luni, 28 septembrie 2015

"Regina albă" (The Cousins War #1) de Philippa Gregory

Descrierea: Inaugurând un nou ciclu de romane dedicat de astă dată dinastiei Plantagenetilor, Regina albă (2009) zugrăvește cu o fidelitate impresionantă una din cele mai întunecate și mai framânțate perioade din istoria Angliei - Războiul celor Două Roze. Mizând pe aceeași combinație fascinantă între legendă și biografie, ficțiune și adevăr istoric, cu care și-a obișnuit cititorii, Philippa Gregory readuce la viața una dintre figurile feminine marcante ale perioadei - regina Elizabeth Woodville - și urmărește destinul uimitor al acestei femei de o neasemuită frumusețe care ajunge peste noapte, dintr-o văduvă săracă din mica nobilime, însăși regina Angliei, prin căsătoria secretă cu Edward al IV-lea. O adevărată cronică de epocă, romanul recontituie din perspectiva acesteia rivalitățile permanente dintre cele două ramuri ale dinastiei Plantageneților, Casa de Lancaster și Casa de York, războaiele violente pentru supremație dintre Henric al VI-lea și Edward al IV-lea, intrigile complicate și trădările infame, alianțele îndoielnice și crimele pline de cruzime nelipsite din jurul puterii, atmosfera de teroare și nesiguranță care domnește pretutindeni în Anglia secolului XV-lea.
Regina Elizabeth Woodville din mini-serialul The White Queen și regina Elizabeth Woodville (1437-1492)
Recenzia: După ce am terminat de citit Regina albă, de curiozitate m-am dus pe Goodreads și am trecut puțin peste câteva recenzii făcute de către străini, acestei cărți. Surprinzător pentru mine, cam toate pe care le-am citit nu conțineau păreri bune, ci mai mult niște critici pe care le consider inutile, și despre care mi-am făcut o părere finală în legătură cu faptul că oamenii nu prea citesc nota de final, în care autorul – mai ales dacă acea carte conține influențe sau vorbește despre istorie – scrie despre cât de mult s-a inspirat din realitate pentru conținut sau unde a trebuit să intervină ficțiunea deoarece unele informații primite aveau lacune. Iar Philippa Gregory a și specificat în Nota autoarei, pe care o voi cita: “[…] Acest roman conține mai multă ficțiune decât cele pe care le-am scris anterior, întrucât ne aflăm într-un trecut mai îndepărtat decât epoca dinastiei Tudor și documentele sunt mai lacunare. De asemenea, țara se afla în război și multe decizii au fost luate pe loc, fără a lăsa în urmă dovezi documentare.[…]” Scrie negru pe alb faptul că autoarea a trebuit să introducă ceva ficțiune în unele scene ale cărții pentru a lega între ele acele părți ce nu aveau un anumit curs din cauza acelor bucăți lipsă. Cea mai mare vâlvă s-a făcut din cauza subiectului legat de cei doi fii de York: Edward și Richard. Din cauza faptului că nu existau dovezi clare despre ce se întâmplase cu cei doi prinți după ce unchiul lor Richard al III-lea, fratele cel mic al tatălui lor, regele Edward al IV-lea, devine conducător. Nefiind sigură de soarta lor, a fost nevoită să vină cu idei, astfel prințul Edward – cel ce trebuia să fie încoronat în locul unchiului său, Richard – se presupune că a fost închis în Turnul Londrei, și apoi omorât, în timp ce fratele lui, Richard, a fost trimis departe de către mama acestuia, pentru a nu fi găsit. Regina Elizabeth nu-și dorea ca și cel de-al doilea copil să cadă în mâinile actualului conducător, așa că a trimis un alt băiat în locul acestuia. Bineînțeles, aici este o chestie care m-a încurcat și pe mine puțin, deoarece cartea se termină într-un fel, iar serialul The White Queen (click pe titlu pentru a ajunge la recenzie) se termină într-un alt mod. Nu m-a deranjat faptul că s-a terminat diferit, cât m-a încurcat, deoarece sunt două sfârșituri foarte diferite, care duc ambele povești în două direcții total opuse. Așa că nu știu care dintre ele se aproprie mai mult de adevăr. Dar cum serialul nu va continua și cu celelalte cărți din serie, o să mă bazez în continuare pe sfârșitul din carte; oricum, în următorul volum, Regina roșie, se va vorbi despre lady Margaret Beaufort, mama regelui Henric al VII-lea. Iar povestea din acest volum se va repeta, doar că din perspectiva ei, plus alte câteva lucruri noi.

Ca să întăresc și mai mult ceea ce-am scris mai sus în legătură cu cei doi prinți de York, am mai selectat încă un fragment din ceea ce-a scris Philippa Gregory în Nota autoarei. Atâta timp cât nu iau părți din poveste – cel puțin nu mult, nici atunci când o fac –, nu cred că se numește încălcarea dreptului autorului. Iar fragmentul pe care-l citez, spune în felul următor: “De asemenea, nu știm precis nici măcar acum (după sute de teorii) ce s-a întâmplat cu prinții din Turn. Eu presupun că Elizabeth Woodville a pregătit un adăpost sigur pentru ce-l de-al doilea fiul al ei, prințul Richard, după ce i-a fost luat primul fiu. Ipoteza provocatoare, avansată de numeroși istorici serioși, că e posibil ca prințul Richard să fi supraviețuit m-a făcut să speculez că poate nu l-a trimis în Turn, ci a folosit alt băiat în locul lui. Dar trebuie să-l avertizez pe cititor că nu există dovezi solide în sprijinul acestei idei. ” Acest fragment se aplică în cazul persoanelor care încă nu au citit această carte și care nu prea o fac nici cu notele autorilor, și dacă vor să o lectureze, ar trebuie să cunoască aceste ipoteze. Și cu acest lucru, voi începe, în sfârșit, să vorbesc despre acțiune și personaje, dar să fac și o mică comparație între carte și serialul The White Queen.

Bineînțeles că am auzit de Războiul celor Două Roze, doar că până să ajung să am contact direct cu această carte, nu mă documentasem foarte mult în legătură cu persoanele ce au luat parte la acest conflict istoric. În momentul când am început să mă uita la The White Queen pentru prima oară – doar că atunci, din zece episoade, văzusem doar câteva –, habar nu aveam că a fost făcut după romanul Philippei Gregory, cu toate că, fiind atentă acum, s-a precizat la începutul mini-seriei acest aspect. Inițial, credeam că ficțiunea pe care o adăugase autoarei cărții fusese faptul că le acordase celor două doamne – Jacquetta Rivers și Elizabethei Woodville – titulatura de vrăjitoare. Nu îmi este secret faptul că, în trecut, cam orice chestie pe care nu o înțelegeau majoritatea oamenilor, gândurile li se îndreptau instantaneu spre vrăjitorie, găsindu-se imediat cei care să fie acuzați de astfel de vrăji. Cea mai cunoscută personalitate istorică pe care o știu ca fiind numită vrăjitoare – cu toate că din alte motive –, a fost Ioana d’Arc, dar nu vreau să intru prea mult în subiect, deoarece nu aș vrea să deviez de la cel prezent. Dintre cele două menționate mai la început, Jacquetta mi s-a părut a fi una dintre cele mai puternice femei din acest roman; împreună cu Margaret Beaufort. Sunt convinsă că, dacă nu ar fi fost ea prezentă atât de mult în viața Elizabethei, aceasta nu cred că ar fi ajuns atât de departe cu regele Edward. La fel ca și în carte, în serial a fost portretizată la fel de puternic, actrița aleasă mi s-a părut că a fost una dintre cele mai bune decizii din toată distribuția. Naturalețea cu care își interpreta rolul, tăria pe care o avea și felul cum juca totul pe degete, de la a-l face pe soțul ei să cedeze, la a o sprijini atât de mult pe Elizabeth și până la a reuși să se salveze de la moarte, doar prin câteva cuvinte rostite mai marilor de atunci. Categoric, acum, după ce am citit cartea, este personajul meu preferat din Regina albă; sunt nespus de nerăbdătoare să citesc al treilea volum al seriei, Doamna apelor, ce îi este dedicat ei, scris din perspectiva acesteia. Aș putea să continui cu această carte – volumele se pot citi în ce ordine dorește fiecare –, dar îmi place să le iau în ordine. 

Și că tot sunt la personajul Jacquetta Rivers, a existat în carte un fragment în care aceasta vorbește despre ceea ce simte o mamă, care m-a impresionat nespus de mult, așa că nu m-am putut abține să nu-l postez aici: Când crești un copil și devine bărbat, începi să crezi că a scăpat de primejdii și că nu te mai pândește pericolul de a te trezi cu inima frântă. Când un copil trece prin toate bolile copilăriei, când vine un an de molimă care îi ia pe copiii vecinilor tăi, dar băiatul tău supraviețuiește, începi să crezi că va fi mereu în siguranță. În fiecare an te gândești că s-a mai îndepărtat cu un an de pericol, că s-a mai apropiat cu un an de maturitate.” Cred că acest gând îl are fiecare mama în cap, fie că a fost acum sute de ani sau se întâmplă în prezent. Pe mine m-au zguduit puțin aceste propoziții, și cred că nu-i poți fi indiferent oricum. Poți înlocui toate acele boli, cu acestea din secolul nostru, și tot acolo vei ajunge. 

