29. "Balanța puterii" (Alina Marinescu #3) de Monica Ramirez
30. "Bariere de fum" (Alina Marinescu #4) de Monica Ramirez
31. "Pragul" (Pragul #1) de Doina Roman – cu autograf
32. "Umbra martor" (Pragul #2) de Doina Roman – cu autograf

33. "Regele de fier" (Regii blestemați #1) de Maurice Druon
34. "Regina sugrumată" (Regii blestemați #2) de Maurice Druon
35. "Otrăvurile coroanei" (Regii blestemați #3) de Maurice Druon
36. "Legea bărbaților" (Regii blestemați #4) de Maurice Druon
37. "Lupoaica Franței" (Regii blestemați #5) de Maurice Druon
38. "Leul și crinul" (Regii blestemați #6) de Maurice Druon
39. "Când un rege pierde Franța" (Regii blestemați #7) de Maurice Druon
40. "Eve" (Eve #1) de Anna Carey
41. "Sacrificiul" (Eve #2) de Anna Carey
42. "Răzvrătirea" (Eve #3) de Anna Carey
43. "Spulberă-mă" (Atingerea lui Juliette #1) de Tahereh Mafi
44. "Iubire și sânge" de Catherine Delors
45. "Turistul nopții" (Jack Perdu #1) de Katherine Marsh
46. "Seraphina" (Seraphina #1) de Rachel Hartman
47. "Rusoaica" de Gib I. Mihăescu
48. "Adela" de Gabaret Ibrăileanu
49. "Calea Victoriei" de Cezar Petrescu
50. "Dulce ca mierea e glonțul patriei" de Petru Popescu
51. "Ultrasentimente. Mieii Primi. Fântâna somnambulă" de Adrian Păunescu
52. "Moara cu noroc și alte povestiri" de Ioan Slavici
53. "Moby Dick II" de Herman Melville
54. "Robinson Crusoe" de Daniel Defoe
55. "Sensul nopții" de Michael Cox
56. "Circul nopții" de Erin Morgenstern

Da, cartea Circul nopții și-a pierdut supracoperta aia superbă, deoarece se rupsese foarte, foarte mult – din cauza prostiei mele super mari –, și acum stau și o plâng ori de câte ori o văd. 

57. "Bulgări de fericire" de Christian - Gabriel Carâb


58. "Dorința" de Amanda Quick
59. "Fericire periculoasă" de Jo Beverley
60. "Tainele trecutului" de Amanda Quick
61. "Pasiune și onoare" de Mary Jo Putney
62. "Compromisul inimii" de Mary Jo Putney
63. "Jertfa iubirii" de Jojo Moyes
64. "Iubire peste timp" de Nora Roberts
65. "Martora" de Nora Roberts
66. "Iubire" de Toni Morrison
67. "Pădurea norvegiană" de Haruki Murakami
68. "Dama de pică și alte povestiri" de Alexander Pușkin
69. "Prințesa Diana. Povestea nespusă" de Monica Ali
70. "De veghe în lanul de secară" de J. D. Salinger
71. "furtună de windhaven" de George. R. R. Martin și Lisa Tuttle
71. "Începuturile" (Jurnalele lui Stefan #1)
72. "Sete de sânge" (Jurnalele lui Stefan #2)
73. "Nesațul" (Jurnalele lui Stefan #3)
74. "Spintecătorul" (Jurnalele lui Stefan #4)
75. "Casa întunericului" de Stephan King și Peter Straub 
76. "Jocurile destinului" de Douglas Kennedy
77. "nu pleca..." de Douglas Kennedy
78. "Marile speranțe" de Charles Dickens
79. "Jane Eyre" de Charlotte Brontë
80. "Tess d' Urberville" de Thomas Hardy
81. "De neînvins" de Laura Hillenbrand
82. "Sissi. Împărăteasa Austriei" de Jean Des Cars
83. "Abonatul nu poate fi contactat" de Cristina Andrei
84. "Suita franceză" de Irène Némirovsky
85. "Oamenii eternității nu se tem niciodată" de Shani Boianjiu


