sâmbătă, 29 august 2015

Andreea's new books - #10

Nu am cine știe câte cărți să vă arăt, sunt doar trei la număr, dar cum de la un timp am început să-mi cumpăr tot mai rar, m-am gândit că nu voi ști peste cât timp îmi voi mai cumpăra ca să măresc numărul. Plus că mai am și alte două obiecte care vreau să le arăt, ce-mi plac destul de mult, așa că sper ca postarea să nu fie destul de goală. 


Încerc pe cât de mult pot ca atunci când merg cu părinții la cumpărături, să nu mă las atrasă de magazinele sau, în cazul în care mă aflu în Cora, Auchan etc, să mă țin cât mai departe de raioanele unde se află cărțile. Dacă tatăl meu nu mi-a spus niciodată să mă mai opresc din cumpăratul cărților, mama o face cam de fiecare dacă când vede că mi-am strâns bani și bănuiește cam pe ce îi voi cheltui pe majoritatea. Și cu toate că mă străduiesc din răsputeri atunci când mă aflu în preajma lor, când sunt singură și colind magazinele în voia mea, vă dați seama că nu prea mă constrânge nimic din a mă mai uita, sau chiar a-mi cumpăra câte una, două, poate trei. Acum ceva timp am fost în Auchan, și cum mă pregăteam să merg la casă, am dat peste câteva cărți de la Jurnalul național, foarte ieftine. Din păcate multe dintre ele erau duologii sau trilogii, așa că m-am limitat doar la cărțile stand-alone. Pe majoritatea le aveam, așa că m-am oprit la Calea Victoriei de Cezar Petrescu. Nu știu nimic despre ea, habar nu am cam despre ce e vorba, dar sper să-mi placă. 

A doua carte mi-am cumpărat-o ieri, doar că din alt Auchan, la fel ca și obiectele de mai jos. De Maiestrul și Margareta auzisem mai peste tot, multe dintre păreri fiind pozitive, așa că m-am gândit să-i dau o șansă. Cum îmi place foarte mult modul cum arată cărțile din colecția Clasici moderni de la Litera, m-am hotărât să o iau în formatul de la ei. Sper să-mi placă mai mult decât a făcut-o Portretul lui Dorian Gray, și am vagă bănuială că așa va fi. Așa simt. Plus că e dublă față de cartea lui Oscar Wilde, deci ar fi bine să fie pe placul meu.


A treia carte, care mai mult este ca un fel de ghid, este Muzeul Pușkin, muzeu ce se află în Moscova. Da, știu, această colecție a fost publicată de mult la Adevărul, dar eu de-abia acum m-am gândit să mă interesez de ea. Nu știu cât costa la momentul în care fusese lansată colecția pe piață, dar la mine a  fost un chilipir, am dat 3 lei pe ea. Cum cei care mă urmăresc de mai mult timp, știu că îmi place foarte mult Rusia, așa că mi-am dorit foarte mult să cumpăr această carte. Din câte am răsfoit-o, așa, în mare, vorbește despre istoria muzeului, despre cum a fost fondat, Arată numeroase picturi ce se află acolo, povestind câte ceva despre ele, despre cei care le-au pictat, informații despre cum să ajungi la muzeu, dar și o hartă a parterului și a etajului unu, despre locul în care se află fiecare tip de artă. Mi se pare super interesant! Pe spate am găsit toate muzeele din colecție, din Sankt Petersburg, Paris, Londra, New York, Sibiu etc. Singurele care mă mai interesează ar fi Muzeul Ermitaj din Sankt Petersburg și Muzeul Național Brukenthal din Sibiu pe care îmi doresc foarte mult să-l vizitez.

În partea dreaptă am o cutiuță în care se află 12 creioane pentru desenat în creion. De la griul cel mai deschis și tot urcând până la negru. Le-am luat când am fost cu mama și soră-mea să-și cumpere prima rundă de rechizite, și cum le-am văzut, nu mi-am mai luat ochii de la ele. Am dat pe cutie 10 lei, așa că trebuia neapărat să le am. Îmi doresc foarte mult ca anul acesta să mă reapuc de desenat, cum nu am intrat la facultatea unde mi-am dorit, o să vreau să mă angajez, ca la anul să-mi încerc norocul la alta. Nu pot să mă înscriu la sesiunea a doua deoarece trebuie să mai învăț pentru examene, iar timpul dintre aceste două sesiuni a fost prea scurt ca să acumulez cât mi-ar fi trebuit. Așa că sper să am timp și pentru desen, printre învățat și serviciul pe care sper să-l am. 


Ultimul lucru pe care mi l-am luat este acest inel. Mi-a plăcut foarte mult atunci când l-am văzut, este destul de solid, așa că nu-mi fac griji că va cădea acea pietricică. Cum mi s-a întâmplat de multe ori. Singurul lucru care nu-mi place este că e auriu; nu prea îmi plac bijuteriile astea. În general nu-mi place aurul, decât cel alb. Eu sunt cam pretențioasă când vine vorba de bijuterii, deoarece cum am degetele mai scurte, inelele mai late și lungi, care-mi plac foarte mult, nu prea mi se potrivesc. Dar ăsta este atât cât trebuie, plus că arată cam și cum ar fi vechi, prăfuit, iar eu ador genul acesta de bijuterii. 

marți, 25 august 2015

"Marile speranțe" de Charles Dickens

Descrierea: Cu ajutorul unui binefăcător, care dorește să-și păstreze anonimatul și care se dovedește ulterior a fi pușcăriaș Magwitch pe care l-a ajutat pe când era doar un puști, Pip moștenește o avere și are acces la cea mai bună educație. Din păcate însă, mediul viciat în care pătrunde îi dă peste cap sistemul de valori și îl determină să pună preț pe lucrurile nesemnificative pe care le poate cumpăra cu bani. Astfel, el își uită vechii prieteni și se transformă treptat într-un parvenit snob și îngâmfat, care nu o poate uita pe glaciala, eleganta și sofisticata Estella.