Despre întâmplările din carte nu pot spune decât că-mi pare rău pentru felul cum au murit unii, că-mi doresc ca unele părți – chiar dacă au fost dovedite cu documente sau altfel de cercetări – să fi fost vreo eroare din partea istoricilor, ca analizele pe care le-au făcut unor momente adevărate, să fie de fapt false. Spun acest lucru deoarece mi-aș fi dorit ca George Plantagenet, cel de-al doilea frate dintre cei trei fii de York – Edward al IV-lea; George, duce de Clarence și Richard al III-lea – să fi avut un alt sfârșit. Spun acest lucru deoarece îmi este greu să cred că, prin toate chestiile prin care a trecut, a murit astfel, ca un laș, doar pentru a-i da o lecție fratelui său. Eu îl consideram mult mai puternic, mai ales că, dacă nu ar fi murit astfel, ar fi fost preferatul meu dintre toți cei trei fii de York. Cât despre ceilalți doi frați, Edward, spre deosebire de mini-serial, aici mi s-a părut a fi mai puternic, mai stăpân pe sine, un conducător mai bun. Chiar și la început, atunci când era numit băiețandru, am simțit o diferență față de băiețandrul din The White Queen și cel din Regina albă, cartea. Iar Richard, fiind cel mai mic, între el și Edward existând o diferență de nouă ani – nu sunt complet sigură –, mi s-a părut a fi tocmai viceversa față de rege. În serial, chit că avea o vârstă  destul de fragedă, l-am văzut mai matur – și nu mă refer la actorul ales, cu toate că arăta mult mai în vârstă pentru un puști de șaisprezece sau șaptesprezece ani –, ci la felul cum se comporta. Spre deosebire de carte, unde vârsta i s-a văzut. 

Făcând o paralelă între Dinastia Tudorilor – cea care va urma la tronul Angliei prin Henry al VII-lea și Elizabeth de York, fata cea mare a lui Edward al IV-lea și a Elizabethei Woodville – și cea a Dinastiei Plantagenet, cea de-a doua mi s-a părut a fi mult mai interesantă, cu toate că am văzut doar o parte, și până la sfârșitul ei, deoarece înaintea lui Edward al IV-lea, au mai existat și alți plantageneți. Chit că Henry al VIII-lea – cel care va pune capăt Dinastiei Tudorilor – mi s-a părut a fi unul dintre cei mai interesanți regi din Europa. Pentru cei care doresc să vadă serialul ce-l are ca personaj principal pe acesta, și anume The Tudors, pot citi recenzia pe care am făcut-o acum puțin timp.

Așa cum precizasem în recenzia făcută mini-serialului The White Queen, că-i voi acorda o notă de-abia atunci când voi termina cartea, m-am ținut de cuvând, dându-i 4 din 5 stele. Motivul pentru care am făcut-o a fost deoarece – cum am spus mai la început – cartea și serialul au avut două finaluri total diferite, iar mie cel din The White Queen mi-a plăcut mai mult. Cum cărții i-am dat tot același punctaj – motivul pentru care am făcut-o a fost moartea tâmpită pe care a avut-o George, care nu mi-a plăcut deloc, fie ea realitate sau nu – a fost deoarece, chiar dacă am fost încântată mai mult de sfârșitul din serial, nu puteam pune cartea pe aceeași treaptă cu mini-serialul. Categoric Regina albă a fost mult mai bună pentru mine. 

duminică, 27 septembrie 2015

The Tudors (2007-2010) | serial

Sezoane: 4 | Episoade: 38

Descrierea: Nominalizat la Emmy şi câştigător al Globului de Aur, Jonathan Rhys Meyers (Match Point, Mission:Impossible 3) îl interpretează pe Henric al VIII-lea, aşa cum nu a fost prezentat niciodată: atractiv, pasional, „cel mai senzual Henric al VIII-lea al tuturor timpurilor”. Cu o mare dorinţă de putere şi sete de dragoste, tânărul şi curajosul monarh îşi guvernează regatul şi îşi trăieşte viaţa cu o crudă neglijenţă.Istoria este rescrisa de Michael Hirst. Aceasta drama reprezinta splendida renastere a dinastiei tudorilor sub conducerea regelui Henric al VIII-lea. In toate cele 4 sezoane ale serialului se regaseste adevarul istoric nefardat, lipsit de inhibitii, al contraversatului rege Henric Tudor al VIII-lea, cunoscut pentru casatoriile lui numeroase si de scurta durata, sotiile fiind ori condamnate la moarte ori alungate de la curtea regala.


***
Cum a început totul: Serialul de față este la a doua vizionare, prima dată l-am văzut acum câțiva ani – trei sau patru, parcă – și pot spune că mi-a plăcut mai mult acum. Mi-a dat senzația că parcă l-aș fi înțeles mai bine, că am fost mult mai atentă, analizând situația și prin ochii personajelor care consideram că făcuseră, la început, lucruri rele. Că doar complotaseră împotriva regelui, pentru a-i face rău. Mi s-a părut că aș fi urmărit același serial, doar că mult mai intens, părându-mi a fi mult mai interesant. Motivul pentru care mi-am dorit să-l văd atunci a fost – nu pentru că era un serial istoric, fiindcă pe atunci nu ajunsese să-mi placă atât de mult acest domeniu – deoarece apărea în distribuție Jonathan Rhys Meyers. Îmi plăcuse foarte mult cum jucase în August Rush și în From Paris with Love, împreună cu John Travolta. Vi le recomand pe amândouă deoarece sunt două filme extraordinare și merită văzute. Mai târziu, după ce-l văzusem în serialul The Tudors, l-am putut urmări și în Dracula, unde l-a interpretat pe Alexander Grayson, serial ce a fost anulat, din câte știu; în The Children of Huang Shi, unul dintre cele mai emoționante filme pe care le-am văzut, merită vizionat de o mie de ori și cred că tot vei ajunge să plângi ca și cum ar fi pentru prima oară; și ultima dată în The Mortal Instruments: City of Bones, primul film din seria foarte cunoscută a autoarei Cassandra Clare. Pot spune că regret enorm de mult faptul că continuarea seriei s-a anulat, deoarece consider că un Valentine Morgenstern mai bun decât Jonathan Rhys Meyers, nu există. Și nu o spun din cauza faptului că este un actor pe care îl admir foarte mult – dacă ar fi fost și primul film în care l-aș fi văzut, la fel aș fi zis –, ci pentru că este adevărat. Dar din câte știți se face un serial după această serie de cărți, Shadowhunters, iar pe mine distribuția aleasă nu prea mă încântă. Dacă s-ar fi păstrat aceeași actori ca și în film, ar fi fost perfect. Dar despre acest subiect voi vorbi mai pe larg, atunci când voi fi urmărit episodul pilot din acest serial. 

Acum am ales să-l văd din nou deoarece voiam foarte mult să-i fac o recenzie, dar pentru că trecuse atât de mult timp de la prima vizionare, uitasem destul de multe chestii; l-am terminat în trei săptămâni de data aceasta.

Și încă o chestie pe care ar trebuie să o cunoașteți în legătură cu Jonathan Rhys Meyers: cântă. Da, ați citit bine, și are o voce chiar foarte frumoasă. În This Time veți vedea câteva scene din August Rush   


***
Recenzia: Cred că vă este tuturor cunoscut faptul că Henric al VIII-lea este cel mai cunoscut în istorie ca fiind regele cu cele mai multe soții, șase la număr. Și nu pot spune că era ghinionist pentru că i-ar fi murit fiecare soție de vreo boală sau din cauza complicațiilor ce apăreau după sarcină. El a fost genul de rege arogant, ce credea că totul i se permitea, că putea schimba fiecare lege atunci când nu-i mai era pe plac, sau era un impediment în a-și exercita cine știe ce dorință pe care o avea el pe moment. Cred că i-a semănat puțin la aroganță bunicului său, Eduard al IV-lea, tatăl mamei sale, Elisabeta de York. Așa a fost și cu soțiile lui Henric al VIII-lea; voia să aibă câte o noutate care să-i treacă prin pat, dar să nu o țină pentru totdeauna lângă el, deoarece s-ar fi plictisit de ea. Consider că singurul lucru care nu l-ar mai fi făcut să se plictisească de vreo regină era ca aceea să-i dăruiască constant câte un fiu. Așa cum a făcut și Jane Saymour, singura dintre cele șase regine care i-a putut face un băiat. Dar cum se întâmplă – și aici chiar cred că a fost ghinionist –, după moartea lui Henric al VIII-lea, fiul lui, Eduard al VI-lea a fost încoronat la vârsta de noua ani, ca mai apoi să moară după șapte, la doar șaisprezece ani. Într-un fel mă bucur că nu a mai apucat să trăiască Henric al VIII-lea, până ce făcea fiul acestuia vârsta respectivă, deoarece dacă ar fi fost martor la moartea lui Eduard, sunt sigură că ar fi înnebunit cu adevărat.