86. "Donna Alba" de Gib I. Mihăescu
87. "Maria Stuart I" de Stefan Zweig 
88. "Maria Stuart II" de Stefan Zweig
89. "Portretul lui Dorian Gray" de Oscar Wilde
90. "Maestrul și Margareta" de Mihail Bulgakov
91. "Mă cheamă Rose, ca pe mama" de Véronique Ovaldé
92. "Micuțul trup" de Corinne Solliec
93. "Heidi" de Johanna Spyri
94. "Iubirea lor I" de Rachel Field
95. "Iubirea lor II" de Rachel Field
96. "Legături bolnăvicioase" de Cecilia Ștefănescu
97. "Eve din propria-i ruină" de Ananda Devi
98. "Când inima dictează" de Johanna Lindsey
99. "Secretele unei doamne" de Julie Garwood
100. "Prizoniera dragostei" de Stephanie de Laurens
101. "Groapa" de Eugen Barbu
102. "Sfârșitul copilăriei" de Arthur. C. Clarke
103. "rendez-vous cu Rama" de Arthur C. Clarke
104. "Domnișoara Christina. Șarpele" de Mircea Eliade
105. "Enigma Otiliei" de George Călinescu
106. "Omul în căutarea sensului vieții" de Viktor Frankl
107. "Evadare din Lagărul 14" de Blaine Harden
108. "Anotimpul fructelor de mango" de Amulya Malladi
109. "Blestemați" de Chuck Palahniuk 
110. "Roșu ca sângele" (Albă-ca-Zăpada #1) de Salla Simukka
111. "Alb ca zăpada" (Albă-ca-Zăpada #2) de Salla Simukka
112. "Tuturor băieților pe care i-am iubit" (Tuturor băieților pe care i-am iubit #1) de Jenny Han
113. "Cu cât merg mai repede, cu atât sunt mai mică" de Kjersti Skomsvold
114. "Cheia" (Trilogia Sancti #2) de Simon Toyne
115. "Mare Tranquillitatis" de Katja Millay
116. "Frăția inelului" (Stăpânul inelelor #1) de J. R. R. Tolkien
117. "Cele două turnuri" (Stăpânul inelelor #2) de J. R. R. Tolkien 
118. "Întoarcerea regelui" (Stăpânul inelelor #3) de J. R. R. Tolkien
119. "Silmarillion" de J. R. R. Tolkien

miercuri, 14 octombrie 2015

Leapșă: The Coffee Book Tag

Le mulțumesc foarte mult Sarei și Leontinei pentru că mi-au pasat această leapșă. Cât despre cafea, îmi place mult gustul ei, cu atât mai mult cu cât este cu lapte. Dar, din păcate pentru mine, după niște incidente curente, am realizat că nu prea am voie să o beau deoarece îmi crește tensiunea foarte mult, provocându-mi niște dureri de cap foarte nasoale. Bine, în general tot ceea ce are ca și conținut cofeina. Iar eu, una, sunt o iubitoare de cola.  
* * * 
1. Cafea neagră: O carte în care intri cu greu, dar care dispune de mulți fani.
Anul acesta m-am gândit să încep să citesc ceva scris și de Charles Dickens, așa că m-am apucat de Marile speranțe. Am observat că foarte multă lume a apreciat-o, și într-un fel m-am simțit destul de prost că nu mi-a plăcut, deoarece, în general, iubesc autorii clasici. Poate a fost doar cartea asta de vină; stilul autorului a fost Ok. Oricum, mai multe puteți afla din recenzia pe care am făcut-o. 

2. Peppermint mocha: Numește o carte/serie care devine mai populară pe durata verii sau în zile festive.
Nu știu ce aș putea menționa aici, dar cred că cele care se potrivesc cu sărbătoarea respectivă. De exemplu, cum ar fi cărțile de dragoste de Sfântul Valentin, sau cele de Crăciun, atunci când e iarnă. Presupun doar.

3. Ciocolată caldă: Care e cartea preferată din copilărie?
Cu siguranță este Heidi: Fetița munților de Johanna Spyri. Am citit cartea asta cât am fost mică, de ajunsesem să știu fiecare părticică din ea. Mi-a plăcut extraordinar de mult! Și dacă susorii mele nu-i va plăcea să citească, cu siguranță că o voi bate la cap să o facă. Măcar cartea asta. 

4. 2 shoturi de expresso. O carte care te-a ținut în priză de la început până la final. 
Au fost destul de multe care m-au ținut conectată cu povestea, așa că îmi este destul de greu să aleg. Dar am decis să o scriu pe cea care m-a ținut în priză ultima oară, iar aceasta este Regina albă de Philippa Gregory. Mi-a plăcut super, super mult cartea! La fel și serialul, The White Queen

5. Starbucks: Numește o carte pe care o vezi pretutindeni.
Păi, având în vedere că John Green este atât de super-mega-ultra citit cam de toată lumea, peste tot dau de cărțile lui. Și nu, nu sunt și eu printre acei cititori care sunt înnebuniți după el; chiar nu mă atrag cărțile lui! Poate și din cauza asta, că este peste tot prin librării, și m-am săturat să-l văd. Poate, cândva, nu știu, atunci când va dispărea febra asta, mă voi gândi să mă apuc de una din cărțile lui, dar momentan chiar nu vreu. 

6. That hipster coffee shop (aici am schimbat puțin naționalitatea autorului): Oferă-i unui autor român recunoștință. Care este acesta?
Având în vedere că m-am gândit la același autor, îi voi fura răspunsul Leontinei, și o voi alege și eu tot pe Adina Speteanu. De când am descoperit-o în 2011 pe Wattpad, m-am îndrăgostit de seria "Dincolo de moarte", pe atunci intitulată "Lumi paralele". Am fost foarte fericită când am descoperit că a reușit să se lanseze, cu Crimă la timpul trecut, și de atunci am sperat foarte mult poate va scoate și seria la lumină. Este unul dintre autorii mei preferați, și sunt convinsă că-i voi citi toate cărțile. 