Recenzia: Înainte de-a vorbi de conținutul acestei cărți, vreau să menționez faptul că am avut așteptări uriașe de la ea; poate prea mari uneori. Eu, în general, am încredere în clasici și nu prea ezit atunci când mă gândesc să-mi cumpăr vreo carte scrisă de un astfel de autor, despre care știu de mult timp, fiind convinsă că nu are ce să-mi displacă dacă o voi citi. În foarte multe cazuri, tot ceea ce-am lecturat de clasici mi-a plăcut în proporție de 90% sau chiar 100%; micile excepții în care mă mai deranja câte ceva din cartea respectivă, fiind ușor de trecut cu vederea. Am citit Jane Eyre și Tess d’Urberville și ambele mi-au plăcut extraordinar de mult - a doua fiind chiar una dintre preferatele mele -, dar trebuie să recunosc că nu am cuvinte de laudă și pentru Mândrie și prejudecată, deoarece nu mi-a plăcut deloc. Deci, prin experiența cu această carte nespus de apreciată de atâta lume, pot spune că mai există și mici excepții pentru mine când vine vorba de clasici. Au fost câteva momente din Marile speranțe care au contat foarte mult pentru mine în a da o notă mare acestui roman, acele scene dezamăgindu-mă foarte tare. Pe parcursul acestei recenzii, voi vorbi puțin și despre cele două ecranizări pe care le-am văzut, și anume: Marile speranțe din 2012 și mini-seria de trei episoade, pe care, spre uimirea mea, nu le-am putut urmări până la capăt pe niciuna. Din diferite motive.

Felul cum i-a dat startul acestui roman Charles Dickens, cum s-a gândit să înceapă o lungă călătorie pe care o va urma Pip, acesta cred că a fost și motivul pentru care am fost convinsă că-mi va plăcea foarte mult ceea ce voi descoperi pe parcurs. Deja îmi imaginam fel și fel de scenarii cât mai interesante și pline de aventuri captivante, încât nici nu-mi trecea prin cap să-i dau mai puțin de cinci stele. Dar cum se face că pe parcurs și-a pierdut din toată acea magie pe care mi-a stârnit-o în corp, ajungând să coboare atât de jos încât să-i acord doar trei stele? Prima dată voiam să-i dau chiar două, dar m-am gândit că nu a fost într-atât de dezastruoasă încât să o cobor atât de jos. Dar să nu credeți că m-a și impresionat extraordinar de mult; singurul motiv pentru care nu i-am acordat doar două stele a fost pentru că mi-a plăcut povestea domnișoarei Havisham. Ea, în afară de Joe care mi-a trezit un uriaș sentiment – probabil va suna ciudat acest cuvânt – patern, au fost singurele personaje care au reușit să tragă de mine într-atât de mult încât să citesc aproape șase sute de pagini. Poate puțin și conexiunea dintre Pip și Estella. Dacă m-aș fi gândit să lecturez această carte în București, să fiți siguri că mi-ar fi fost cu mult mai ușor să o abandonez, deoarece aș fi avut alte și alte cărți pe care îmi doream să le acord atenția mea maximă. Dar despre personaje voi discuta puțin mai târziu.

Ceea ce m-a deranjat cel mai mult a fost lipsa totală de acțiune. Am înțeles semnificația cărții și a titlului, toate speranțele pe care le avea Pip și alte aspecte mai puțin importante, dar și faptul că în perioada în care a trăit Charles Dickens, acțiunea exista mai puțin în rândul cărților de pe atunci. Dar nu cred că poate fi numită o scuză, în condițiile în care am văzut filmul David Copperfield, ecranizarea făcută după cartea cu aceelași nume, scrisă de același Charles Dickens. Poate există mai multe filme făcută după această carte – cum se întâmplă și în cazul romanului Marile speranțe –, dar eu l-am văzut pe acela în care rolul principal era jucat de Daniel Radcliffe. Și acolo cam a existat acțiune. Nu vreau să par că sunt atât de dezamăgită de lipsa acesteia aici, degeaba. Deoarece nu a fost un moft de-al meu, dar eu cred că spun adevărul când afirm că nu a cam existat, deoarece au fost multe momente în carte în care era necesară aceasta. Consider că s-a scris mai mult din perspectiva unui om care analiza o anumită situație oarecum filosofic, decât să o facă la rece. Să acționeze în adevăratul sens al cuvântului; acest lucru scăzând considerabil în ochii mei.

Așa cum am spus mai sus, cartea a continuat într-un mod cam plictisitor, ce nu prea m-a făcut să anticipez ceea ce va urma, iar acest lucru nu a fost neapărat un lucru bun. Nicidecum. De fiecare dată când intervenea un alt personaj – cunoscut până atunci sau complet nou în peisaj –, nu mă prea impresiona cu nimic ceea ce se întâmpla. Pot spune că singura parte care m-a surprins într-adevăr a fost întâlnirea dintre Pip și acel pușcăriaș – îmi pare rău, dar nu i-am reținut numele –, în momentul în care tânărul era la Londra. Atunci când am aflat motivul pentru care se afla acolo pușcăriașul, acea veste pe care i-a dat-o lui Pip. Dar chiar și aici, după ce am aflat cum a reușit să se ajungă acolo, a fost puțin cam ireal. Și nu mă refer prin ireal la greu de crezut că a luat acea decizie, ci prin faptul că mi s-a părut ireal modul cum de s-a schimbat el așa de brusc doar pentru că-l ajutase atunci Pip. Cam greu pentru un pușcăriaș să-și schimbe cu adevărat obiceiurile din cauza unui copil. Eu, una, îmi e greu să diger. Plus că nici nu prea l-am plăcut pe acel bărbat; cam deloc. 