Bineînțeles, dintre toate nevestele pe care le-a avut, pe câteva le-a iubit cu adevărat, iar Jane Saymour se afla printre ele. După mine, dacă nu ar fi murit la câteva zile după naștere, numărul soțiilor pe care le-ar fi avut regele, s-ar fi oprit la trei. Iubirea pe care i-o purta acesta nu se compara cu celelalte, iar moartea acesteia s-a revărsat foarte mult asupra sufletului său, dar și asupra conștientului, pentru o perioadă. Era pierdut în sine, apărea destul de rar în public; efectiv nu-l mai interesa mai de nimic. Excepție făcând Eduard, ce se preocupa foarte mult de siguranța și sănătatea pe care dorea să i le păstreze intacte, fiind singurul său băiat și următorul la tronul Angliei. Așa cum am spus la început, printre cele șase soții ale acestuia, câteva i-au ajuns cu adevărat la inimă. În afara lui Jane Saymour – care este, de altfel și una dintre preferatele mele, împreună cu Anne Boleyn și Catherine de Aragon –, în rândul lor se regăsea Catherine Parr, cea din urmă regină. Fiind destul de bătrân, cred că deja se săturase să-și caute fete tinere pe care să le încoroneze, având în spate un eșec în Katherine Howard, pe care nu am putut-o suferi deloc, așa că de cum a văzut-o pe Catherine Parr la curte, a considerat-o perfectă; cu toate că încă-și mai dorea copii – băieți – din partea acesteia. A treia dintre cele șase regine, sunt convinsă că a fost Catherine de Aragon; cu toate că nu i-a purtat o dragoste pasională, genul acesta nebun, cel puțin a respectat-o foarte mult și din felul cum a reacționat la moartea acesteia, cred cu o convingere uriașă că a regretat foarte mult felul cum se purtase cu ea, dându-și seama cât de mult îl iubise aceasta. Țin minte că spusese într-o scenă că ar fi dispusă să renunțe la propria-i fiică – Maria I – pentru a intra din nou în grațiile acestuia și a fi recunoscută din nou ca fiindu-i soție și regină. Cred că în adâncul sufletului său, regele Henric chiar i-a fost loial într-un fel și a iubit-o cu adevărat, pentru că, atât cât fusese regină era iubită de popor, iar iubirea pe care și-o arătau oamenii față de ea, nu avea cum să nu fie – oricât de puțin – și în interiorul său. Măcar genul acela de iubire-respect.  


Dintre toate cele șase regine, așa cum am spus și mai sus, cea pe care nu am putut-o suferi deloc a fost Katherine Howard, cea cu numărul cinci. Înaintea acesteia, Anne de Cleves nu apucase să fie regină a Anglie decât foarte puțin timp. Înainte de-a reveni la Katherine Howard, aș vrea să vorbesc puțin și despre Anne de Cleves. Nu a fost printre preferatele mele, într-adevăr, și nu pentru că m-ar fi enervat cu ceva; atât cât a fost regină nu a făcut nimic care să-l supere pe Henric, poate doar faptul că nu arăta așa cum spera el: frumoasă. Acesta este și motivul pentru care căsătoria acestora s-a încheiat doar după câteva luni: faptul că nu era pe placul lui. Nu știu cum au ales cei de la distribuție, dar eu nu o consider deloc potrivită pentru acest rol pe Joss Stone, deoarece ea nu este deloc urâtă. Într-adevăr, fizionomia ei este puțin mai altfel decât cea a celorlaltor regine, având un chip nu foarte comun, dar după părerea mea este mult mai frumoasă decât actrița ce a interpretat-o pe Katherine Howard, Tamzin Merchant. Și nu o spun pentru că mi-a displăcut personajul. Poate că Anne de Cleves nu era stereotipul fetelor din înalta societate a Angliei din acel timp, poate că nu avea trăsăturile mai conturate față de celelalte, dar era prea frumoasă pentru felul cum a fost descrisă de către Henric. Și revenind la Katherine Howard, cea mult prea imatură, ce care încă era un copil – poate prea chinuită de soartă până să ajungă regină –, după mine cred că pentru Henric fusese ceva pe moment atunci când a ales-o să-i fie soție. Pur și simplu voia să scape de Anne de Cleves, având nevoie de cineva mult mai tânăr pentru a-l însufleți pe el. Nu o interesa de nimic, și asta m-a dezamăgit cel mai mult la ea. Plus că din cauza ei, din cauza minciunilor pe care le-a spus pentru a fi scoasă din ceea ce fusese băgată, unul dintre personajele care mi-a părut foarte rău că îi fusese făcută o nedreptate – Francis Dereham –, fusese ucis în cel mai groaznic mod dintre toate cele care au apărut în serial. Iar pentru acest lucru, toată mila pe care o mai avusesem pentru ea, pentru copilul prostuț și neștiutor, dispăruse cu totul. Judecata regelui a fost una dintre cele trei pe care le-am considerat făcute la nervi – în aceeași situație aflându-se Anne Boleyn și Thomas Moore , ci nu cu mintea limpede. Am plâns la moartea celor trei față de prima dată când am vizionat The Tudors, unde nu vărsasem pic de lacrimi. 

Ironia sorții a fost că, dintre toate cele cinci soții pe care le-a avut – pe Katherine Parr nu o pun în discuție, deoarece era chiar prea bătrân pentru a face acel lucru –, a fost fidel doar uneia, și anume lui Katherine Howard. Și culmea culmilor, fix Katherine Howard a fost singura care l-a înșelat cu adevărat, nefiind de fapt Anne Boleyn, așa cum credea regele. Sărmana Anne Boleyn a fost decapitată în fața supușilor, aceștia privind-o ca fiind o târfă, mai nimeni necrezând-o; poate ar fi făcut-o dacă regele își schimba părerea. Iar Thomas Moore, cel care nu voia să-l considere pe Henric al VIII-lea conducător al Bisericii Angliei și nedorind să renunțe la religia catolică, a fost al treilea și ultimul ce a murit pe nedrept, din perspectiva mea. Și cu toate că regele îl iubise foarte mult, suferind enorm după moartea acestuia, nu s-a dat deloc în lături din a-l decapita.
În afara serialului Game of Thrones, pentru mine, după toate filmele/serialele pe care le-am văzut, acesta se află pe locul doi la numărul de omoruri. Toate făcute, bineînțeles, după ordinul dat de  rege. Unele pe bună dreptate, altele făcute în grabă și la supărare, pe care le-a regretat foarte mult după. Și cu toate acestea, nu a fost un rege rău, un tiran care să-și chinuie supușii și să-i lase flămânzi, preocupat mai mult de el însuși și de plăcerile lui. Țin minte că într-o scenă mai spre finalul serialului, foarte trist, obosit, având dureri groaznice din cauza unei probleme mai vechi la picior – ce consider că i-a și grăbit moartea –, își ajută câțiva supuși sărmani, arătând foarte rău, dându-le câțiva bănuți. Mi se făcuse atât de milă de el, acolo fiind unul din multele momente care mi-au reamintit că dacă ești rege sau pur și simplu o persoană înstărită, dacă ai tot ce și-ar dori un sărac, asta nu înseamnă că ești și fericit. Spre deosebire mulți alți conducători ai Europei, a fost unul bun, dorindu-și foarte mult să fie înmormântat lângă adevărata lui iubire și regină: Jane Seymour. Cred că acolo Jonathan Rhys Meyers și-a atins apogeul în carieră, cu ajutorul acelui rol ce l-a propulsat foarte sus în a fi și mai cunoscut decât era înainte.

miercuri, 16 septembrie 2015

Belle (2013) | film


Descrierea: Belle este inspirat de povestea adevărată a lui Dido Elizabeth Belle (Gugu Mbatha-Raw), fiica mulatră ilegitimă a unui căpitan al Marinei Regale Britanice. Crescută de stră-unchiul ei aristocrat, Lord Manshfield (Tom Wilkinson) și de soția acestuia (Emily Watson), descendența lui Belle îi oferă diferite privilegii, dar culoarea pielii ei o împiedică să participe de-a întregul la tradițiile statutului social. Întrebându-se dacă va găsi vreodată dragostea, Belle se îndrăgostește de perfectul fiu al unui preot, care cu ajutorul ei reușește să contureze rolul Lordului Mansfield ca Marele Președinte al Tribunalului, pentru a înceta sclavia în Marea Britanie. 

Recenzia: Acesta este unul dintre acele filme pe care am vrut să le văd de foartă multă vreme, dar nu am apucat... până acum. Țin minte că am dat peste el din întâmplare, acum câteva luni, în timp ce căutam alte seriale sau filme ce au ca temă trecutul de acum două sute sau trei sute de ani. Am văzut numeroase ecranizări de genul acesta, cu familii din înalta societate a Angliei secolului XVIII-XIX, dar niciodată unul care să aibă ca subiect o tânără mulatră ce încearcă, pe lângă a dori să fie acceptată de către cei din jurul ei, să-și scape semenii de sclavie. Bineînțeles, Dido Elizabeth Belle nu a reușit să stirpeze acest termen, de sclavie, dar nici a-i scăpa pe cei din neamul ei de această "muncă", dar prin ajutorul pe care i l-a oferit lui John pentru Cazul Zong, a reușit să facă un pas înainte pentru opririrea acestori nelegiuiri. Mai ales că Belle se bazează pe o poveste adevărată, ceea ce a dat un plus filmului. În general tot ceea ce se bazează pe o faptă reală mă afectează puțin mai mult decât dacă ar fi fost făcut doar din pură imaginație. Dar chiar și așa, știind că sclavia a existat, mulatrii fiind acceptați foarte greu în societate, de nu ar fi existat o Dido sau alte personaje care au apărut în film, tot ar fi avut un impact mai mare asupra mea. 