7. Oops!Din greșeală am luat cafea decofeinizată: Numește o carte de la care așteptai mai mult.
Tot anul acesta m-am gândit, pe lângă Charles Dickens, să-i dau o șansă și lui Oscar Wilde, așa că am citit Portretul lui Dorian Gray. Mă așteptam să-mi placă mai mult, dar, din păcate, nu a fost așa. A fost o ușoară dezamăgire pentru mine această carte, și nu vreau să vină persoane să-mi scrie că nu i-am înțeles esența sau mai știu eu ce altceva. Am făcut-o, să se cunoască acest aspect, și cu toate acestea, tot nu prea m-a impresionat; în afară de faza cu portretul și îmbătrânirea lui, nu m-a bucurat nimic altceva. 

8. Amestecul perfect. Numește o carte care a a fost atât amară cât și dulce, ca într-un final să fie satisfăcătoare.
Seria "Grisha", de Leigh Bardugo. Cu toate că este una dintre seriile mele preferate, m-am enervat de foarte multe ori pe parcursul celor trei volume. Au fost momente în care îmi doream să o iau efectiv la bătaie (dacă aș fi putut) pe Alina, dar m-am abținut, deoarece mi-am dat seama că singurul lucru pe care aș fi putut să-l fac, într-adevăr, era să rup cărțile. Și nu... nu!
* * *
De pasat, o pasez oricum mai vrea să o ia, cu toate că am impresia că a făcut-o mai toată lumea. 
Și aș mai avea o chestie de spus, mai exact de arătat. Acum câteva săptămâni mi se trezise dorința de-a asculta dubstep, dar ceva care să nu mai fi auzit înainte. Și tot am căutat până ce am dat de mix-ul de mai jos, al unui tip care (foarte, foarte tare!) e din România. Deci, efectiv, iubesc melodiile! Îmi plac enorm de mult, și de când le-am descoperit, nu există zi în care să nu le ascult. Eu sunt o mare fană a acestui gen, care să mă trezească la viață, și așa cum scrie și în titlu, e un dubstep mai brutal.  Uneori aș fi în stare să renunț și la muzica rock ca să pot asculta dubstep. Și chiar nu-mi vine să cred că am dat peste el atât de târziu!


P.S: Îmi place maxim poza de pe fundal! Așa cum mai precizasem, ca inspirație pentru scris, pe mine mă ajută foarte mult pozele de genul, iar asta mi-a dat o idee destul de interesantă.

sâmbătă, 10 octombrie 2015

"Regina roșie" (The Cousins War #2) de Philippa Gregory

Volumul Regina albă poate fi comandat de pe site-ul editurii Polirom

DESCRIEREA: Regina roșie, al doilea roman din ciclul dedicat Războiului celor Două Roze, îmbogățește galeria de femei puternice și influente creată de Philippa Gregory cu o figură emblematică pentru istoria Angliei: lady Margaret Beaufort, femeia ale cărei ambiție, inteligență și curaj au dus la întemeierea dinastiei Tudor. Romanul urmărește cu fidelitate destinul ei schimbător și transformarea sa uluitoare dintr-o tânără inocentă și pioasă de nouă ani, silită să se supună fără proteste dorințelor familiei pentru a încheia o căsătorie lipsită de iubire, într-o curteană abila și hotărâtă. Ea nu se dă în lături de la cele mai primejdioase uneltiri, de la cele mai îndoielnice alianțe sau cele mai avantajoase căsătorii pentru a-și împlini visul cel mai fierbinte: acela de a-și vedea fiul pe tronul Angliei. Philippa Gregory zugrăvește în culori vii perioada adolescenței și maturității sale într-o Anglie sfâșiată de rivalitățile dintre Casa de Lancaster și Casa de York și devastată de bătăliile sângeroase din Războiul celor Două Roze.
Margaret Beaufort din mini-serialul The White Queen și Margaret Beaufort (1443-1509)
RECENZIA: Regina roșie, al doilea volum al seriei The Cousins War, ne-o arată în plan principal pe Margaret Beaufort, mama regelui Henry al VII-lea. Din punct de vedere al acțiunii, cartea începe cu copilăria acesteia, continuându-se cu aceleași întâmplări care au apărut și în Regina albă. Așa că, din punct de vedere al întâmplărilor, nu am avut parte de nimic nou, în afară de primele capitole din Regina roșie. Dar chiar și așa, nu pot spune că m-am plictisit citind-o – știind ceea ce va urma, nu prea am avut mari surprize –, deoarece fiind totul povestit din perspectiva ei, am putut afla și ceea ce gândea ea când venea vorba de tot ce s-a întâmplat. Plus că, cu toate că nu am aflat multe noutăți, ceva, ceva, tot am mai primit. Cel puțin cât să-mi mai răspundă la micile enigme cu care am rămas după terminarea cărții Regina albă. Dar sfârșitul celor doi prinți de York – Edward și Richard –, tot a rămas fără răspuns în istorie.

