marți, 25 august 2015

"Marile speranțe" de Charles Dickens

Romanul Marile speranțe poate fi comandat de pe site-ul editurii Corint

DESCRIEREA: Cu ajutorul unui binefăcător, care dorește să-și păstreze anonimatul și care se dovedește ulterior a fi pușcăriaș Magwitch pe care l-a ajutat pe când era doar un puști, Pip moștenește o avere și are acces la cea mai bună educație. Din păcate însă, mediul viciat în care pătrunde îi dă peste cap sistemul de valori și îl determină să pună preț pe lucrurile nesemnificative pe care le poate cumpăra cu bani. Astfel, el își uită vechii prieteni și se transformă treptat într-un parvenit snob și îngâmfat, care nu o poate uita pe glaciala, eleganta și sofisticata Estella.

RECENZIA: Înainte de-a vorbi de conținutul acestei cărți, vreau să menționez faptul că am avut așteptări uriașe de la ea; poate prea mari uneori. Eu, în general, am încredere în clasici și nu prea ezit atunci când mă gândesc să-mi cumpăr vreo carte scrisă de un astfel de autor, despre care știu de mult timp, fiind convinsă că nu are ce să-mi displacă dacă o voi citi. În foarte multe cazuri, tot ceea ce-am lecturat de clasici mi-a plăcut în proporție de 90% sau chiar 100%; micile excepții în care mă mai deranja câte ceva din cartea respectivă, fiind ușor de trecut cu vederea. Am citit Jane Eyre și Tess d’Urberville și ambele mi-au plăcut extraordinar de mult - a doua fiind chiar una dintre preferatele mele -, dar trebuie să recunosc că nu am cuvinte de laudă și pentru Mândrie și prejudecată, deoarece nu mi-a plăcut deloc. Deci, prin experiența cu această carte nespus de apreciată de atâta lume, pot spune că mai există și mici excepții pentru mine când vine vorba de clasici. Au fost câteva momente din Marile speranțe care au contat foarte mult pentru mine în a da o notă mare acestui roman, acele scene dezamăgindu-mă foarte tare. Pe parcursul acestei recenzii, voi vorbi puțin și despre cele două ecranizări pe care le-am văzut, și anume: Marile speranțe din 2012 și mini-seria de trei episoade, pe care, spre uimirea mea, nu le-am putut urmări până la capăt pe niciuna. Din diferite motive.

Felul cum i-a dat startul acestui roman Charles Dickens, cum s-a gândit să înceapă o lungă călătorie pe care o va urma Pip, acesta cred că a fost și motivul pentru care am fost convinsă că-mi va plăcea foarte mult ceea ce voi descoperi pe parcurs. Deja îmi imaginam fel și fel de scenarii cât mai interesante și pline de aventuri captivante, încât nici nu-mi trecea prin cap să-i dau mai puțin de cinci stele. Dar cum se face că pe parcurs și-a pierdut din toată acea magie pe care mi-a stârnit-o în corp, ajungând să coboare atât de jos încât să-i acord doar trei stele? Prima dată voiam să-i dau chiar două, dar m-am gândit că nu a fost într-atât de dezastruoasă încât să o cobor atât de jos. Dar să nu credeți că m-a și impresionat extraordinar de mult; singurul motiv pentru care nu i-am acordat doar două stele a fost pentru că mi-a plăcut povestea domnișoarei Havisham. Ea, în afară de Joe care mi-a trezit un uriaș sentiment – probabil va suna ciudat acest cuvânt – patern, au fost singurele personaje care au reușit să tragă de mine într-atât de mult încât să citesc aproape șase sute de pagini. Poate puțin și conexiunea dintre Pip și Estella. Dacă m-aș fi gândit să lecturez această carte în București, să fiți siguri că mi-ar fi fost cu mult mai ușor să o abandonez, deoarece aș fi avut alte și alte cărți pe care îmi doream să le acord atenția mea maximă. Dar despre personaje voi discuta puțin mai târziu.

Ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost lipsa totală de acțiune. Am înțeles semnificația cărții și a titlului, toate speranțele pe care le avea Pip și alte aspecte mai puțin importante, dar și faptul că în perioada în care a trăit Charles Dickens, acțiunea exista mai puțin în rândul cărților de pe atunci. Dar nu cred că poate fi numită o scuză, în condițiile în care am văzut filmul David Copperfield, ecranizarea făcută după cartea cu același nume, scrisă de același Charles Dickens. Poate există mai multe filme făcută după această carte – cum se întâmplă și în cazul romanului Marile speranțe –, dar eu l-am văzut pe acela în care rolul principal era jucat de Daniel Radcliffe. Și acolo cam a existat acțiune. Nu vreau să par că sunt atât de dezamăgită de lipsa acesteia aici, degeaba. Deoarece nu a fost un moft de-al meu, dar eu cred că spun adevărul când afirm că nu a cam existat, deoarece au fost multe momente în carte în care era necesară aceasta. Consider că s-a scris mai mult din perspectiva unui om care analiza o anumită situație oarecum filozofic, decât să o facă la rece. Să acționeze în adevăratul sens al cuvântului; acest lucru scăzând considerabil în ochii mei.

Așa cum am spus mai sus, cartea a continuat într-un mod cam plictisitor, ce nu prea m-a făcut să anticipez ceea ce va urma, iar acest lucru nu a fost neapărat un lucru bun. Nicidecum. De fiecare dată când intervenea un alt personaj – cunoscut până atunci sau complet nou în peisaj –, nu mă prea impresiona cu nimic ceea ce se întâmpla. Pot spune că singura parte care m-a surprins într-adevăr a fost întâlnirea dintre Pip și acel pușcăriaș – îmi pare rău, dar nu i-am reținut numele –, în momentul în care tânărul era la Londra. Atunci când am aflat motivul pentru care se afla acolo pușcăriașul, acea veste pe care i-a dat-o lui Pip. Dar chiar și aici, după ce am aflat cum a reușit să se ajungă acolo, a fost puțin cam ireal. Și nu mă refer prin ireal la greu de crezut că a luat acea decizie, ci prin faptul că mi s-a părut ireal modul cum de s-a schimbat el așa de brusc doar pentru că-l ajutase atunci Pip. Cam greu pentru un pușcăriaș să-și schimbe cu adevărat obiceiurile din cauza unui copil. Eu, una, îmi e greu să diger. Plus că nici nu prea l-am plăcut pe acel bărbat; cam deloc. 

Despre personaje pot spune că – așa cum am precizat și la început –, în afara domnișoarei Havisham și a lui Joe, nu prea mi-a plăcut de nimeni. Ba nu, ba nu, era să uit de Herbert Pocket! Restul nu au reușit decât să mă enerveze. În special Pip care, prin naivitatea lui, a reușit să fie foarte ușor de manipulat de somptuoasa lume a bogaților. Nu spun că poate eu nu m-aș lăsa la început păcălită de iluzia bogăției, dar în cazul lui, mi-am dat impresia că nu avea scăpare. Prostia de care dădea dovadă în cele mai multe cazuri, mai ales felul cum se comporta cu Joe, m-au făcut să nu-l mai compătimesc așa cum făceam la început. Iar banii pe care i-a dăruit lui Herbert fără a ști acesta, nu prea l-au ajutat în a-și schimba părerea pe care mi-o formasem. Cât despre Estella, mi s-a părut a fi un personaj mult prea artificial, prea falsă de multe ori, încât am ajuns în unele cazuri să o asemăn cu Otilia din Enigma Otiliei. De fapt, au fost câteva dăți în care pe Otilia și pe Felix i-am asociat cu Estella și Pip. Dar mi-am dat seama că superficialitatea lor nu se compară cu modul cum se comportau aceste două personaje foarte dragi mie. Felix și Otilia parcă erau vii atunci când îi citeam, îi simțeam și într-un fel trăiam împreună cu ei. În cazul acestora, nu am simțit mai nimic în afara celor de mai sus.  