Faptul că a tratat acest subiect a făcut să fie și unul din motivele pentru care am vrut foarte mult să-l văd, pe lângă faptul – cum am mai spus – că iubesc acea perioadă foarte mult. Iar acum, că l-am văzut în sfârșit, nu pot spune că nu mi-a plăcut. A fost foarte interesant să aflu informații noi, pe lângă faptul că nu știam de existența acestei persoane în trecut. Nu am auzit niciodată de Dido Elizabeth Belle, sau măcar ideea că un om al acelui secol – unul important pe atunci – ar fi avut vreo nepoată închisă la culoare, și nu numai că ar fi existat o astfel de persoană în viața acelui om, ci și că a fost recunoscută de tatăl acesteia. Nu respinsă. Mai ales că se știe că în secolele trecute, negrii erau considerați ca fiind creații ale diavolului, ajungând a fi scalvi în diferite țări, cu mult inferiori pentru multe clase sociale. Dar cu toate că mi-a plăcut destul de mult, pe tot parcursul filmului am simțit că ar fi lipsit ceva din el, ceva care să-l facă puțin mai dur. Pentru că, recunosc, mi-aș fi dorit să se fi axat puțin mai mult pe sclavie, pe salvarea acelor oameni, decât pe Dido și pe faptul că nu era acceptată în societate. Având în vedere cât de mediatizată a fost această problemă în acel timp, nu mi s-a părut că cei din înalta societate, atunci când o vedeau, erau atât de scandalizați precum se spune. M-aș fi așteptat la o izbucnire mult mai gălăgioasă, la oameni ușor dezgustați pe faptul că cineva ca ea se afla pe aceeași treaptă – sau mai sus – decât mulți dintre ei. Nu spun că mi-ar fi plăcut cu adevărat ca Dido să fi trecut prin acele întâmplări, dar totuși dacă ar fi fost așa, povestea părea mult mai reală. Dar dacă scenariștii s-au bazat exclusiv pe ceea ce s-a petrecut în realitate – cu toate că nu cred că s-a făcut filmul cu exactitate după viața ei, că nu s-au băgat și lucruri ce țin de imaginație și nu de adevăr –, atunci îmi retrag ideile. 

Ca personaj, ca fire, Dido a fost ok. Mi-a plăcut de ea în unele scene – mai ales când răbufnise după ce începuse să priceapă adevărul despre ea –, dar în altele nu a fost nimic ieșit din comun, nimic față de ceea ce nu am mai văzut și înainte. Mă așteptam să găsesc în ea o bunătate a ei, ceva care totuși să o diferențieze puțin de celelalte femei ale perioadei respective. și am găsit. Iar această bunătate a lui Dido am putut-o regăsi cel mai bine într-o secvență puțin mai delicată, într-o discuție pe care o avusese aceasta cu verișoara ei Elizabeth Murry. Cea cu care își petrecuse copilăria de când fusese adusă în Anglia. Cu ajutorul personajului mi-am dat seama și mai mult că unii erau în stare să treacă și peste orice pentru a avea parte de mulți bani. Dar probabil că nu ar trebui să mă mai uimească acest lucru; aceeași oameni care se găseau în trecut, s-au reîncarnat perfect în cei din prezent. Doar că hainele, uneori gândirea, și tehnologia diferă de trecut și prezent. Dar cu toate aceste asemănări, eu încă am convingerea că se trăia cu mult mai bine pe atunci, chiar și în ciuda problemelor care se găseau. Și nu vreau să cred că o spun doar pentru că, dacă am avea posibilitatea de-a ne întoarce în trecut, aș alege una din perioadele acelea. 

Am ales să pun acel tablou în dreapta deoarece m-a impresionat un lucru foarte mult în film, care este legat destul de mult de această imagine. Va fi puțin un spoiler, dar nu mă pot abține să nu vorbesc de acea scenă ce am considerat-o foarte importantă. Atunci când Dido a fost adusă de către tatăl ei – sir John Lindsay – în casa în care urma să locuiască pentru foarte multă vreme, după ce și-a luat rămas bun de la el și a fost condusă în camera unde urma să sta, a fost atrasă de un tablou foarte mare de pe peretele din hol. În el era înfățișată o rudă de-a ei, ce dădea impresia că fusese pictată în timp ce mergea. În spatele acelui bărbat se afla un copil negru. De acolo reiesea faptul că cei de neamul lui nu puteau să-i privească pe cei albi de la aceeași înălțime, ci mereu fiind în spatele lor. Dar din ceea ce puteți observa în poza din dreapta, Dido este cea care se află în fața lui Elizabeth, dând dovadă că era egală cu ea. Nu voi spune și cum s-a ajuns la pictarea astfel a acelui tablou, doar voi veți afla dacă vă veți gândi să urmăriți filmul, dar cert este că m-a uimit foarte mult. Acest tablou a fost pictat de Johann Zoffany în 1779, fiind expus în Casa Kenwood până în anul 1992, ca mai apoi să fie adus la Castelul Stone din Scoția, unde se află și în prezent. 

Per total filmul a fost pe placul meu, și chiar simțeam nevoia să mai urmăresc și unul care să nu vorbească strict despre aristocrația engleză, sau din alță țară, ci să aibă un element mai diferențiabil. Finalul a fost unul cât se poate de frumos, și așa cum se întâmplă de fiecare dată cu filmele ce se inspiră dintr-un caz real, la sfârșit s-au precizat unele lucruri întâmplate mai târziu de film. Cam atât am avut de spus, și dacă vă veți hotărî să-l vizionați, nu pot să vă urez decât: lectură plăcută! 

sâmbătă, 12 septembrie 2015

The White Queen (2013) | mini - serial

Sezoane: 1 | Episoade: 10

Descrierea: Pe fundalul Războiului celor două Roze, serialul spune povestea unor personaje feminine, prinse în conflictul prelungit dus pentru tronul Angliei. Acţiunea începe în 1464 - ţara fusese deja în război de nouă ani, în care două tabere din aceeaşi familie, casa de York şi casa de Lancaster, se luptau pentru tronul Angliei.

Elizabeth, protagonista, fusese căsătorită cu Sir John Grey, care murise în luptă în cea de-a doua bătălie de la St. Albans, din 1461, luptând de partea casei Lancaster şi a regelui ei, Henry al VI-lea. Tatăl tinerei, baronul Rivers, susţine la rândul lui casa Lancaster, iar mama acesteia, Jacquetta, are legături de familie atât cu Henry al VI-lea cât şi cu soţia acestuia, Margaret de Anjou.

Într-o dimineaţă, Elizabeth întâlneşte suita noului rege (al casei York şi adversar al casei Lancaster), Edward al IV-lea (Max Irons), căruia îi cere milă şi, ca văduvă cu doi copii, îi cere înapoi pământurile fostului ei soţ. Edward - care are o reputaţie de playboy - se îndrăgosteşte de ea pe loc. Edward îşi doreşte ca Elizabeth să devină amanta lui, ceea ce ea refuză, ameninţând chiar cu sinuciderea atunci când avansurile regelui devin prea insistente. Atunci când Edward pleacă în luptă, celor doi li i se face dor unul de altul. La întoarcere, o cere de soţie şi ea acceptă. Însă, dacă s-ar căsători, Edward şi-ar periclita fragila poziţie.



***
Cum a început totul: Nu voi spune că am aflat acum despre acest serial, pentru că nu este așa. Am început să-l vizionez în perioada în care încă se mai filma pentru el, și anume din 2013, dar pentru că pe atunci reușea ușor să mă plictisească – acum, după aproape doi ani, încă nu reușesc să găsesc niciun motiv pentru acest sentiment –, așa că l-am lăsat baltă. Încep să-mi dau seama că eu, cu fiecare an care trece, reușesc să mă schimb foarte repede; gusturile să fie mai bune, să mă adaptez mai ușor la unele lucruri, să înțeleg anumite chestii car înainte le pricepeam cu dificultate. Și-mi place foarte mult! Dar revenind. Nici nu pot include motivul pentru care renunțasem la el, și anume faptul că nu citisem cartea Philippei Gregory, Regina albă, înțelegând astfel mai greu ceea ce se petrecea sau intrând în atmosfera aceea cu dificultate. Pe atunci nu eram atrasă de scrierile autoarei deloc, deoarece am crezut că va avea un stil greoi, pe care nu-l voi înțelege; despre autoare și despre cartea ei – pe care o și citesc momentan –, voi vorbi mai multe în recenzia pe care o voi face, după ce-i voi termina romanul. Acesta este și motivul pentru care am revenit la acest serial, faptul că m-am hotărât să citesc Regina albă, și am vrut să o fac concomitent. În timp ce citesc romanul, să vizionez și serialul.  