Despre personaje pot spune că – așa cum am precizat și la început –, în afara domnișoarei Havisham și a lui Joe, nu prea mi-a plăcut de nimeni. Ba nu, ba nu, era să uit de Herbert Pocket! Restul nu au reușit decât să mă enerveze. În special Pip care, prin naivitatea lui, a reușit să fie foarte ușor de manipulat de somtuasa lume a bogaților. Nu spun că poate eu nu m-aș lăsa la început păcălită de iluzia bogăției, dar în cazul lui, mi-am dat impresia că nu avea scăpare. Prostia de care dădea dovadă în cele mai multe cazuri, mai ales felul cum se comporta cu Joe, m-au făcut să nu-l mai compătimesc așa cum făceam la început. Iar banii pe care i-a dăruit lui Herbert fără a ști acesta, nu prea l-au ajutat în a-și schimba părerea pe care mi-o formasem. Cât despre Estella, mi s-a părut a fi un personaj mult prea artificial, prea falsă de multe ori, încât am ajuns în unele cazuri să o asemăn cu Otilia din Enigma Otiliei. De fapt, au fost câteva dăți în care pe Otilia și pe Felix i-am asociat cu Estella și Pip. Dar mi-am dat seama că superficialitatea lor nu se comară cu modul cum se comportau aceste două personaje foarte dragi mie. Felix și Otilia parcă erau vii atunci când îi citeam, îi simțeam și într-un fel trăiam împreună cu ei. În cazul acestora, nu am simțit mai nimic în afara celor de mai sus.  

Domnișoara Havisham a fost un personaj nespus de drag mie. În ciuda a celor prin câte a trecut, a faptului că a fost distrusă sufletește, a fost o femeie extraordinară. Prin felul cum vorbea, cum acționa, delicat, dar totodată dur. Despre Joe pot spune că inocența lui, dragostea nemărginită pentru Pip și sora acestuia, mi l-au adus la inimă. Pentru el am simțit cea mai mare milă; chiar puțin mai accentuată decât cea pentru Pip. Iar Herbert, ei bine Herbert m-a făcut să mă îndrăgostesc de modul lui de a fi, foarte degajat, în ciuda faptului că fusese dezmoștenit, avea un aer foarte sigur pe sine, într-atât de mult încât îți dădea impresia că nu l-ar interesa ce se va întâmpla cu el. Pe Wemmick l-am simpatizat doar din momentul în care aflasem adevăratul lui caracter. Dar nimic mai mult. Restul de personaje nemenționate, cum am mai spus, nu mi-au atras atenția cu nimic special.

Despre cele două ecranizări, nu pot spune decât că m-au dezamăgit cam în aceeași măsură cât a reușit să o facă romanul. Poate dacă nu-mi picase mai întâi cartea în mâini, probabil că m-aș fi uitat până la urmă la unul dintre filme, până la capăt. Sau viceversa. Nu aș fi terminat cartea dacă m-aș fi uitat mai întâi la film. Dar cum a fost prima variantă, am făcut ușor comparațiile dintre conținutul romanului și cel al filmului și mini-seriei. La fel s-a întâmplat și în cazul acestora. Au existat niște comparații. Dacă filmul a început și a continuat, într-o oarecare măsură și până unde am rezistat să-l văd, precum era în carte, nu pot spune același lucru și despre mini-serie. Serialul m-a enervat și mai mult, la fel și personajele; extrem de false. În afara surorii lui Pip care a fost invers față de film. Îmi plăcuse de ea destul de mult în serial decât în film. Acest lucru inversându-se în cazul domnișoarei Havisham. Am iubit felul cum a jucat Helena Bonham Carter. Dar chiar și așa, nu a fost un motiv destul de solid pentru mine ca să urmăresc filmul până la capăt. Ambii Herbert fuseseră destul de acceptabili, dar nu îndeajuns de buni pentru mine. Nici chiar Harry Lloyd, care este unul dintre actorii tineri pe care îi apreciez foarte mult. În concluzie, ambele au fost o pierdere de timp pentru mine. 

Cam asta am avut de spus despre această carte – nu știu dacă am menționat tot ce avusese în cap în momentul în care am terminat-o –, dar sper să fi spus destul de multe lucruri. Și cu toate că nu a fost o reușită pentru mine acest roman, încă îmi doresc să citesc și Oliver Twist, dar și David Copperfield. Sper să-mi placă la fel de mult precum am iubit filmul. Cu toate acele întâmplări care m-au făcut să plâng. 
 

joi, 20 august 2015

"Sfârșitul copilăriei" de Arthur C. Clarke

Descrierea: De-a lungul anilor, utopia din Sfârșitul copilăriei a fost considerată o expresie a pierderii individualității și o afirmare codată a unei identități colective. Romanul publicat de cunoscutul scriitor englez în 1953 invită cititorul la un exercițiu de imaginație cu totul special. În povestea lui Clarke, relația dintre om și cosmos nu este una de dominație. Ființa umană evoluează sau, mai bine spus, transcende într-un univers mistic.