Domnișoara Havisham a fost un personaj nespus de drag mie. În ciuda a celor prin câte a trecut, a faptului că a fost distrusă sufletește, a fost o femeie extraordinară. Prin felul cum vorbea, cum acționa, delicat, dar totodată dur. Despre Joe pot spune că inocența lui, dragostea nemărginită pentru Pip și sora acestuia, mi l-au adus la inimă. Pentru el am simțit cea mai mare milă; chiar puțin mai accentuată decât cea pentru Pip. Iar Herbert, ei bine Herbert m-a făcut să mă îndrăgostesc de modul lui de a fi, foarte degajat, în ciuda faptului că fusese dezmoștenit, avea un aer foarte sigur pe sine, într-atât de mult încât îți dădea impresia că nu l-ar interesa ce se va întâmpla cu el. Pe Wemmick l-am simpatizat doar din momentul în care aflasem adevăratul lui caracter. Dar nimic mai mult. Restul de personaje nemenționate, cum am mai spus, nu mi-au atras atenția cu nimic special.

Despre cele două ecranizări, nu pot spune decât că m-au dezamăgit cam în aceeași măsură cât a reușit să o facă romanul. Poate dacă nu-mi picase mai întâi cartea în mâini, probabil că m-aș fi uitat până la urmă la unul dintre filme, până la capăt. Sau viceversa. Nu aș fi terminat cartea dacă m-aș fi uitat mai întâi la film. Dar cum a fost prima variantă, am făcut ușor comparațiile dintre conținutul romanului și cel al filmului și mini-seriei. La fel s-a întâmplat și în cazul acestora. Au existat niște comparații. Dacă filmul a început și a continuat, într-o oarecare măsură și până unde am rezistat să-l văd, precum era în carte, nu pot spune același lucru și despre mini-serie. Serialul m-a enervat și mai mult, la fel și personajele; extrem de false. În afara surorii lui Pip care a fost invers față de film. Îmi plăcuse de ea destul de mult în serial decât în film. Acest lucru inversându-se în cazul domnișoarei Havisham. Am iubit felul cum a jucat Helena Bonham Carter. Dar chiar și așa, nu a fost un motiv destul de solid pentru mine ca să urmăresc filmul până la capăt. Ambii Herbert fuseseră destul de acceptabili, dar nu îndeajuns de buni pentru mine. Nici chiar Harry Lloyd, care este unul dintre actorii tineri pe care îi apreciez foarte mult. În concluzie, ambele au fost o pierdere de timp pentru mine. 

Cam asta am avut de spus despre această carte – nu știu dacă am menționat tot ce avusese în cap în momentul în care am terminat-o –, dar sper să fi spus destul de multe lucruri. Și cu toate că nu a fost o reușită pentru mine acest roman, încă îmi doresc să citesc și Oliver Twist, dar și David Copperfield. Sper să-mi placă la fel de mult precum am iubit filmul. Cu toate acele întâmplări care m-au făcut să plâng. 
 

2 comentarii:

  1. Clasicii. Clasicii mereu vor avea aerul lor tipic. Cred că le-au plăcut descrierile, haha, asta-i clar. :) Nu am citit „Marile speranțe”, dar aș vrea s-o fac pentru că am văzut filmele și, sincer, mi-au plăcut. Ai spus că nu ți-a plăcut „Mândrie și prejudecată”. Te înțeleg, într-o măsură. Eu am început-o acum două veri și, după cinzeci de pagini, am abandonat-o. Apoi am început-o vara trecută și n-am mai putut s-o las jos. :) Mult succes!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu știu ce să zic de "Mândrie și prejudecată". Nu prea aș mai vrea să-i dau o a doua șansă. La mine nu a fost problema cu povestea, ci de felul cum scria autoarea.

      Ștergere