***
Recenzia: Dar se pare că am terminat serialul mai repede decât cartea, cu toate că voiam – inițial – să mă uit doar la câte un episod, ca apoi să citesc până ce ajungeam la partea în care se sfârșește episodul respectiv, ca mai apoi să continui tot așa. Dar cu toate că-mi făcusem un astfel de plan, imediat după ce am terminat primul episod, deveneam foarte curioasă despre cum va continua – pentru că sfârșitul fiecărui episod se termina cu suspans –, așa că am continuat cu serialul și am lăsat cartea pe al doilea loc. În concluzie, am ajuns ca, în momentul acesta, să citesc doar șaizeci și ceva de pagini. Dar sincer, chiar nu mă deranjează să mă întorc din nou la scenele pe care le-am vizionat, deoarece mi-a plăcut extrem, extrem de mult serialul. Cred că este cel mai bun dintre toate pe care le-am început anul acesta, și chiar mi-aș fi dorit extraordinar de mult să fi avut mai mult de zece episoade. Am observat că – atât cât am putut citi din Regina albă – începutul serialului a fost respectat în proporție, să zicem, de 90% cu cel din carte. Dar aici aș dori să mă opresc cu a face o comparație dintre serial și carte. Poate după ce voi termina Regina albă, avându-le pe ambele duse până la capăt, voi face o astfel de comparație, dar acum aș vrea să mă concentrez doar pe The White Queen – serialul.

Îi voi acorda o notă după ce voi termina cartea. Pentru că dacă nu ar fi fost ecranizat după o carte – cu toate că este una ce vorbește despre trecutul unei țări, deci s-a întâmplat cu adevărat și aș fi putut să fi dat nota după întâmplările din trecut –, m-aș fi bazat doar pe ce am văzut. Dar chiar vreau să mă leg de această carte, acesta fiind și motivul pentru care am reînceput serialul, deci are o mare importanță pentru mine. Plus că, Regina albă fiind povestită din perspectiva Elizabethei Woodville, viitoarea regină a Angliei, în serial toată atenția nu s-a îndreptat doar înspre ea, așa cum se întâmplă în carte, deoarece citeam din perspectiva ei. Dacă în The White Queen am văzut scene desfășurându-se în fața ochilor mei, în schimb, în carte, probabil le voi citi din ceea ce va auzi regina. Așa că va fi și foarte interesant să citesc acele momente pe care le va vorbi ea, când în serial aș putea chiar să le și văd, cu toate că ea nu va fi prezentă direct la ele. Nu știu dacă ați înțeles; nu mă pricep să explic foarte bine.


Având în vedere că voi face și recenzia cărții, cam tot ce aș vorbi aici, ar trebui să mă repet și în carte, deci nu ar fi nimic în plus față de cealaltă. Așa că m-am hotărât ca acțiunea și tot ce se întâmplă în serial, să le adaug la recenzia cărții, aici axându-mă mai mult pe actori – pentru că îmi place ca într-un film/serial să mă “leg” puțin și de ei, mai ales dacă nu mi-a convenit ceva –, dar și de personaje. Așa cum le-am perceput eu doar din ecranizare. 


Regina Elizabeth mi s-a părut, ca femeie, foarte sigură pe sine, dar cel mai mult am admirat-o în momentele cele mai grele, atunci când tânjea după răzbunare și făcea tot posibilul să o și obțină. Nu știu dacă ea și mama ei, Jacquetta Rivers, au fost într-adevăr considerate vrăjitoare în istorie sau este doar unul din lucrurile adăugate de către Philippa Gregory pentru a încadra această carte ca fiind o ficțiune istorică, dar cert este că – în ciuda faptului că nu sunt o împătimită a vrăjitoarelor – mi s-au părut de-a dreptul magnifice. Acele vrăjitorii pe care le făceau, ideile despre cum să afle dacă va rămâne Elizabetha cu regele Edward, modul interesant prin care se răzbuna sau alte și alte vrăji pe care le realizau. A dat un plus foarte mare întregului serial. Nu știu cum a fost portretizată mai exact Elizabeth Woodville de către istorici, și aici mă refer la înfățișare, dar Rebecca Ferguson mi s-a părut perfectă pentru rolul ei. A fost atât de naturală, ca și cum ar fi jucat acest scenariu de o viață întreagă! 


Nici Max Irons, cel care l-a interpretat pe regele Edward al IV-lea nu a fost mai prejos; cei care l-au ales să joace rolul acestuia, cred că au făcut o alegere aproape perfectă. Și o să și explic de ce am spus că era aproape perfectă. Edward al IV-lea a fost caracterizat în carte – aici trebuie să mă leg puțin și de ceea ce-am aflat în carte, deoarece altfel nu aș putea să vorbesc despre acest lucru – ca fiind un băiețandru, un playboy – nu cred că acest cuvânt ar fi avut ce să caute, totuși, în carte, din moment ce nu cred că la vremea respectivă exista în vocabularul lor – ce farmecă și se culcă cu toate femeile din regat. Bine, aici nu e nimic ieșit din comun, în condițiile în care nu cred că exista vreun rege cuminte, care să fie legat doar de o singură femeie. Dar mă refer la băiețandru, la faptul că acest cuvânt denotă că regele nu era chiar pregătit să conducă Anglia, că încă era un tânăr ce-i ardea numai de distracții și se considera atotputernic în orice domeniu; chiar și în război unde spunea că e de neînvins. Eu l-am acceptat pe Max Irons ca jucând rolul lui Edward al IV-lea doar până la un punct, și anume din momentul în care începea să se maturizeze; nu mi-a plăcut cam deloc cum arăta în momentele în care era bătrân și bolnav. Nu mi s-a părut să i se potrivește, cu toate că momentul în care a murit chiar m-a făcut să plâng. Mereu plâng la astfel de scene, chiar și atunci când un anume personaj nu-mi este pe plac. În bătălii mi s-a părut doar un bărbat care domina cu statura lui, ci nu neapărat cu vitejia de care dădea dovadă. Pe Max Irons încă-mi place să-l văd în filme mai pentru publicul mai tânăr, dar nu mă refer neapărat la adolescenți. De exemplu – nu știu dacă  acesta fost încadrat în categoria filmelor pentru adolescenți – în The Host mi-a plăcut foarte mult cum a jucat. Eu mereu când mă uit la el, privirea pe care o are mă face să mi se facă puțin milă de el, parcă aș dori să-l consolez pentru ceva ce nu știu ce-a făcut, dar aș vrea totuși să o fac. Și ca să mă rezum mai pe scurt: nu-i stă bine în rolul unui personaj cu o influență atât de mare! Decât dacă ar juca doar rolul unui rege ce este la început cu domnia și are nevoie de îndrumare. Cum am spus mai sus: mi-a plăcut de el până la un punct. 


Un alt personaj pe care l-am admirat – doar că nu până la un punct – a fost Lady Margaret Beaufort, cea care a luptat cu toate puterile ei, nu s-a lăsat deloc până ce fiul ei, Henric Tudor, viitorul Henric al VII-lea, nu a ajuns pe tronul Angliei. Tăria pe care o avea, faptul că era în stare să facă orice pentru a-și atinge scopul m-au lăsat fără cuvinte. Chiar dacă, în ciuda faptului că era o mare credincioasă și se ruga mereu la Dumnezeu pentru a o ajuta, uneori, fiind atât de prinsă în a-l aduce pe fiul ei acolo unde considera că-i este locul, apela, fără să-și dea seama, la tertipuri mai puțin ortodoxe. 


În schimb, nu mi-a plăcut cam deloc de Anne Neville. A fost un personaj care, pentru mine, cu toate că a avut o însemnătate mare în serial, ar fi fost mai bine fără ea. La început am simpatizat-o puțin, mi se părea a fi ușor de influențat, accepta ușor lucrurile care se petreceau, chiar a primit-o destul de plăcut pe Elizabeth Woodville la curte, spre deosebire de restul familiei ei, dar cu cât creștea, cu cât se maturiza, în loc să aibă o gândire mai rațională, parcă făcea tot ce făcea doar ca să fie făcut. Eu chiar nu am plăcut-o mai târziu! Dacă pe Max Irons nu l-am considerat potrivit ca să joace rolul unui rege matur, în cazul lui Anne Neville, nu a avut nicio treacă actrița Faye Marsay cu felul cum a fost creat personajul ei. Ea doar și-a jucat rolul așa cum a fost pusă; chiar foarte bine, după mine, deoarece și fizionomia ei mai diferită te face puțin să o urăști. În cazul meu, eu așa am văzut-o. 