Când am scris recenzia cărții Regina albă, menționasem, în treacăt, și despre Ioana d’Arc, tânăra ce a luptat pentru salvarea Franței și încoronarea lui Carol al VII-lea. O adusesem în discuție deoarece, în Regina albă, Elizabeth Woodville – regina Angliei pe atunci –, și mama acesteia, Jacquetta Rivers, erau considerate vrăjitoare. Iar Ioana d’Arc, ce trăise cu zeci și zeci de ani în urmă, fusese, la fel, considerată ca fiind o vrăjitoare, deoarece auzea voci ce o îndemnau să pună în practică, ceea ce se știe acum. Pe atunci o pomenisem doar pentru că am dorit să dau un exemplu de alte personalități istorice ce se spunea pe atunci că practicaseră magia. Iar aici este o pură coincidență, deoarece habar nu avusesem că ea chiar jucase un rol important în formarea personajului principal din Regina roșie, dar un rol indirect. Cred că dacă nu ar fi fost Ioana d’Arc, sau dacă ar fi  existat dar ar fi trăit doar ca un simplu om, Margaret Beaufort ar fi fost diferită față de cum era. O adeptă foarte mare a creștinismului și o slujitoare împătimită a lui Dumnezeu, Margaret Beaufort s-a considerat de mica ca fiind o următoare Ioana d’Arc. Dar singurul inconvenient ce a făcut-o să nu-și atingă țelurile – în afară de a-și urca fiul pe tronul Angliei –, a fost faptul că era parte dintr-o familie foarte importantă pentru țara ei; fiind verișoară a regelui Henry al VI-lea, fiul ei fiind pretendent la tron. A avut niște dorințe care – cum am spus, dacă nu era o figură importantă –, pentru un om de rând era un lucru mai ușor de îndeplinit. Se considera o sfântă, crezând că avea chiar genunchi de sfântă – deoarece se ruga foarte mult, iar genunchii ei arătau într-un fel –, dorindu-și să se retragă la o mănăstire, fiind întru totul slujitoarea lui Dumnezeu. Și chiar dacă se considera o a doua Ioana d’Arc, eu nu am putut-o asemăna cu ea în niciun moment; poate doar atunci când și-a pus fiul pe tron, așa cum a făcut cealaltă cu Carol al VII-lea pentru Franța. Nu am considerat-o niciodată și nu o să o consider nici de acum o sfântă, deoarece am ajuns la concluzia că tot ceea ce făcea ea nu îndeplinea toate cele zece porunci. Eu așa știu: dacă te consideri un om fără de păcat, ce îl urmează pe Dumnezeu peste tot, trebuie să îndeplinești cele zece porunci lăsate de către el pe pământ. Păi, sinceră să fiu, din cele zece, ea doar șapte a îndeplinit. A ucis: nu cu mâna ei, dar a pus pe cineva să o facă, și eu consider că este același lucru deoarece, dacă nu ai fi pus în aplicare, nu s-ar fi întâmplat. Cel puțin nu cu acordul tău. A ridicat mărturie mincinoasă împotriva aproapelui ei și a poftit din ceea ce este al aproapelui ei. Nu le mai explic pe acestea două deoarece aș da prea spoilere. În Regina albă am spus că mi-a plăcut de ea, și chiar am admirat-o mult, dar aici nu am putut-o suporta aproape deloc. De la început, când se considera mai presus decât foarte mulți și băga la înaintare faptul că era o femeie importantă și că merita să fie tratată cu mai mult respect; nu e bine nici să te consideri superior altora, deoarece, din câte știu, au existat sfinți care erau avuți în perioada în care au trăit ei, dar nu se considerau mai buni deoarece aveau mai mult decât alții, ci au dăruit din ceea ce dețineau, dându-și și hainele pentru săraci. Nu mai știu exact cum se numește sfânta care a înfăptuit aceste lucruri, dar cert este că a făcut-o, ceea ce Margaret Beaufort nu a făcut niciodată. Singura dată în care mi-a fost milă de ea a fost când a aflat ce poruncă le dăduse mama ei unor oameni; atunci chiar am compătimit-o. Dar pe atunci fusese doar un copil.