Recenzia: Sfârșitul copilăriei a fost, pot spune, primul roman science fiction adevărat pe care l-am citit. Nu vreau să se înțeleagă că aș insinua faptul că celelalte cărți cu care am avut ocazia de a mă “întâlni” nu s-au încadrat în genul unde au fost puse, doar că romanul lui Clarke a fost mai diferit față de celelalte, fără a avea vreun iz fantasy sau mai știu eu ce, vreun element care l-ar putea îndepărta de stereotipul tipic de science fiction. Ci pur și simplu a fost acea carte care a fost scrisă acum mulți, mulți ani – parcă în ’54, dacă nu sunt greșite informațiile –, atunci când astfel de romane erau în creație, când se dezvoltă tot mai mult, poate că acei ani din jurul acestui deceniu chiar au fost începutul pentru science fiction. Nu sunt sigură, deoarece nu sunt nici foarte familiarizată cu acest gen, dar nici nu m-am omorât să caut surse. În concluzie, este un roman clasic de science fiction, deci se întâmplă destul de rar să nu-ți placă ceva la el. 

Cartea mi-a plăcut foarte mult, iar în momentul în care m-am gândit să mi-o cumpăr, plus că am luat-o și la un preț destul de bun, nu m-am gândit nicio secundă că o să mă facă să-l îndrăgesc atât de mult de Arthur C. Clarke. Și cu toate acestea, nu cred că voi reuși să-mi manifesc admirația pentru acest roman, și nici pentru autor, așa cum ar trebui, deoarece l-am citit acum aproape două săptămâni, deci vă dați seama că am cam uitat ceva chestii de prin el. Și cu toate că m-am înarmat cu un caiet după mine, câteva pixuri și cu o dorință acerbă de-a face câte o recenzie cărților pe care le-am avut la bunici, căldura a fost atât de sufocantă, încât singurul lucru pe care eram în stare să-l fac, în afară de a transpira și a sta numai în pat, văicărindu-mă de căldură, a fost să mai ies de câteva ori pe afară, pentru că, dacă nu aș fi făcut-o, m-ar fi considerat lumea moartă. Așa că nu am putut să scriu absolut nimic, nici măcar vreun cuvând pentru nicio carte. Și regret foarte mult acum, deoarece dacă știam că aș fi uitat atât de multe în momentul acesta, poate m-aș fi străduit să mă lupt cu lenea și căldura mai mult. Dar acum asta este, voi încerca să creez o recenzie pe baza imaginilor pe care mi le mai amintesc. 

Țin minte că atunci când i-a venit rândul – pentru că da, mi-am făcut o ordine în care voiam să le citesc – eram și nu prea încântată să o deschid și să mă arunc în lumea lui Clarke, deoarece, vorbesc la modul cel mai serios, eram de-a dreptul terifiată. Cu toate că nu era un monstru de carte precum cele ale lui Martin sau chiar și-a lui Dickens – Marile speranțe –, care a fost cea mai dolofană dintre toate cele patru. Îmi imaginam că era genul de scriitor care avea câte douăzeci de personaje principale, și vreo o sută secundare, care de fapt erau și alea principale și toate aveau câte o poveste complexă. Că voi primi informații de-a doldura, pe care nu voi apuca să le asimilez și că totul era un labirint creat doar pentru cei cu un IQ ce-i plasau în categoria geniilor. De ce mintea mea și-l imagina așa pe Clarke ca scriitor? Pentru că i-am citit pe scurt viața, ce era una cam extraordinară, uluitoare și foarte scumpă pentru creierul meu. Nici nu vă puteți imagina cât de fericită am fost în momentul în care avansam cu povestea și vedeam că o pot înțelege, că până la urmă nu eram chiar atât de limitată cu absorbirea informațiilor, și aveam de cât habar cum să le pun cap la cap, pentru a înțelege ce este și cu Sfârșitul copilăriei.

Cu toate că la început mi se păruse că avusesem dreptate în legătură cu ceea ce gândisem despre Arthur C. Clarke, deoarece nu prea înțelegeam nimic, și chiar mă plictisea puțin, am zis să continui, deoarece nu toate cărțile care se încadrează în acest gen în cep fulgerător, peste puțin timp am dat peste ceva foarte tare. Ideea, în ciuda faptului că romanul a fost scris acum mult timp, și este unul clasic, mi s-a părut unul inedit. În afară de ceea ce am mai întâlnit prin numeroase cărți, atunci când ne gândim la cele cu exatratereștrii, și anume la faptul că ei vin pe pământ, ne invadează lumea și vor să ne distrugă – cu toate că nici aici nu a fost chiar așa cum suntem obișnuiți –, totul a fost ceva nou pentru mine. Am rămas de-a dreptul surprinsă, iar lumea creată de Clarke m-a intrigat foarte tare. De la overlorzi, acțiunile pe care le întreprindeau și motivul pentru care pășiseră pe pământ, și până la oamenii, personajele cele principale, totul a fost un test de imaginație, care m-a făcut să-mi pun niște semne de întrebare în legătură cu viitorul acestei planete. Tehnologiile pe care le foloseau overlorzii, strictețea de care dădeau dovadă, plus felul înfricoșător și nu prea pe care îl aveau, au reușit să îmi doresc să aflu cât mai multe despre ei. Ceea ce am și reușit să primesc pe parcursul cărții. 

