joi, 10 septembrie 2015

Gossip Girl (2007-2012) | serial

Sezoane: 6 | Episoade: 121

Descrierea: Bine ai venit Gossip Girl, acțiunea se pretrece în Upper East Side, New York, unde cei bogaţi încearcă să facă faţă relaţiilor amoroase, mereu dramatice şi totodată trebuie să facă cea mai bună alegere în ceea ce priveşte viitorul lor – facultatea. Mereu prezentă la evenimente mondene şi având note mari, Blair Waldorf (Leighton Meester) doar are impresia că duce o viaţă perfectă. Deşi are un iubit frumos, Nate Archibald (Chace Crawford), şi plănuieşte să urmeze facultatea pe care a facut-o şi tatăl ei, Yale, „viaţa ei perfectă” este întreruptă de fosta cea mai bună prietenă, Serena van der Woodsen (Blake Lively), care se întoarce în oraş, după ce lipsise un an, fără a spune nimic nimănui. Serena reintră în viaţa sa şi totodată în graţiile lui Nate, care o iubeşte şi este motivul pentru care aceasta plecase. Când totul începe să se destrame, Queen Bee (regina Blair) realizează că viaţa sa nu era tocmai perfectă şi se consolează în braţele lui Chuck Bass (Ed Westwick), prietenul lui Nate, băiatul cel rău, dar fermecător al Upper East Side-ului. Serialul urmăreşte şi câţiva intruşi, care devin parte din Manhattan: Dan Humphrey (Penn Badgley) – prietenul lui Nate şi iubitul Serenei; Vanessa Abrams (Jessica Szohr) – cea mai bună prietenă a lui Dan şi fosta lui iubită; şi Jenny (Taylor Momsen) – sora lui Dan, timidă la început, apoi ambiţioasă.
***
Cum a început totul: Poate că unora dintre voi vi se pare puțin ciudat faptul că acest serial a apărut cum multă vreme, terminându-se acum trei ani, iar eu tocmai acum m-am gândit să-l vizionez. Nu, nu sunt provenită dintr-o peșteră, și nu, nu am dat de curând de internet și de civilizație ca să fi descoperit de-abia acum Gossip Girl. Probabil că mai sunt persoane care nu l-au văzut, dar în cazul meu, cam toate cunoștințele mele l-au vizionat acum multă vreme, iar eu fiind cam singura care nu a făcut-o – până acum –, m-am gândit: uau, ce e așa tare la el, de a fost văzut de atâtea persoane? Părerea mea o voi spune, mai pe larg, puțin mai jos, dar momentan mai am un lucru de precizat, și anume: cum de m-am hotărât, într-un final, să-l vizionez.

Nu știu câți dintre voi mai țineți minte, dar acum câțiva ani acest serial a fost difuzat de către Protv – da, acel post care s-a tâmpit de tot, împreună cu alte câteva. Cum era dat cam în jurul orei 12, cam rar apucam să ajung să mă uit la el, având în vedere că eram prin clasa a șaptea sau a opta – cred –, și ieșeam după ora 13. Dar cum mai existau momente mai fericite, se întâmpla să vin acasă mai devreme. Bine, nu acest lucru este important. Vă dați seama că nu înțelegeam mai nimic din ce se întâmpla, dar cum era cu adolescenți bogați, plini de fițe și extra privilegiați cam de multă lumea, tentația era destul de mare. Fiind în generală, nu prea îmi ardea să stau în casă, să caut pe internet și să-l iau de la capăt, ca să pot să-mi dau seama de ce Blair urla la Serena, care era cauza pentru care Jenny era pedepsită și făcea câte o moacă enervantă, sau de ce Dan l-a pocnit pe Chuck. Lunile au trecut, anii au trecut, serialul se terminase, iar eu îl uitasem complet. Până acum ceva timp când mi-au apărut în față cărțile autoarei Cecily von Ziegesar pe un canal de youtube. Știam că adaptarea serialului era după o serie, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să le citesc, deoarece erau prea multe volume, dar și pentru că, acum, după ce am citit atâtea cărți pentru adolescenți, mi-a cam pierit “pofta” pentru acest gen. Bine, există câteva excepții, dar aici este o altă poveste, pe care nu o voi înșira acum. Așa că am ajuns la vara lui 2015, bacalaureatul s-a dus, deci că am avut o vară liberă. Ce puteam face altceva decât să mă uit la seriale? Și așa a început călătoria mea – de la cap la coadă – cu Gossip Girl