De celelalte personaje nu prea am ce să spun; în viața ei nu a avut prea multe care să nu le fi întâlnit și în prima carte. Și dacă a avut, nu s-au remarcat cu nimic important, care să-mi atragă atenția. În afară de cineva, pe care l-am întâlnit” și în serialul The White Queen – în carte nu-mi amintesc să fi citit ceva despre el –, fiind o persoană ce se învârtea mai mult prin jurul Margaretei Beaufort. Acesta a fost sir Henry Stafford, al treilea soț, dintre cei patru, pe care i-a avut Margaret Beaufort, și care, din câte am putut observa, singurul care a și iubit-o cu adevărat, în condițiile în care pe ea nu o prea interesa de afecțiunea soților ei. Nu a fost un personaj care să se remarce extraordinar de mult prin acțiunile lui, cât prin comportamentul pe care-l avea față de soție, dar și față de binele fiului acesteia – Henry Tudor. Pentru că, pentru Henry al VII-lea, i-a fost tată vitreg. Și cu toate că nu-i era copil legitim, nu l-a iubit pentru că ar fi avut vreo șansă la tronul Angliei – așa cum a făcut Thomas Stanley, ultimul soț al mamei lui –, ci l-a iubit deoarece ținea la el, cu toate că l-a văzut foarte rar. Poate și pentru că Margaret Beaufort nu era dispusă să-i dăruiască lui vreun copil, așa că s-a resemnat cu băiatul ei. Fiind un bărbat mai mult preocupat de pământurile lui, de siguranța familiei, nu prea îl încânta participarea la vreun război, cu toate că, la cât de mulți oameni avea, putea fi un ajutor considerabil pentru regele lui. Ceea ce mi-a plăcut mult la el a fost faptul că nu a urât-o niciodată pe Margaret, cu toate că, după mine, merita ura lui, după felul cum se comporta cu el. A iubit-o necondiționat, a ținut la ea atât de mult încât era dispus să facă orice pentru a o vedea fericită; participând chiar și la o bătălie pentru ea. Și cu toate acestea, tot un laș a rămas în ochii ei. Ceea ce am mai admirat extraordinar de mult la el a fost că, cu toate că era de partea Casei de Lancaster, știa să recunoască un rege bun în Edward al IV-lea, ce făcea parte din Casa de York, față de alții care nu ar fi recunoscut acest lucru nici într-o mie de ani, din cauza orgoliului. Acest lucru mi-a demonstrat cât de independent era în privința acestui aspect, nefiind un lingușitor care se gudura în fața unui rege incapabil de a conduce – referindu-mă la Henry al VI-lea din Casa de Lancaster –, știind că va duce țara la pierzanie. Tot ceea ce-și dorea era pace, și știa că dacă Edward o putea aduce, să o și mențină, dar să fie și prosperitate în țară, pe lângă, va lupta de partea lui. Cred că a fost singurul personaj care să aibă o astfel de gândire. Mi-a plăcut foarte mult de el!

Un alt personaj pe care l-am considerat – de data aceasta – doar interesant, a fost Thomas Stanley, ultimul soț al Margaretei Beaufort. Total diferit de cel pe care l-am menționat mai sus, mi-a atras atenția prin viclenia cu care a reușit să rămână în viață. Spun acest lucru deoarece el nu a fost niciodată loial unui anume rege, ci își schimba tabăra în funcție de cine câștiga. Asta era și deviza lui, practic: de partea învingătorului. Sau ceva pe aproape.

Despre întâmplări nu am ce să spun deoarece, așa cum am precizat la începutul recenziei, majoritatea au fost aceleași ca și în primul volum, doar că din perspectiva altui personaj. Am mai aflat unele chestii pe alocuri, dar dacă le-aș povesti, s-ar pierde tot farmecul cărții. Și chiar dacă Margaret Beaufort a încercat să pară că este altfel – o persoană pură, o sfântă, precum a fost Ioana d’Arc –, nu prea i-a ieșit din cauza unor aspecte ce au făcut-o ca, în ochii mei, să fie tot o vinovată, o păcătoasă. Așa că, păcatul de care spera să se ferească, a ajuns-o și pe ea, într-un final.  

Și cum am ajuns la final cu recenzia, probabil că voi, cei care veți citi părerea, vă veți întreba de ce i-am dat doar trei stele cărții. Ei bine, au existat două motive care au cântărit foarte mult în ochii mei. Nici un motiv neavând legătură cu felul cum scrie Philippa Gregory, sau din cauza anumitor evenimente. Primul ar fi că nu am considerat-o mai bună decât Regina albă, așa că nu am putut-o clasifica mai sus, iar al doilea motiv ar fi că m-a enervat prea mult personajul narator, Margaret Beaufort. Poate dacă nu s-ar fi comportat în felul cum a făcut-o cu Henry Stafford, i-aș fi dat patru stele. Dar cum mi-a plăcut atât de mult de acel personaj, nu am putut-o ierta absolut deloc. În rest, cartea a fost bună; îmi place foarte mult cum scrie Philippa Gregory, și chiar dacă în unele momente am reușit să mă simt puțin plictisită din cauză că se descriau prea mult unele bătălii, nu m-a împiedicat să o continui. Așa că de-abia aștept să împrumut și volumul trei al seriei, Doamna apelor, de data aceasta având-o ca protagonistă pe Jacquetta Rivers, mama reginei Elizabeth Woodville. Și din păcate, este și ultima din cele cinci cărți apărute la noi, care se află în posesia bibliotecii.

luni, 5 octombrie 2015

„Regele de fier” (Regii blestemați, #1) de Maurice Druon | recitită


Volumul Regele de fier poate fi comandat de pe site-ul editurii Litera

DESCRIEREA: "Blestemați! Blestemați! Blestemați fiți cu toții până la a treisprezecea spiță a neamurilor voastre!"

Hotărât să pună mâna pe bogățiile puternicilor cavaleri templieri, regele Filip al IV-lea îl condamnă la moarte prin arderea pe rug pe Jacques de Molay, marele maestru al Ordinului Templierilor. Dar acesta moare aruncând un îngrozitor blestem asupra regelui, a papei și a mai-marilor regatului, iar din acel moment pare că toate nenorocirile se abat asupra Franței...