Personajul preferat a fost, categoric, Karellen, un overlord care m-a captivat de la prima pagină în care a apărut – sau doar a fost menționat în vreo discuție –, și până la ultima pagină. Nu am avut nimic ce să-i reproșez acestui personaj, deoarece caracterul, modul cum opera totul, felul de-a vorbi – aici sunt puțin rea, deoarece toți overlorzii erau cam la fel –, a fost admirabil. Cred că va concura puternic în lupta pentru personajul preferat din acest an. Dar ca să mă îndrept și în direcția oamenilor, nu consider mai prejos decât aceștia – și aici nu vorbesc la armele și celelalte instrumente mai avansate pe care le aveau –, deoarece am avut ocazia să fiu părtașă la unele decizii pe care le luau sau acțiuni pe care le săvârșeau, destul de curajoase pentru o specie, în multe cazuri, destul de lașă. Pentru că da, suntem cam ușor de speriat de cele mai multe ori, dar se pare că Arthur C. Clarke ne-a văzut mai curajoși în anul în care a scris romanul. Și spun acest lucru deoarece, țin minte că aceste întâmplări s-au petrecut cam prin plus sau minus 2015. Dar cu toate că i-am admirat foarte mult pe overlorzi, nu pot spune că nu i-am și compătimit de multe ori; au avut și de ce să fie așa, chiar și cu superioaritatea pe care o emanau, chiar și nevrând. 

Și cu am ajuns și la final, doamne, nu pot spune decât că m-a lăsat mască. Nu m-am așteptat, sau poate că în subconștientul meu știam că se va întâmpla așa, dar credeam că poate va fi altfel. Cartea în sine – cu toate că la început aveai impresia că vei da peste altceva – a fost, într-un fel, o lecție dacă omenirii, și pe care, dacă ar fi după mine, ar trebui ca mulți dintre noi să o învețe. Dacă aș avea puterea de a face acest lucru, categoric că aș așeza pe fiecare bancă din fiecare școală de pe pământ, la începutul – să zicem – clasei a noua, această carte. Părerea mea este că ar trebui să o citească toată lumea, cu toate că nu sunt complet sigură dacă am ales vârsta potrivită, cincisprezece ani, deoarece nu cred că suntem/am fost/vom fi destul de copți la minte pentru a înțelege semnificația. Și ca să închei, la cât de mult mi-a plăcut această carte, cred că voi încerca să fiu și eu curajoasă și o să vreau să citesc seria pe care a scris-o Arthur C, Clarke, și anume Odiseea spațială, ce conține patru volume. Am auzit că, spre deosebire de Sfârșitul copilăriei, este cu mult mai complicată, și poate că acolo voi da peste latura cealaltă a acestu autor, cea de inventator. Nu spun că aici nu am avut parte de invenții extraordinare, doar că acolo presimt că va fi și mai și. În fond conșine patru volume, și a mai scris și atâtea și atâtea cărți. De care sigur nu mă voi mai feri.

luni, 17 august 2015

Andreea's Diary [#3]

Dragi cititori, 

Avusesem de mult în cap să mai fac un mic jurnal, principalul fiind cel din anii de liceu, dar am lăsat-o baltă, deoarece, nu vreau să par melodramatică sau ceva, dar sunt puține amintiri frumoase pe care aș fi putut să le împărtășesc cu voi legat de existența mea în rândul foștilor colegi. Așa că i-am spus pas, așteptând un alt moment care să conteze, ca să zic așa, mai mult. Și se pare că a venit.

Eu în fiecare an mă duc la bunici, de două ori, în vacanța de Paște și vara, atunci când îmi pot petrece timpul lângă ei mai mult. Dar sper să reușesc ca de Crăciun să mă duc din nou, deoarece, din perspectiva mea, cel mai frumos Crăciun ar fi cel petrecut la țară. Plus că nu am mai mers de mult acolo iarna. În acel loc s-a dus majoritatea copilăriei mele, printre toată acea prospețime și libertate, într-un sătuc cocoțat pe un deal, de care rar se întâmpla să mă satur. În această vară nu am putut sta decât două săptămâni, zilele trecând fulgerător de repede, încât m-am trezit că duminică a trebuit să plec. De fiecare dată plec de acolo cu un gol în piept, și mai că nu-mi vine să plâng, dar asta e. Tot ceea ce-mi doresc cel mai mult atunci când vine vorba de satul în care am crescut, este ca bunicii mei să trăiască cât mai mult, să fie sănătoși, pentru a putea fi și eu, la rândul meu, cât mai mult lângă ei. Și să mă bucur de acea pace care-mi răsare de fiecare dată din suflet, atunci când pășesc în acel loc. 

Revenind, pentru că, dacă ar fi după mine, aș vorbi non-stop despre tărâmul acela. De când am început să devin obsedată de cărți, nu există dată în care plec acolo, și să nu-mi iau câteva cărți cu mine, și cum anul acesta am stat doar două săptămâni, am ajuns la concluzia că patru cărți îmi ajung. Două pe săptămână au fost suficiente, mai ales că nu stăteam tot timpul să citesc. Așa că am plecat cu Portretul lui Dorian Gray de Oscar Wilde, pe care o începusem în București, dar care nu m-a dat nespus de mult pe spate, așa că pentru mine filmul a fost nițel mai bun. Nu i-am dat decât 3 din 5 stele, deoarece începuse să mă plictisească foarte tare în unele locuri, și nu, am înțeles chestiile acelea care se presupune că trebuie să le descoperi tu în cartea asta, dar pur și simplu, chiar și cu ele, a fost o ușoară dezamăgire. Apoi am citit Sfârșitul copilăriei de Arthur C. Clarke, care mi-a plăcut extraordinar de mult, i-am dat 5 din 5 stele, și acum că am terminat-o îmi vine să mă iau la palme pentru că tot amânasem să citesc ceva de acest scriitor extraordinar, din cauza fricii. Credeam că va fi prea complicată pentru mine lumea lui și aveam o vagă impresia că mă va plictisi, dar nu a fost așa. Următoarea pe listă a fost Marile speranțe de Charles Dickens care, la fel ca și Portretul lui Dorian Gray, mă așteptam la mai mult din partea ei, fiind vorba de clasici. Dar din păcate a primit același rating ca și cartea lui Oscar Wilde, dar cu toate acestea, am de gând să văd filmul, poate pe cele două ecranizări, și anume Great expectations din 2012, cu Jeremy Irvine din Calul de luptă, și cea din 2011, care este o mini-serie de trei episoade. Mai mult îmi doresc să vizionez mini-seria pentru Harry Lloyd, din Game of Thrones, deoarece îl ador de-a dreptul, dar care nu joacă rolul principal. Dar cu toate că nu prea m-a dat pe spate această carte, am în plan să citesc David Cooperfield, deoarece a fost unul dintre filmele care mi-a marcat, efectiv, copilăria, dar și Oliver Twist. Iar ultima carte, pe care am terminat-o ieri, este Balanța puterii, volumul al treilea din "Alina Marinescu" de Monica Ramirez. Cu acest volum am întâmpinat mici dificultăți, deoarece oscilam în a-i da 4 sau 5 din 5 stele, dar până la urmă ultima variantă a fost cea câștigătoare. Trei dintre ele, și anume Sfârșitul copilăriei, Marile speranțe și Balanța puterii, vor primi câte o recenzie. Sper eu cât de curând. 