***
Recenzia: După ce m-am gândit să-l urmăresc – creierul meu avea o contradicție între a o face sau nu deoarece, fiind sigură că interesul se diminuase puțin față de anii trecuți –, începutul avusese un impact destul de mare asupra mea. Pot spune că unul mai mare față de multe alte seriale pe care le-am început. Îmi plăcuse ideea de reîntoarcere pe neașteptate, cu nepusă masă, felul cum Serena dăduse peste cap, din nou, din câte aflasem mai târziu, viața ce intrase pe tărâmuri normale pentru locuitorii din Upper East Side. Avusese un început chiar promițător; nu pot spune că nu a continuat așa pentru multe episoade ce urmau. Și cu toate acestea, au fost câteva aspecte care m-au enervat destul de mult; nu mă refer neapărat la o întâmplare sau altele care ar fi evidente. Ci la câteva persoane ce m-au enervat extraordinar de tare pe tot parcursul serialului. Dar despre acestea voi scrie puțin mai jos, nu înainte de-a vorbi puțin despre ce mi-a plăcut.

Cecily von Ziegesar  clar știe să construiască evenimente neplăcute care să se lege cu altele din care să degenereze fel și fel de discuții cât mai inconfortabile sau compromițătoare. Acest lucru nu-l pot nega. Nu m-am documentat în legătură cu viața acesteia – de obicei nu o fac atunci când nu prea mă interesează –, dar din numele care se aseamănă puțin cu cel al unora din cele două familii din serial, sau faptul că s-a informat temeinic despre cum se trăiește în acel mic tărâm separat de majoritatea locurilor din New York, presupun că într-adevăr unii moștenitori ai bogaților din Manhattan, chiar trăiesc așa. Mereu voi avea un respect anume pentru autorii ce reușesc să lege atât de bine acțiunile între ele, încât să le facă să se potrivească precum piesele unui puzzle, ca mai târziu să reiasă ceea ce-a fost în numeroasele scandaluri realizate de personajele principale și nu numai. Iar noutățile cât mai ciudate pe care le primeam din partea autoarei prin intermediul actorilor erau, ba stupide și total prostești din partea personajelor, ba foarte interesante, ce te țineau în priză. În legătură cu acest aspect, nu pot nega nimic despre acest serial.

Mi-am dat seama că nefiind învățat să trăiești mai modest, să muncești, să te sacrifici de unele lucruri, ca să primești ceva ce te va ajuta mai mult, și să deții într-o proporție de 80%  – să zicem – totul pe tavă, nu știi cum este să nu ai. Să treacă altul în fața ta, nemuncind mai mult decât ai făcut-o tu și totuși să fie înaintea ta. Poate că singurele personaje ce au fost puțin mai realiste în ochii mei erau Dan și Vanessa – dintre cei tineri, Rufus ieșind din calcul –, până la un punct. Dacă l-a început l-am considerat pe Dan mai puternic, cu timpul nu l-am mai privit așa în ochi, ci doar pe Vanessa, cu toate că a mai ratat uneori. Poate că unii dintre voi mă veți judeca și veți spune în felul următor: cum poți spune că tinerii bogați ai serialului nu au muncit ca să ajungă acolo unde sunt? Notele mari ale lui Blair nu înseamnă nimic? Totuși, a muncit! Da, poate ea a muncit – cred că a fost una din cele două persoane din Gossip Girl care s-a străduit foarte mult să ajungă acolo unde-și dorește, și să se schimbe –, dar ce poți spune despre Nate? Dacă până la sfârșitul sezonului doi sau trei – nu mai știu exact – a fost băiatul corect, care încerca să aplaneze situațiile, mai târziu am ajuns să-l urăsc enorm de mult, într-atât de mult încât mi se făcea de-a dreptul scârbă când îl vedeam pe ecran. 