RECENZIA: În general, atunci când mă gândesc la istoria care mă interesează pe mine și despre care îmi doresc să mai citesc, singurele țări spre care mă îndrept cu entuziasm sunt: România, Anglia și Rusia. Poate nu neapărat despre războaiele care s-au petrecut în țările respective, cât despre viețile conducătorilor, ale soțiilor și copiilor acestora; îmi plac bibliografiile foarte mult. Am ales România pentru că este țara mea și o consider nespus de fascinantă; am ales Anglia pentru că este un loc plin de o sumedenie de intrigi, de secrete și de personaje istorice ce mi se par foarte ciudate - da, sunt sigură că am ales cuvântul potrivit -, ce m-au captivat de când am început să descopăr istoria; și am ales Rusia deoarece, dacă ar fi să aleg o altă țară unde aș fi nevoită să plec, m-aș îndrepta acolo. Rusia este pentru mine ca un tărâm magic, nu pot explica în cuvinte cât de mult mă atrage această țară; este precum un magnet pentru mine. 

Am spus câte ceva despre țările care mă interesează când vine vorba de trecutul istoric, iar Franța, locul unde se vor petrece întâmplările din această serie, niciodată nu m-a atras în mod special. Nici ca țară în prezent, dar nici ca personaje din trecut. Singurul lucru care m-a făcut să mă îndrept acum într-un mod fascinant de această țară, au fost cavalerii templieri. De când i-am descoperit, m-au făcut foarte curioasă, iar faptul că Jacques de Molay, mai marele maestru al Ordinului Templierilor, a fost cel care a rostit acel blestem de la începutul descrierii, cel care totodată, a reușit să tulbure Franța și pe regele din acel timp - Filip al IV-lea -, pentru atâtea generații ce vor urma. Acesta a fost principalul motiv pentru care am ales această serie - cu toate că țările se leagă între ele prin conducătorii ce erau rude pe atunci -, cavalerii templieri, dar și faptul că "Regii blestemați" a fost pentru George R. R. Martin o inspirație, atunci când a scris seria "Cântec de gheață și foc". Și cum pomenisem mai sus despre conducătorii ce se înrudeau, oarecum, între ei, țin minte că am întâlnit, și în treacăt dar și mai pe larg, nume de familii pe care le întâlnisem și în The White Queen. Bine, având în vedere că acțiunea din "Regii blestemați" a început prin 1300, iar cea din The White Queen prin 1400 și ceva, o dinastie nu avusese chiar atât de mult timp să dispară. Și aici mă refer la Casa Burgundia ce se înrudea cu regina Elizabeth, mai exact cu mama ei, Jacquetta Woodville, dar și cea de Anjou, unde apare Margareta de Anjou, ce domnise înaintea lui Elizabeth pe tronul Angliei, fiind căsătorită cu Henric al VI-lea. Deci vă dați seama ce încurcăreală a fost în Europa pe atunci, din toate părțile!

Faptul că "Regii blestemați" a fost o inspirație pentru scrierea seriei "Un cântec de gheață și foc" nu a făcut decât să mă bucure nespus de mult. Am găsit, într-adevăr, câteva personaje  în Regele de fier care m-au dus cu gândul la cele din seria lui George R. R. Martin, cum ar fi: marele maestru al Ordinului Templierilor, Jacques de Molay și regele Filip cel Frumos. Chiar m-au făcut să-mi spun în gând: da, uite, personajul ăla și celălalt din scriitura lui Martin se aseamănă, într-un fel, cu acestea. Și nu neapărat la modul de-a gândi sau la înfățișare, cât la o anumită întâmplare sau la câteva cuvinte pronunțate. 

Chiar nu știu cu ce aș putea începe să vorbesc despre Regele de fier, deoarece mi s-a părut că a fost una dintre cele mai complexe cărți de acest gen, pe care le-am citit vreodată. Și nu se pune în calcul și seria menționată mai sus. Și cu toate că a fost una complexă – care pentru începătorii în literatură, cred ar fi puțin greoaie –, am citit-o destul de ușor; și sunt la a doua lectură a acestui volum. Așa cum am menționat și la început, faptul că este prima carte care vorbește despre istoria Franței, pe care o citesc, mi-am dat seama că am ratat atât de multe chestii interesante despre trecutul lor, încât nu-mi vine să cred că m-am trezit atât de târziu! Bine, trebuie să recunosc, dacă nu aveau coperțile atât de frumoase și dacă nu se menționa seria lui Martin, cu siguranță nici nu mă uitam la ea dacă o vedeam prin librării sau la bibliotecă. Așa că, fraților, cei care o să-mi citiți recenzia din curiozitate, dacă vă plac cărțile istorice, citiți despre cât mai multe țări și lăsați deoparte gândurile, cum că dacă nu vă atrage țara respectivă, nici istoria lor nu vă interesează să o citiți! Pentru că eu, cu siguranță, după această experiență, mă voi apuca să descopăr cât mai multe țări; începuturile lor. Și sunt foarte entuziasmată de acestă intenție!