Serialul chiar a fost foarte bine clădit, spre deosebire de prima dată când am încercat să-l văd, acum nu am mai avut niciun moment de plictiseală. Pur și simplu trăiam cu personajele și-mi doream ca episodul respectiv să nu se termine niciodată. Vi-l recomand cu toată garanția că o să vă placă, deoarece chiar merită văzut! O singură condiție pe o am ar fi să nu vă gândiți să vizionați primul episod din serial, decât dacă sunteți mai puternici decât mine și puteți să vă opriți pentru a citi mai întâi cartea. Totuși, vizionare plăcută!

joi, 10 septembrie 2015

Gossip Girl (2007-2012) | serial

Sezoane: 6 | Episoade: 121

Descrierea: Bine ai venit Gossip Girl, acțiunea se pretrece în Upper East Side, New York, unde cei bogaţi încearcă să facă faţă relaţiilor amoroase, mereu dramatice şi totodată trebuie să facă cea mai bună alegere în ceea ce priveşte viitorul lor – facultatea. Mereu prezentă la evenimente mondene şi având note mari, Blair Waldorf (Leighton Meester) doar are impresia că duce o viaţă perfectă. Deşi are un iubit frumos, Nate Archibald (Chace Crawford), şi plănuieşte să urmeze facultatea pe care a facut-o şi tatăl ei, Yale, „viaţa ei perfectă” este întreruptă de fosta cea mai bună prietenă, Serena van der Woodsen (Blake Lively), care se întoarce în oraş, după ce lipsise un an, fără a spune nimic nimănui. Serena reintră în viaţa sa şi totodată în graţiile lui Nate, care o iubeşte şi este motivul pentru care aceasta plecase. Când totul începe să se destrame, Queen Bee (regina Blair) realizează că viaţa sa nu era tocmai perfectă şi se consolează în braţele lui Chuck Bass (Ed Westwick), prietenul lui Nate, băiatul cel rău, dar fermecător al Upper East Side-ului. Serialul urmăreşte şi câţiva intruşi, care devin parte din Manhattan: Dan Humphrey (Penn Badgley) – prietenul lui Nate şi iubitul Serenei; Vanessa Abrams (Jessica Szohr) – cea mai bună prietenă a lui Dan şi fosta lui iubită; şi Jenny (Taylor Momsen) – sora lui Dan, timidă la început, apoi ambiţioasă.
***
Cum a început totul: Poate că unora dintre voi vi se pare puțin ciudat faptul că acest serial a apărut cum multă vreme, terminându-se acum trei ani, iar eu tocmai acum m-am gândit să-l vizionez. Nu, nu sunt provenită dintr-o peșteră, și nu, nu am dat de curând de internet și de civilizație ca să fi descoperit de-abia acum Gossip Girl. Probabil că mai sunt persoane care nu l-au văzut, dar în cazul meu, cam toate cunoștințele mele l-au vizionat acum multă vreme, iar eu fiind cam singura care nu a făcut-o – până acum –, m-am gândit: uau, ce e așa tare la el, de a fost văzut de atâtea persoane? Părerea mea o voi spune, mai pe larg, puțin mai jos, dar momentan mai am un lucru de precizat, și anume: cum de m-am hotărât, într-un final, să-l vizionez.

Nu știu câți dintre voi mai țineți minte, dar acum câțiva ani acest serial a fost difuzat de către Protv – da, acel post care s-a tâmpit de tot, împreună cu alte câteva. Cum era dat cam în jurul orei 12, cam rar apucam să ajung să mă uit la el, având în vedere că eram prin clasa a șaptea sau a opta – cred –, și ieșeam după ora 13. Dar cum mai existau momente mai fericite, se întâmpla să vin acasă mai devreme. Bine, nu acest lucru este important. Vă dați seama că nu înțelegeam mai nimic din ce se întâmpla, dar cum era cu adolescenți bogați, plini de fițe și extra privilegiați cam de multă lumea, tentația era destul de mare. Fiind în generală, nu prea îmi ardea să stau în casă, să caut pe internet și să-l iau de la capăt, ca să pot să-mi dau seama de ce Blair urla la Serena, care era cauza pentru care Jenny era pedepsită și făcea câte o moacă enervantă, sau de ce Dan l-a pocnit pe Chuck. Lunile au trecut, anii au trecut, serialul se terminase, iar eu îl uitasem complet. Până acum ceva timp când mi-au apărut în față cărțile autoarei Cecily von Ziegesar pe un canal de youtube. Știam că adaptarea serialului era după o serie, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să le citesc, deoarece erau prea multe volume, dar și pentru că, acum, după ce am citit atâtea cărți pentru adolescenți, mi-a cam pierit “pofta” pentru acest gen. Bine, există câteva excepții, dar aici este o altă poveste, pe care nu o voi înșira acum. Așa că am ajuns la vara lui 2015, bacalaureatul s-a dus, deci că am avut o vară liberă. Ce puteam face altceva decât să mă uit la seriale? Și așa a început călătoria mea – de la cap la coadă – cu Gossip Girl


***
Recenzia: După ce m-am gândit să-l urmăresc – creierul meu avea o contradicție între a o face sau nu deoarece, fiind sigură că interesul se diminuase puțin față de anii trecuți –, începutul avusese un impact destul de mare asupra mea. Pot spune că unul mai mare față de multe alte seriale pe care le-am început. Îmi plăcuse ideea de reîntoarcere pe neașteptate, cu nepusă masă, felul cum Serena dăduse peste cap, din nou, din câte aflasem mai târziu, viața ce intrase pe tărâmuri normale pentru locuitorii din Upper East Side. Avusese un început chiar promițător; nu pot spune că nu a continuat așa pentru multe episoade ce urmau. Și cu toate acestea, au fost câteva aspecte care m-au enervat destul de mult; nu mă refer neapărat la o întâmplare sau altele care ar fi evidente. Ci la câteva persoane ce m-au enervat extraordinar de tare pe tot parcursul serialului. Dar despre acestea voi scrie puțin mai jos, nu înainte de-a vorbi puțin despre ce mi-a plăcut.

Cecily von Ziegesar  clar știe să construiască evenimente neplăcute care să se lege cu altele din care să degenereze fel și fel de discuții cât mai inconfortabile sau compromițătoare. Acest lucru nu-l pot nega. Nu m-am documentat în legătură cu viața acesteia – de obicei nu o fac atunci când nu prea mă interesează –, dar din numele care se aseamănă puțin cu cel al unora din cele două familii din serial, sau faptul că s-a informat temeinic despre cum se trăiește în acel mic tărâm separat de majoritatea locurilor din New York, presupun că într-adevăr unii moștenitori ai bogaților din Manhattan, chiar trăiesc așa. Mereu voi avea un respect anume pentru autorii ce reușesc să lege atât de bine acțiunile între ele, încât să le facă să se potrivească precum piesele unui puzzle, ca mai târziu să reiasă ceea ce-a fost în numeroasele scandaluri realizate de personajele principale și nu numai. Iar noutățile cât mai ciudate pe care le primeam din partea autoarei prin intermediul actorilor erau, ba stupide și total prostești din partea personajelor, ba foarte interesante, ce te țineau în priză. În legătură cu acest aspect, nu pot nega nimic despre acest serial.

Mi-am dat seama că nefiind învățat să trăiești mai modest, să muncești, să te sacrifici de unele lucruri, ca să primești ceva ce te va ajuta mai mult, și să deții într-o proporție de 80%  – să zicem – totul pe tavă, nu știi cum este să nu ai. Să treacă altul în fața ta, nemuncind mai mult decât ai făcut-o tu și totuși să fie înaintea ta. Poate că singurele personaje ce au fost puțin mai realiste în ochii mei erau Dan și Vanessa – dintre cei tineri, Rufus ieșind din calcul –, până la un punct. Dacă l-a început l-am considerat pe Dan mai puternic, cu timpul nu l-am mai privit așa în ochi, ci doar pe Vanessa, cu toate că a mai ratat uneori. Poate că unii dintre voi mă veți judeca și veți spune în felul următor: cum poți spune că tinerii bogați ai serialului nu au muncit ca să ajungă acolo unde sunt? Notele mari ale lui Blair nu înseamnă nimic? Totuși, a muncit! Da, poate ea a muncit – cred că a fost una din cele două persoane din Gossip Girl care s-a străduit foarte mult să ajungă acolo unde-și dorește, și să se schimbe –, dar ce poți spune despre Nate? Dacă până la sfârșitul sezonului doi sau trei – nu mai știu exact – a fost băiatul corect, care încerca să aplaneze situațiile, mai târziu am ajuns să-l urăsc enorm de mult, într-atât de mult încât mi se făcea de-a dreptul scârbă când îl vedeam pe ecran. 

Că tot am ajuns la personaje, aș vrea să continui cu cele care m-au enervat de-a dreptul, ca apoi să termin într-un mod frumos. Sper eu. Și că tot vorbeam de Nate, cu tot ajutorul pe care-l dădea, cu toată bunătatea pe care o împrăștia prietenilor, a sfârșit prin a fi în tabăra adversă, chiar până la ultimul episod. Pentru că nici până acum nu-l plac, nici măcar nu-l agreez, nu-l mai suport de loc, și pot spune că se află pe prima poziție împreună cu Jenny. Da, Jenny Humphrey! Ei doi chiar se pot lua de mână; le-ar fi stat chiar foarte bine împreună în serial. Până la final. De ce? Pentru că erau influențabili, foarte, foarte ușor, au ajuns să fie penibili în cele mai multe situații, și chiar să ajungă uneori la a fi chiar prostănaci. Pe al doilea loc o pot clasa pe Vanessa, cu toate că pe ea am înțeles-o de multe ori, la fel cum aș fi putut face și în cazul lui Jenny, doar că unele decizii atât de fără logică pe care le lua, au scăzut-o foarte mult în ochii mei. 

De-ar fi să aleg între Serena și Blair, categoric aș fi de partea lui Blair. Cu toate că dacă m-ar fi întrebat cineva de pe la jumătatea serialului, pe cine prefer din cele două, aș fi ales-o pe Serena, fără să ezit. Dar atitudinea pe care începuse să o aibă, foarte copilăroasă – când eu o considerasem cea matură dintre ea și Blair –, m-a făcut să mă schimb în privința ei. Eu, în general, nu prefer personajele mai fițoase, mult mai ocupate să se ocupe de ele decât de cei din jur, sau să catalogheze pe cineva ca fiind fără valoare, înainte de-a discuta cu acea persoană. Dacă la alte persoane fictive sunt puțin reticentă când vine vorba de-a le simpatiza, când a fost vorba de Blair, mi se părea că era firesc să fie așa. Nu puteam să-mi imaginez ca Blair Waldorf să fie altfel decât Balir Waldorf; oricât de mult s-ar fi schimbat, tot mai bine i-ar fi stat așa. Dar maturizarea ei tot s-a văzut într-un final, și mi-a plăcut foarte mult ceea ce-am descoperit la ea. 