În afară de aceste patru cărți, mi-am dorit foarte mult, mai mult din curiozitatea pe care am avut-o din cauza miilor de laude primite, să citesc Mândrie și prejudecată de Jane Austen, pe care am împrumutat-o de la verișoara mea, dar pe care am abandonat-o, nevenindu-mi a crede, după doar 80 de pagini. Pentru mine stilul lui Jane Austen mi s-a părut oribil, și cu toate că am tot încercat să mă forțez să continui, a fost în zadar. Și așa, până să ajung la numărul acela de pagini, m-am chinuit. Sorry for you, Jane Austen, but you're not for me! Poate voi încerca să citesc altceva de la ea, Emma, poate, dar mă cam îndoiesc, din cauza modului oribil pe care-l are de-a povesti. Păcat, pentru că filmul ei, și anume Becoming Jane, mi-a plăcut foarte, foarte mult. Și să nu uit, am primit o carte de la străbunica mea, și anume Suferințele mamei Blondina: O martiră a Siberiei, pe care am citit-o acolo. A fost interesantă, dar și tristă, deoarece a fost vorba de lagăre, și munca de la colectiv, despre care mi-a mai povestit străbunica mea de multe ori, de traiul pe care l-a avut la colectiv. A avut foarte multe legături cu religia, deoarece, până la urmă, a fost o carte religioasă, și cu toate acestea, nu i-am dat mai mult de 3 din 5 stele, deoarece mai citisem din multe cărți despre lagăre, așa că nu a fost ceva foarte nou pentru mine. 

Înainte să închei, mai am câteva lucruri de spus. Acum două zile, Cristina Nemerovschi a scris pe Facebook faptul că duminică, adică ieri, o vom putea auzi la radio, și anume la Antena Satelor, împreună cu Alexandru Voicescu, între orele 13 și 15. Auzisem de radioul ăsta, deoarece tata îl ascultă mai mereu în mașină, așa că am rămas plăcut surprinsă când i-am citit anunțul. Eu am ajuns acasă pe la 15:30, așa că am avut posibilitatea să ascult interviul pe drum, cu toate că de foarte multe ori semnalul se pierdea, înaintea să apară ei, și îmi era teamă că atunci când se va face ora 13, nu-i voi înțelege cum trebuie. Dar se pare că norocul a fost de partea mea, așa că i-am putut asculta cu bucurie. Nu voi spune despre ce au vorbit, deoarece a fost vorba despre cărți, iar la acele întrebări care le-au fost puse, au mai răspuns și în alte interviuri pe care le-am ascultat, așa că presupun că vă dați seama despre cam ce s-a vorbit. Printre invitați a fost și o cititoare care are un blog, dar pe care nu l-am reținut, din păcate, dar și o scriitoare de la Editura Tritonic, și anume Anamaria Ionescu, autoarea cărții Nume de cod: Arkon, pe care încă nu am citit-o. Dar știu că ea face parte din echipa acestui radio, așa că era normal să fie așa.

S-a vorbit și despre viitoarele proiecte pe care le are fiecare din cei trei prezenți acolo, și în afara acelor informații, am mai primit o mare surpriză. Au fost difuzate două interviuri telefonice, nu directe, ci înregistrate, cu Bogdan Hrib și Adina Speteanu. Am rămas foarte plăcut surprinsă, mai ales că am auzit că Adina Speteanu este, ca să zic așa, o clientă fidelă radioului. Am aflat și despre noile ei proiecte în materie de cărți, ceea ce nu a reușit decât să mă bucure nespus de mult. A mai fost pomenită și Monica Ramirez, împreună cu seria ei minunată, dar și Lavinia Călina, care scrie foarte repede, precum se învârte un titirez. Plus că remarca lui Bogdan Hrib, cum că noi, românii, suntem niște snobi în materie de cărți, este puțin adevărată. Ce pot spune în afara faptului că ultimele două ore din călătoria mea de întoarcere, au fost cum nu se poate mai plăcute. Și îi mulțumesc radioului Antena Satelor pentru asta. 