Filip al IV-lea (1268-1314)
Nu știu cât de mult și-a meritat regele Filip al IV-lea porecla de Filip cel Frumos, dar din puținele imagini pe care le-am găsit cu acesta pe internet, pot spune că arăta mai deosebit față de multe alte picturi pe care le-am văzut cu alți conducători. Nu știu dacă mi se pare doar mie sau chiar este adevărat, dar din câte mi-am putut da seama, majoritatea desenelor care întruchipau monarhii Europei, se asemănau între ele foarte mult. Nu am cum să știu cum arătau la față cu adevărat – nu dispun, din păcate, de o mașină a timpului –, dar pictorii care se ocupau cu tablourile lor, nu cred că aveau o cunoaștere vastă în a realiza atât de aproape de realitate, chipul unei persoane. Presupun că așa cum a evoluat totul din jurul nostru, cred că așa s-a întâmplat și în domeniul artei. Cel puțin până în secolul al XVIII-lea, mai târziu observând diferențele. Dar e doar părerea mea. Dacă la față arăta cum arăta, despre caracter pot spune că m-a impresionat foarte mult. Având mereu pe chip acea înfățișare de statuie – cum era denumit foarte des de supuși –, arătându-și foarte rar sentimentele în fața oamenilor, încât atunci când o făcea, toți cei de față amuțeau, nu l-am considerat a fi neapărat dur și tiran, cât mai mult faptul că nu dorea să fie influențabil. Și a reușit, într-adevăr. Plus că nu se comporta chiar ca un tiran, având și el o anumită plăcere: câinii. Mi-a plăcut foarte mult de el, și chiar am reușit să râd atunci când își întreba fiul cel mare – Ludovic al X-lea –, care îl urma la tron, despre o anumită chestiune, iar acesta când răspundea, în cele mai multe cazuri nefiind pe placul lui, regele îl oprea simplu, adresându-i doar două cuvinte: taci, Ludovic! Filip cel Frumos nu dorea neapărat să se sfătuiască cu Ludovic al X-lea, deoarece nu avea nevoie de ajutor din partea acestuia, cât voia să vadă dacă îl ducea mintea și gândea atunci când scotea ceva pe gură. Și, într-adevăr, dintre toți băieții pe care i-a avut – neluându-l în calcul pe Robert al Franței, care a murit la doisprezece ani – Ludovic a fost cel mai fără minte, deoarece acționa din impuls, se enerva foarte repede, de aceea primind și porecla de Ludovic Arțăgosul. Nu era de mirare de ce Margareta de Burgundia – soția lui – îl înșela fără vreo remușcare, deoarece avea toate motivele să o facă în condițiile în care cu greu te înțelegeai cu el, fiind morocănos și greu de cap.
"Istoria este un roman care a fost."_ Edmond și Jules de Goncourt  
Așa cum Ludovic mi-a stârnit dezgustul pentru prezența lui în carte, dintre cei trei fii – Ludovic al X-lea (de Navarra), Filip al V-lea (de Poitiers) și Carol al IV-lea (de Valois) –, trebuia să fiu unul care să-mi fie mai drag. Plus că nu toți sunt la fel, așa cum gemenii se aseamănă la înfățișare, dar au caractere diferite. Iar cel dintre cei doi care au mai rămas, a fost Filip al V-lea, fiul cel mijlociu. Ceea ce m-a făcut să-l admir a fost faptul că gândea rațional, spre deosebire de frații lui. Un exemplu ar fi: atunci când cele trei nurori ale regelui Filip cel Frumos au fost descoperite – două dintre cele înșelându-și soții, a treia doar ajutându-le –, Filip al V-lea nu s-a grăbit să sară cu faptul că trebuiau să fie arse, spânzurate, decapitate sau mai știu eu ce practică se folosea în acel timp. Într-adevăr, soția lui, Jeanne de Burgundia, spre deosebire de sora ei, Blanche de Burgundia – soția lui Carol al IV-lea – și de verișoara ei, Margareta de Burgundia – soția lui Ludovic al X-lea –, nu-și înșelase soțul, ci doar le ajutase pentru a nu fi văzute când se întâlneau cu ce doi frați de d’Aunay, deci se poate spune că nu comisese o faptă atât de gravă. Așa că mai jos am pus două fragmente care descriu, pe scurt, cam ce fel de oameni aveau în jur cei trei fii ai lui Filip al IV-lea, și cum erau ei priviți prin ochii tatălui.