Că tot am ajuns la personaje, aș vrea să continui cu cele care m-au enervat de-a dreptul, ca apoi să termin într-un mod frumos. Sper eu. Și că tot vorbeam de Nate, cu tot ajutorul pe care-l dădea, cu toată bunătatea pe care o împrăștia prietenilor, a sfârșit prin a fi în tabăra adversă, chiar până la ultimul episod. Pentru că nici până acum nu-l plac, nici măcar nu-l agreez, nu-l mai suport de loc, și pot spune că se află pe prima poziție împreună cu Jenny. Da, Jenny Humphrey! Ei doi chiar se pot lua de mână; le-ar fi stat chiar foarte bine împreună în serial. Până la final. De ce? Pentru că erau influențabili, foarte, foarte ușor, au ajuns să fie penibili în cele mai multe situații, și chiar să ajungă uneori la a fi chiar prostănaci. Pe al doilea loc o pot clasa pe Vanessa, cu toate că pe ea am înțeles-o de multe ori, la fel cum aș fi putut face și în cazul lui Jenny, doar că unele decizii atât de fără logică pe care le lua, au scăzut-o foarte mult în ochii mei. 

De-ar fi să aleg între Serena și Blair, categoric aș fi de partea lui Blair. Cu toate că dacă m-ar fi întrebat cineva de pe la jumătatea serialului, pe cine prefer din cele două, aș fi ales-o pe Serena, fără să ezit. Dar atitudinea pe care începuse să o aibă, foarte copilăroasă – când eu o considerasem cea matură dintre ea și Blair –, m-a făcut să mă schimb în privința ei. Eu, în general, nu prefer personajele mai fițoase, mult mai ocupate să se ocupe de ele decât de cei din jur, sau să catalogheze pe cineva ca fiind fără valoare, înainte de-a discuta cu acea persoană. Dacă la alte persoane fictive sunt puțin reticentă când vine vorba de-a le simpatiza, când a fost vorba de Blair, mi se părea că era firesc să fie așa. Nu puteam să-mi imaginez ca Blair Waldorf să fie altfel decât Balir Waldorf; oricât de mult s-ar fi schimbat, tot mai bine i-ar fi stat așa. Dar maturizarea ei tot s-a văzut într-un final, și mi-a plăcut foarte mult ceea ce-am descoperit la ea. 

Ca personaj preferat, îl aleg pe Chuck, chiar dacă și Eric se poate bate cu el pe același loc. Dintre toți din serial, Charles (Chuck) Bass a avut cea mai mare evoluție. În primul episod îl priveam numai cu ochi critici, neputând să-i găsesc vreun atuu care să-mi placă, ceva care să mă determine să spun: da, nu e personajul afurisit, are și el bunătatea lui! Dar cu fiecare episod pe care-l urmăream, evoluția lui se vedea – chiar dacă, la început, o puteai sesiza doar cu lupa –, schimbările prin care trecea; transformarea lui de la un adolescent plin de fumuri, preocupat doar de fete și băutură, până la un bărbat cu responsabilități uriașe, cu îndatoriri de care numai de el depindea pentru a fi duse la bun sfârșit. Bine, poate a fost ajutat în maturizarea aceasta atât de bruscă și nenorocirile pe care le-a avut de-a lungul sezoanelor. Pentru că l-am considerat cel mai chinuit personaj. Au fost multe momente în care mi-a fost foarte greu să nu mă întristez pentru el, să nu simt milă, compasiune pentru durerile pe care le suferea acesta, iar atunci când nu avea pe nimeni lângă el care să-l sprijine, să-l ajute în a-și reveni, o uram pe Cecily von Ziegesar, pentru toate prin care era nevoit să treacă acest personaj. Categoric personajul preferat din tot serialul! 

Iar ca și cuplu, fără doar și poate îi prefer pe Chuck și Balir! Mi s-au părut a fi cei mai naturali, chiar și atunci când nu voiau să recunoască dragostea pe care și-o purta unul celuilalt. 