Ca personaj preferat, îl aleg pe Chuck, chiar dacă și Eric se poate bate cu el pe același loc. Dintre toți din serial, Charles (Chuck) Bass a avut cea mai mare evoluție. În primul episod îl priveam numai cu ochi critici, neputând să-i găsesc vreun atuu care să-mi placă, ceva care să mă determine să spun: da, nu e personajul afurisit, are și el bunătatea lui! Dar cu fiecare episod pe care-l urmăream, evoluția lui se vedea – chiar dacă, la început, o puteai sesiza doar cu lupa –, schimbările prin care trecea; transformarea lui de la un adolescent plin de fumuri, preocupat doar de fete și băutură, până la un bărbat cu responsabilități uriașe, cu îndatoriri de care numai de el depindea pentru a fi duse la bun sfârșit. Bine, poate a fost ajutat în maturizarea aceasta atât de bruscă și nenorocirile pe care le-a avut de-a lungul sezoanelor. Pentru că l-am considerat cel mai chinuit personaj. Au fost multe momente în care mi-a fost foarte greu să nu mă întristez pentru el, să nu simt milă, compasiune pentru durerile pe care le suferea acesta, iar atunci când nu avea pe nimeni lângă el care să-l sprijine, să-l ajute în a-și reveni, o uram pe Cecily von Ziegesar, pentru toate prin care era nevoit să treacă acest personaj. Categoric personajul preferat din tot serialul! 

Iar ca și cuplu, fără doar și poate îi prefer pe Chuck și Balir! Mi s-au părut a fi cei mai naturali, chiar și atunci când nu voiau să recunoască dragostea pe care și-o purta unul celuilalt. 

În legătură cu nevoia mea de a scădea două steluțe din punctajul pe care l-am acordat serialului Gossip Girl, pe lângă personajele pe care nu le-am putut suferi deloc – enervându-mă într-atât încât să fiu nevoită să dau o notă mai mică –, se adaugă și unele momente din serial care mi să păreau mult prea evidente. Atât de evidente încât aveai impresia că personajele aveau un grăunte în loc de creier. Că gândeau precum o găină, sau că semănau cu țânțarii ce se izbesc de căte un bec, deoarece văd ei lumină. Aceste momente mă făceau să-mi dau ochii peste cap; uneori chiar dorind să ajung în punctul în care să renunț la serial, să ajung la concluzia că a fost un eșec mare pentru mine. 

Cât despre cine era de fapt personajul din spatele lui Gossip Girl, mă așteptam și nu prea. Mă așteptam pentru că era puțin dorința aceea de a fi oarecum în centrul atenției, și cum puteai mai bine decât să te dai drept o mare bârfitoare, ce răspândea toate zvonurile pe care le primea de la fel și fel de persoane. Și că tot veni vorba de zvonuri. Chiar nu credeam că dacă te dai drept un prieten adevărat, că susții sus și tare în fața tuturor că vei fi mereu alături de persoana respectivă, vei fi în stare să răspândești cele mai urâte lucruri despre acel om. Aici pot fi total de acord cu vorbele lui Louis Grimaldi, prințul din serial, pe care nu mi le mai amintesc exact, dar pot spune că vorbea despre adevărata prietenie, care în Gossip Girl nu exista de multe ori. Dar revenind la începutul acestui paragraf, nici nu mă așteptam ca acel personaj să fie de fapt Gossip Girl, care, țin minte că se dădea drept a fi un om cu scrupule, nefiind acea persoană care să se comporte într-un astfel de mod. Dar ce să-i faci, viața te poate lăsa cu gura căscată atunci când nu te aștepți!

Și ajungând la final cu această recenzie, aș vrea să închei prin a vorbi puțin despre cărțile ce stau la baza acestui serial, și a spune doar atât: nu le voi citi niciodată! Și nu pentru că nu-mi doresc să mă întâlnesc din nou cu personajele pe care le-am detestat, ci pentru că mi s-ar părea destul de plictisitoare. Nu știu cum sunt scrise, dacă sunt la persoana a treia, din perspectiva doar a unui personaj sau a mai multora, dar cert este că sunt sigură că ar reuși să mă enerveze mai mult decât să mă atragă. Poate dacă nu aș fi văzut serialul, m-aș fi gândit să le dau o șansă – mai ales că ultima dată când am mers la bibliotecă, am văzut câteva volume acolo, deci nu aș putea spune că am dat bani degeaba pe un volum –, dar acum, gândul a dispărut; chiar complet! Plus că am aflat de la cineva – nu direct – cum că sunt, într-adevăr, destul de plictisitoare față de serial. Dacă serialul avusese astfel de momente, uneori, ele parcă trecând extrem de greu, într-o carte, cu fel și fel de descrieri, cu povestiri din perspectiva lui Gossip Girl, acest sentiment s-ar intensifica.  

Trecând peste aspectele care m-au deranjat, per-total serialul a fost interesant. Și dacă mai sunt persoane ce încă nu l-au văzut, din partea mea îl primesc drept recomandare. Cine știe? Poate voi veți avea o altă relație cu personajele pe care nu le-am agreat eu, iar acele momente ce nu m-au încântat pe mine, vouă vi se vor părea perfecte. Așa că nu pot decât să vă urez: vizionare plăcută!

marți, 8 septembrie 2015

Andreea's Diary [#4]

Dragi cititori, 

Știu că nu a trecut multă vreme de la ultimul Andreea’s Diary pe care l-am făcut, dar acum, mai mult ca niciodată, simțeam să scriu undeva. Și cum jurnale unde să scriu cu pixul nu mai țin de mult deoarece nu știu să am grijă de ele, m-am gândit că de ce nu l-aș putea folosi pe acesta. Motivul pentru care simțeam nevoia acută să scriu este că de vreo doisprezece ore mi-a murit o persoană dragă mie, și de când am aflat – de câteva ore –, nu prea sunt bună de nimic. Poate pare cam ciudat și oarecum nelalocul lui să-mi plâng durerea pe blog, dar pur și simplu simt că nu fac nimic rău dacă scriu aici. Cu toate că-mi vedeam străbunica destul de rar – maxim de două ori pe ani –, nepetrecând foarte mult timp cu ea, tot parcă s-a rupt ceva din mine. Înțeleg faptul că a fost – ce greu este să vorbești despre o persoană la trecut – foarte bătrână, a făcut parte din comunitatea celor de pe pământ pentru nouăzeci și șapte de ani, deci știam că putea să se închidă ochii pentru totdeauna, oricând. Mă așteptam, oarecum. Dar, atunci când lucrul acel chiar se întâmplă, ți-ai fi dorit să nu se fi întâmplat cu adevărat. Și cel mai mult mă doar pentru că nu pot fi lângă ea; îmi este cam imposibil să plec acum. Plus că s-a stins chiar de Sfânta Marie, de ziua ei! Acum a mai rămas doar o străbunică, pe care tot Maria o cheamă, doar că este mult mai tânără.

Multe lucruri nu am să vă comunic, în afara acestei dureri, dar cum s-a întâmplat și simțeam să ies astăzi din casă neapărat – plus că trebuia să cumpăr ceva pentru tata –, am plecat până în Diverta. Acolo mă simt întotdeauna bine, pot spune că am și uitat puțin, și cum am cumpărat ceea ce trebuia să achiziționez, am spus că-mi iau și eu o carte, dar mi-am impus un maxim de preț, și anume 20 de lei. Așa că mi-am luat rendez-vous cu Rama de Arthur C. Clarke, și cum mi-a plăcut foarte mult Sfârșitul copilăriei, îmi doream să citesc și această carte. Plus că am primit numeroase recomandări legate de romanul acesta. Plecând din Diverta, m-am gândit să trec și pe la bibliotecă – dacă tot se află foarte aproape amândouă –, și plimbându-mă printre rafturile cu cărți, m-am hotărât să împrumut două cărți: Regina albă de Philippa Gregory și David Copperfield de Charles Dickens, momentan doar prima parte din cea din urmă. Prima carte am luat-o deoarece îmi doream de mult timp să citesc ceva de Phillippa Gregory – cu toate că nu știam dacă acest volum este primul din serie, dar se pare că atunci când am ajuns acasă și am căutat pe Goodreads, am avut noroc. Iar David Copperfield deoarece – cu toate că Marile speranțe nu mi-a plăcut cine știe ce – filmul mi-a rămas întipărit în memorie de când l-am văzut acum ceva ani buni, și-mi plăcuse nespus de mult atunci. Sper ca și cartea să se ridice la nivelul filmului; sunt sigură că dacă m-aș uita acum la ecranizare, aș fi avut aceeași părere despre ea. Și cartea să se ridice la nivelul filmului, ei bine, cam ciudat siună, din moment ce cam se întâmplă să fie exact invers.