Și cum am ajuns la final cu postarea, dacă ați reușit să o citiți pe toată, deoarece este un monstruleț, vă mulțumesc foarte mult. Înseamnă enorm pentru mine! :)

Leapșă: Premiile Liebster

Da, am revenit, și mă bucur foarte mult că am făcut-o, deoarece mi-am dat seama în aceste săptămâni cât am lipsit că, în ciuda faptului că voi întâmpina fel și fel de dificultăți, blogul nu va putea să se afle printre acele lucruri pe care le fac, la care voi fi nevoită să renunț. Deja m-am atașat prea mult de Padeniye ca să pot spune fără să mă gândesc, de cel puțin zece ori înainte: eu renunț la acest blog. Și cum am venit ieri de la bunici, am spus ca astăzi să fac o postare neapărat, așa că voiam să mă apuc să scriu în Andreea's Diary, unde voi povesti mai multe despre cărțile pe care le-am citit acolo, ce-am mai făcut, și altele. Dar cum uitasem că Diana, de pe blogul Anddeea, mi-a pasat o leapșă acum ceva timp, am spus să mă apuc de ea mai întâi. Plus că din cauza drumului de opt ore de ieri, încă nu mi-am revenit complet. Dar sper ca până diseară să pot cât de cât să fiu mai activă, pentru jurnal. Vă las cu întrebările la care a trebuit să răspund, iar despre nominalizări și formularea altor întrebări, voi trișa puțin, pentru că nu sunt în stare să le creez, plus că nu am 11 persoane pe care să le nominalizez, și sper să ne recitim mai târziu. Și mulțumesc Dianei și Sarei de la Resfeber că s-au gândit la mine.

Regulile Premiilor Liebster:
  • Mulțumește-i persoanei care te-a nominalizat, scriind link-ul către blogul ei în postare; 
  • Răspunde la toate întrebările primite;
  • Nominalizează 11 bloggeri;
  • Formulează 11 întrebări la care să răspundă cei nominalizați de tine;
  • Nu poți nominaliza persoana care te-a nominalizat pe tine;
  • Trimite-le nominalizaților un link la postarea în care i-ai numit, pentru a-i informa.

ÎNTREBĂRI: Diana

1. Te-ai gândit vreodată să faci vlogging?
Urmăresc vloggeri, acum mai mult pe cei care fac booktube, atât români cât și străini, dar să mă gândesc să fac eu vlogging, nu. De fapt, uneori mă gândeam, dar mai mult așa, mă imaginam, nu că aș fi pus eu neapărat în practică. Nu mă văd făcând deoarece, sunt destul de timidă, și chiar dacă știu că până la urmă vorbesc singură, nu e nimeni lângă mine care să se holbeze la fața mea, dar până la urmă, și timiditatea în fața unei camere de filmat, nefiind înconjurat de țipenie de om, este tot timiditate. Plus că mai sunt și alți factori care nu mă recomandă să fiu vlogger. Dar în caz că unii dintre voi nu știați, Sara este un booktuber, sub numele de TheFantasticSheep, și face o treabă chiar foarte bună.

2. Care este genul tău preferat de muzică?
Când eram mai mică, din generală până prin clasa a zecea, ascultam numai și numai muzică rock, oriunde auzeam alt gen, mă strâmbam și refuzam să ascult. Dar de ceva timp am început să-mi lărgesc orizonturile, începând să-mi placă muzica clasică, simfonică, uneori mai ascult și pop dar și muzică românească, cum ar fi: Alexandrina, Subcarpați, Argatu', trupele vechi de muzică rock, dar și alții. Și mi-am dat seama că încăpățânarea mea de a asculta doar un gen de muzică, m-a făcut să pierd unii artiști care abordau alte genuri, unii chiar foarte buni. 

3. Despre ce îți place cel mai mult să scrii? 
Dacă este vorba de blog, îmi place foarte mult să scriu recenzii, și nu mă refer doar la cărțile, filmele sau serialele care mi-au plăcut, ci și la celelalte, deoarece uneori îmi place să fiu puțin rea, să vorbesc și despre cele care m-au dezamăgit. Dar atunci când nu scriu pe blog, cu toate că nu am mai făcut-o de aproape un an, scriu cărți. Am câteva povești începute, de acțiune, cu toate că eu și cu genul acesta ne acomodăm cam greu. Dar încerc să dau tot ce-i mai bun din mine.

4. Care sunt planurile tale de lectură pentru luna asta?
Nu mi-am propus să citesc niște cărți anume, dar aș vrea să încep Blestemați de Chuck Palahniuk, și dacă reușesc, să termin Abonatul nu poate fi contactat de Cristina Andrei. Dar nu-mi fac mari speranțe, deoarece în aceste două săptămâni care au mai rămas din această lună, le am destul de ocupate cu altele.

5. Ai vrea să participi la Summer-read-a-thon'ul de pe blogul Anddeea?
Mi-ar fi plăcut, dar nu am avut posibilitatea de a o face. Eu am plecat la țară înainte de a fi organizat acest read-a-thon, mi-am luat cu mine, într-adevăr, câteva cărți, dar până să apară acesta, deja le citisem pe aproape toate. Așa că nu prea am avut cum, plus că m-am întors în ziua în care s-a încheiat. Poate la anul.

6. Ce hobby-uri ai?
În afară de citit și scris, îmi mai place să desenez, să mă plimb, cu bicicleta sau pe jos, și să merg la spectacole (de teatru, de operă, etc), cu toate că nu am mai mers de foarte mult timp, deoarece nu prea am cu cine, și singură nu prea îmi place. Cam atât.

7. Prietenii tăi sunt cititori fideli al blogului pe care îl deții?
În afară de o fostă colegă care mai trece din când în când, nu mai știe nimeni. Adică am mai spus câtorva, dar sunt sută la sută sigură că au uitat deja că am unul. 