În legătură cu nevoia mea de a scădea două steluțe din punctajul pe care l-am acordat serialului Gossip Girl, pe lângă personajele pe care nu le-am putut suferi deloc – enervându-mă într-atât încât să fiu nevoită să dau o notă mai mică –, se adaugă și unele momente din serial care mi să păreau mult prea evidente. Atât de evidente încât aveai impresia că personajele aveau un grăunte în loc de creier. Că gândeau precum o găină, sau că semănau cu țânțarii ce se izbesc de căte un bec, deoarece văd ei lumină. Aceste momente mă făceau să-mi dau ochii peste cap; uneori chiar dorind să ajung în punctul în care să renunț la serial, să ajung la concluzia că a fost un eșec mare pentru mine. 

Cât despre cine era de fapt personajul din spatele lui Gossip Girl, mă așteptam și nu prea. Mă așteptam pentru că era puțin dorința aceea de a fi oarecum în centrul atenției, și cum puteai mai bine decât să te dai drept o mare bârfitoare, ce răspândea toate zvonurile pe care le primea de la fel și fel de persoane. Și că tot veni vorba de zvonuri. Chiar nu credeam că dacă te dai drept un prieten adevărat, că susții sus și tare în fața tuturor că vei fi mereu alături de persoana respectivă, vei fi în stare să răspândești cele mai urâte lucruri despre acel om. Aici pot fi total de acord cu vorbele lui Louis Grimaldi, prințul din serial, pe care nu mi le mai amintesc exact, dar pot spune că vorbea despre adevărata prietenie, care în Gossip Girl nu exista de multe ori. Dar revenind la începutul acestui paragraf, nici nu mă așteptam ca acel personaj să fie de fapt Gossip Girl, care, țin minte că se dădea drept a fi un om cu scrupule, nefiind acea persoană care să se comporte într-un astfel de mod. Dar ce să-i faci, viața te poate lăsa cu gura căscată atunci când nu te aștepți!

Și ajungând la final cu această recenzie, aș vrea să închei prin a vorbi puțin despre cărțile ce stau la baza acestui serial, și a spune doar atât: nu le voi citi niciodată! Și nu pentru că nu-mi doresc să mă întâlnesc din nou cu personajele pe care le-am detestat, ci pentru că mi s-ar părea destul de plictisitoare. Nu știu cum sunt scrise, dacă sunt la persoana a treia, din perspectiva doar a unui personaj sau a mai multora, dar cert este că sunt sigură că ar reuși să mă enerveze mai mult decât să mă atragă. Poate dacă nu aș fi văzut serialul, m-aș fi gândit să le dau o șansă – mai ales că ultima dată când am mers la bibliotecă, am văzut câteva volume acolo, deci nu aș putea spune că am dat bani degeaba pe un volum –, dar acum, gândul a dispărut; chiar complet! Plus că am aflat de la cineva – nu direct – cum că sunt, într-adevăr, destul de plictisitoare față de serial. Dacă serialul avusese astfel de momente, uneori, ele parcă trecând extrem de greu, într-o carte, cu fel și fel de descrieri, cu povestiri din perspectiva lui Gossip Girl, acest sentiment s-ar intensifica.  

Trecând peste aspectele care m-au deranjat, per-total serialul a fost interesant. Și dacă mai sunt persoane ce încă nu l-au văzut, din partea mea îl primesc drept recomandare. Cine știe? Poate voi veți avea o altă relație cu personajele pe care nu le-am agreat eu, iar acele momente ce nu m-au încântat pe mine, vouă vi se vor părea perfecte. Așa că nu pot decât să vă urez: vizionare plăcută!

2 comentarii:

  1. Eu am vazut serialul acum ceva vreme si pe mine chiar m-a prins si m-a tinut captivata, desi la un moment dat mi se pareau mult prea multe intrigi si personajele deveneau iritante, dar pana la urma a fost ok :D

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Și pe mine m-a captivat, dar cum ai spus și tu, până la un punct. Uneori, chiar devenea ușor enervant și plictisitor.

      Ștergere