“[...] Se gândea cât de lipsită de temei era legea care cerea ca primul născut să fie moștenitorul tronului și cât de prost servea natura, uneori, tronul. Câte tâmpenii putea face, ajuns în fruntea regatului, fiul lui mai mare, acest Ludovic neghiob, repezit și crud? Ce sprijin îi putea fi Carol, care se prăbușea încă de la prima lui nenorocire? Cu siguranță Filip de Poitiers era cel mai dotat pentru domnie. […]”  

Mi-a plăcut foarte mult prima parte a gândurilor regelui, deoarece sunt foarte adevărate; Maurice Druon  este singurul autor de la care să fi citit această chestiune cu privire la legea care-l pune pe tron pe primul născut băiat, ci nu pe cel care este considerat mai vrednic. Poate și din această cauză s-au întâmplat atâtea nenorociri în istorie. Faptul că au ajuns la conducere fel și fel de persoane care nu că nu erau pregătite, ci nu-și aveau locul niciodată pe tronul țării respective. Nu ar fi fost capabili nici după ani și ani de pregătire suplimentară. 

De multă vreme familia era divizată în două clanuri. Valois avea dragostea nepoților Ludovic și Carol, firi slabe, influențabile și cam năuci de vorbăria lui, de viața lui aventuroasă și de tronurile pierdute. Filip de Poitiers, în schimb, era de partea unchiului dEvreux, bărbat calm, drept și echilibrat, care n-a încărcat secolul cu ambițiile lui și care se mulțumea foarte bine cu moșiile lui normande, pe care le administra înțelept.

În general, se spune că: oamenii din jurul tău arată ce fel de persoană ești. Sau cam așa ceva. Dar totuși, dacă ar fi fost căsătorită cu Ludovic al X-lea, Jeanne nu ar mai fi fost privită astfel de către rege și de către ceilalți oameni importanți de la curte; ar fi fost pusă în aceeași oală cu sora și verișoara, și nu i s-ar mai fi acordat același tratament. Iar acesta cred că este un alt exemplu al faptului că regele Filip al IV-lea nu era chiar atât de rău; putea să nu-și asculte fiul, ci doar să-l pună la încercare atunci când l-a întrebat de soarta soției lui. și să facă tot cum voia el. 

În afara personajelor menționate mai sus, au mai existat trei care mi-au atras atenția într-un mod plăcut sau mai puțin plăcut. Primul a fost regina Angliei, Isabela a Franței, a doua fiică a regelui Filipal IV-lea. Cu toate că nu a apărut de foarte multe ori în acest volum, nu a putut să nu fie remarcată. Nu voi spune decât atât despre ea: nu este de mirare că regele și-a asemănat atât de mult fiica cu el. Al doilea personaj a fost contele Robert d’Artois, verișorul reginei Isabela, cel care a avut un rol destul de important în Regele de fier. Viclenia lui, felul cum vorbea cu cei care-l interesau în legătură cu o anumită chestiune, și cum se juca cu ei pe degete, până să ajungă să facă așa cum își dorea el, m-au făcut să fiu foarte atentă atunci când apărea în carte. Presimt că va fi un pion foarte important în această serie.  Iar al treilea, dar nu cel din urmă, a fost Guccio Baglioni, un tânăr italian în vârstă de optsprezece ani. Cu toate că de la începutul cărții nu mi-a făcut o impresie foarte bună, dând-o în bară foarte rău, cu toate înfumurările și gradul pe superioritate pe care și-l afișa, a fost și este în continuare un personaj care m-a atras. Și așa cum am spus și pentru Robert d’Artois, aceeași presupunere o am și pentru el: va fi o piesă importantă în serie. Și chiar sper să nu mă înșel. În afară de aceștia trei, au mai fost câțiva care mi-au stârnit curiozitatea, dar poate îi voi menționa în volumele viitoare, când vor ieși mai mult în evidență.
"Fiecare om, deoarece crede că lumea s-a născut odată cu el, suferă, în momentul când părăsește viața, că lasă universul neterminat. Cu atât mai mult un rege."
Și ajungând la final – cred că este una dintre cele mai lungi, dacă nu chiar cea mai lungă recenzie pe care am scris-o –, de-abia aștept să recitesc și al doilea volum. Am citit – până să mă gândesc că ar fi mai bine să fac o recenzie fiecărui volum, ci nu doar una la toată seria – doar primele trei cărți din serie. Dar voi lua o mică pauză, ca să mă apuc și de altele. Cu toate că mai mult am vorbit despre personaje decât despre acțiunea și întâmplările din volum, sper să vă fi stârnit interesul pentru a-i acorda o șansă seriei lui Maurice Druon. Pot spune că, citind doar primele trei cărți, va ajunge să fie una dintre seriile mele preferate. Și de-abia aștept să ajung la ultima, ca să pot confirma acest lucru.  

P.S: Am menționat mai la începutul recenziei despre Ordinul Templierilor, de unde făcea parte Jacques de Molay, cel ce a rostit blestemul necruțător care se abătuse asupra Franței. Ei bine, pentru cei care nu știu – dar cred că este cunoscut mai de toată lumea acest lucru –, seria arhicunoscută de jocuri video, The Assassin's Creed are legătură și cu templierii. Pentru cei care vor să citească despre ei nu numai de pe Wikipedia sau alte surse, pot vizita și site-ul The Assassin's Creed. E tot un format wikipedia, doar că arată puțin altfel. Se va face și un film, din câte știu, care are la bază aceste jocuri; sunt foarte nerăbdătoare să-l văd!