Ah, să nu uit! M-am gândit să încep niște anime-uri, am tot căutat zilele acestea unele care să-mi placă – sunt destul de pretențioasă când bine vorba de capitolul acesta, cu toate că nu sunt expertă în ele –, și am dat peste Hakuouki, cu ajutorul Sarei, un anime foarte interesant. Eu am găsit doar patru sezoane, sunt destul de întortocheate deoarece, din câte am înțeles, ca să-l pricepi mai bine, nu trebuie să-l urmărești în ordinea lor. Ci într-un fel anume. Oricum, pentru cei care sunt interesați, am la lista cu recenzii, jos la “Anime”, o mică schemă a ordinii. O chestie îmi este în ceață: nu știu dacă acest anime are doar patru sezoane sau este mai lung, dar eu doar atâtea am găsit pe internet. Dar momentan este pus pe pauză deoarece ieri mi-a făcut un altul cu ochiul – și cum nu pot urmări mai multe deodată –, pe acesta l-am pus momentan pe așteptare. Cel la care mă uit acum se numește Umineko no Naku Koro Ni. Este foarte interesant și acesta!

Cam atât am avut de spus; îmi cer scuze că nu am pus poze cu cele trei cărți, dar chiar nu mă simt în stare să le fotografiez, să le pun pe laptop și să le așez în postare. Poate altă dată. 

joi, 3 septembrie 2015

"Balanța puterii" (Alina Marinescu #3) de Monica Ramirez

Descrierea: Ultimii șapte ani au învățat-o să se resemneze în fața realității. A acceptat în cele din urmă că viața în cadrul Organizației Elite nu se măsoară în bine și rău, ci în rata de supraviețuire. Nu se știe câți asasini controlează Elite, dar ea este diferită. Cu toții sunt instruiți în arta de a ucide, dar ea a fost antrenată pentru mai mult. În urmă cu șapte ani, era încă Alina Marinescu, nefiind obligată să-și asume o nouă identitate în fiecare lună. Pe atunci, Alex Therein era încă în viață... mentorul ei, iubitul ei, fundația întregii ei distrugeri. Povestea lor de dragoste a fost singurul lucru de care au avut vreodată parte, dar iubirea nu poate supraviețui în lumea lor opresivă. Violență, intrigă, iubire și ură, atracție și respingere într-o lume întunecată și complicată, Elite reprezintă opusul societății ideale. În această lume atât de secretă încât devine fantomatică, agenții operașivi devin la fel de fantomatici. Odată intrați în joc, nu se mai pot retrage, nu pot pleca acasă la terminarea programului de lucru. Elite le acaparează viețile complet, invadându-le simțurile, intimitatea, de cele mai multe ori chiar gândurile.

Recenzia: Nu mi s-a întâmplat niciodată până acum ca intervalul dintre momentul în care am terminat o anumită carte și scrierea recenziei să fie atât de mare! Dar se pare că niciodată nu este prea târziu pentru a-mi spune oful legat de acest lucru. Menționez faptul că mă țin să o scriu de o lună. Dar pot menționa totuși și faptul că mi-am găsit o scuză destul de bine întemeiată; mi-am focusat cam toată atenția pe terminarea unui serial, despre care sper să reușesc să vorbesc în zilele care urmează. Ajunsesem să văd și câte cinci sau șase episoade pe zi. Atât de mult îmi doream să-l termin! Și nu neapărat pentru că mi s-a părut foarte excepțional, și pentru că m-am cam săturat să încep o multitudine de seriale, ca mai apoi să renunț la ele. Sau să-mi găsesc o anumită ocupație, uitând complet să lă mai urmăresc. Dar nu pot spune nici că a fost unul groaznic. Oricum, poate pentru unii dintre voi nu este un lucru foarte impresionant, să urmăriți atâtea episoade într-o singură zi, dar pentru mine a fost un record, în condițiile în care nu vizionam decât unul, maxim două într-o anumită zi. Dar revenind la această carte și la faptul că va trebui să folosesc aceleași scuze pe care le-am avut și în cazul romanului Sfârșitul copilăriei: iertare pentru detaliile pe care le voi mai uita pe parcursul recenziei! Poate în unele cazuri nu voi reuși să mă justific așa cum ar trebui pentru unele scene pe care le voi aminti; voi încerca în așa fel încât să nu dau spoilere.

A început să-mi placă din ce în ce mai mult cum se continuă povestea, cum Alina este nevoită să treacă peste fel și fel de obstacole, care mai de care mai anevoioase și pline de pericole. Personajele tot mai numeroase care apar mă fac să-mi creez propria mea poveste, deoarece, fiind într-un număr considerabil, întâmplările care pun sub semnul întrebării trădarea vreunui prieten sau cunoscut, reușesc să mă pună în dificultatea de a mă gândi care dintre personaje a făcut acel lucru. Astfel îmi creez propriul scenariu, și de acolo începe o adevărată poveste, până autoarea reușește să-mi spulbere sau nu unele idei. Cât despre trădătorul din volumul acesta, cam bănuiam cine va fi, deoarece unele scene au fost evidente, dar sincer, într-un fel, chiar speram să mă înșel, cu toate că nu prea îl/o aveam la inimă. 

M-a intrigat foarte mult și alianța dintre Elite și CIA, de modul cum opera fiecare echipă, cât de diferiți erau în cele mai multe cazuri, dar și cum reușeau până într-un final să se înțeleagă. Cum chimia care se forma între Alina și Marius, cu toate că și această potrivire care până la final m-a făcut să o accept, a fost unul dintre cele două motive care se afla între acordarea acestui volum maximul de stele. Și că tot sunt aici, aș vrea să vorbesc puțin și despre acest aspect. Cu toate că mi s-a părut cel mai bun volum de până acum – se pare că, cu cât avansez tot mai mult cu seria, ajung să consider volumul respectiv ca fiind cel mai bun –, m-am împiedicat cam de același motiv pe care l-am avut și în primul volum, Asasin la feminin. Și anume faptul că mi s-a părut că Alina s-a lăsat mult prea repede atrasă de Marius, că a acceptat mult prea ușor să înceapă să-l iubească. Și nu cred că la început a fost doar pentru misiune, deoarece după felul cum continua narațiunea, nu a fost acesta motivul. Mi-aș fi dorit să-și fi lăsat garda jos, mult mai greu. Până la urmă, în condițiile în care se afla la momentul acela, trebuia să fie mai atentă. Mai ales că în volumul doi s-a întâmplat ceva care a afectat-o destul de mult. Poate că i-aș fi dat patru stele dacă nu ar fi continuat atât de frumos, și nu l-aș fi considerat cu mult mai bun decât Asasin la feminin, unde i-am scăzut un punct pe baza acelorași motive. Oricum, întrocându-mă puțin la Alina și Marius, sinceră să fiu, nu știu cu cine i-ar sta mai bine ei. Cu Alex sau Marius, deoarece amândoi au ceva de care celălalt nu dispune, plus că amândoi au început să-mi fie destul de dragi, chiar dacă nu mi-au plăcut în unele dăți din cauza deciziilor pe care le luau. 

Dintre personajele mai noi, de Kosmas mi-a plăcut cel mai mult. Aș vrea să vorbesc atâtea despre el, deoarece îl consider chiar și cel de care mi-a plăcut foarte mult, din toată seria. Cel puțin de până acum. Dar dacă aș intra prea mult în detalii, aș risca să dezvălui unele lucru, și chiar nu aș vrea. Cu toate că îmi vine să urlu în gura mare despre acest personaj. 

Revenind puțin mai la început, aș vrea să mai spun unele lucruri. Monica Ramirez reușește, prin prisma ideilor pe care le are, să scoată dintr-o carte tot ceea ce este mai bun. Știind cum s-a terminat al doilea volum, Identități secrete, îmi pusesem fel și fel de întrebări despre continuarea seriei, și aveam vagi idei despre motivul pentru care Elite recursese la acel plan; am reușit chiar să intuiesc mare parte din motiv, dar se pare că omisesem unele chestii. Cum presupun că deja v-am băgat pe unii în ceață, voi reveni la lucruri mai cunoscute, și anume la felul frumos și uneori inexplicabil pentru mine, de a lega unele întâmplări de altele, în așa fel încât, atunci când termini de citit o anumită parte, să te apuce râsul, să rămân cu o mască greu de descifrat pe chip sau chiar să faci o mutră de genul: da, măi, este stilul lui X sau Y! Și da, pot spune că nu mai am niciun dubiu în legătură cu talentul nativ pe care îl are această autoare de-a te face să-i cumperi cărțile, de felul cum te vrăjește prin ce compune și te face să fii complet atent și dependent de lumile pe care le creează. Acum că mă aflu la jumătate cu seria Alina Marinescu, că m-am atașat atât de mult de unele personaje, îmi ar fi nespus de greu să mă gândesc să o abandonez. 

Cu toate că mai am doar două volume până să trebuiască să-l aștept pe ultimul până la Gaudeamus – Recviem pentru un asasin –, și anume unul în format fizic și altul în electronic, aș vrea să iau o mică pauză de la această serie, deoarece, dacă ar fi după mine, le-aș citi pe amândouă, unul după altul. Mai ales că sunt cu mult mai scurte decât celelalte. Cel puțin primul și al treilea. Dar dacă aș face-o, ar trebui să am ce să mă plâng deoarece va trebui să aștept până în noiembrie ca să-l pot citi pe ultimul. Vă puteți imagina prin ce chin o să trec, având în vedere că le am la dispoziție!