8. Ce-ți place cel mai mult la blogurile pe care le urmărești?
Felul cum scriu utilizatorii respectivi, recenziile pe care le fac cărților, gusturile bune pe care le au în materie de lectură, dar și muzică și filme. Plus că au acel ceva care-i fac oameni serioși, dedicați muncii pe care o fac, deoarece, până la urmă, să deții un blog nu este chiar așa de ușor, și cu toate că-l faci din plăcere, necesită ceva muncă și atenție pe care o acordă. Îi apreciez foarte mult pentru ceea ce fac, și cu toate că nu trec de fiecare dată cu păreri la ceea ce-au postat, mereu sunt acolo, în urmbră.

9. Motto-ul după care te ghidezi în viață e...
Nu am unul anume, deoarece încerc să mă învăț singură, prin experiențele pe care le am, prin tot ceea ce fac. Să mă ghidez în viață cu ajutorul unui motto, ar fi pentru mine ceva mult prea extravagant, ca să zic așa. În general acestea nu prea mă ajută pe mine, personal, cu nimic, ci doar afirmă ceea ce știu deja, sau îmi aduc ceva nou, dar pe plan teoretic, nu și practic. Nu știu cât de mult s-a înțeles ceea ce-am scris.

10. După ce criterii îți organizezi cărțile?
Spațiul meu din bibliotecă a cam devenit inexistent, și din păcate un alt corp de bibliotecă, încă nu mi-am cumpărat. Dar atunci când aveam mai mult loc, le aranjam în funcție de editură, și atunci când le aveam pe edituri, le aranjam în ordine alfabetică. 

11. Ai un sfat legat de blog pentru mine?
Nu vreau să par lingușitoare, dar nu prea am ce să-ți recomand. Unu la mână, pentru că nu prea sunt bună la dat sfaturi, și doi la mână, îl consider foarte bun. Un blog ar trebui creat după personalitatea fiecăruia, pentru că prima impresie pe care ți-o dă despre acea persoană, atunci când intri pentru prima dată pe blogul respectiv, este cum arată. Acela este primul impact, părerea mea. Plus că ești de mai multă vreme decât mine în această comunitate, deci consider că și cunoști mai multe. Faci o treabă bună, atât tu, cât și colega ta.

ÎNTREBĂRI: Sara

1. Cea mai mare reușită literară? (ai convins o persoană să citească cartea ta preferată, blogul tău a fost la știri, ceva de genul)
Am reușit să conving câțiva oameni să citească câteva cărți pe care le-am recomandat, dar cu toate acestea, nu se aflau printre preferatele mele. Nu pot spune că am avut reușite literare atât de semnificative, dar mi-aș dori ca pe viitor să reușesc.

2. Ce te inspiră?
În perioada în care scriam pe Wattpad, de când m-am alăturat pe site, în 2011 și până anul trecut, îmi plăcea să-mi găsesc inspirația pentru poveștile mele, din diferite imagini. Cele mai multe dintre ele aflându-se pe DeviantArt, deoarece acolo puteam găsi unele dintre cele mai frumoase imagini pe care le văzusem vreodată. Deja îmi este foarte dor de acea perioadă foarte frumoasă! Dar pentru alte chestii, nu mă prea inspir de nicăieri.

3. Versul/versurile preferate dintr-o melodie?
Cum de ceva timp sunt obsedată de trupa Globus, iar unele dintre melodiile mele preferate se întâmple să se afle în palmarezul lor, voi alege ceva de la ei.

"[....]  This is our world
This is how we made it
And now is the hour
Only we can save it
Don't be afraid
Love will light the way
The spark that lives in the heart
Of everyone will become
Like a flame
Like the sun [...]" _ Illumination

Fiind una dintre trupele mele preferate, cam toate melodiile de la aceștia îmi plac nespus de mult. Sunt foarte diferiți față de mulți altii din lume, și cu greu îi poți confunda. O să vă înșir și câteva din piesele care îmi sunt mai dragi, și m-au ajuns la suflet, toate având link-uri către youtube: Save me, pot spune că este preferata mea, fiind și cea care se leagă foarte mult de o carte pe care o scriu; Europa, versurile sunt de-a dreptul magnifice, vorbind despre acele multe războaie care au schimbat soara acestui continent, sau despre alte și alte incidente care au avut un impact foarte mare și care s-au întâmplat în Europa de-a lungul sutelor de ani; Take me awayThe promiseOrchard of MinesIn memoriamOne TruthWyatt Earth, de-abia de pe la minutul 2 și ceva începe să cânte cu vocea. Și ar mai fi.

4. Gluma preferată?
Nu știu, chiar habar nu am. Eu râd la multe chestii, unele chiar fiind deloc amuzante. Nu cred că am una preferată, îmi e să nu le inslut pe celelalte dacă ar fi să aleg una. 

5. Cea mai bună chestie pe care ai mâncat-o?
I don't really now! Am mâncat acum ceva timp sushi făcut de unchiul meu, și mi-a plăcut chiar foarte, foarte mult. Dar după episodul ăsta, sigur am mai mâncat alte chestii bune. Asta e singura pe care mi-o amintesc, așa, nemâncând în fiecare zi preparatul ăsta.

6. Cu ce asociezi cartea (sau una din cărțile) preferate?
Seria Grisha, despre care tot v-am înnebunit, este una dintre preferatele mele, și să zicem că aleg o carte la întâmplare dintre acelea trei, Regatul Luminilor. Ei bine, cum asociez toată trilogia cu Rusia, logic că și volumul îl asociez cu acea țară superbă. Deci, da, cu Rusia.

7. Cu ce casă de la Hogwards aparții?
Știu că există un test pe care îl faci ca să vezi de ce casă aparții, dar pe care nu l-am făcut. Eu am reușit să văd doar filmele din seria Harry Potter, și presupun că autoarea a descris cam fiecare casă în parte în volume, așa că nu prea știu cu cine m-aș potrivi. Mereu mi-au plăcut Viperinii, așa, răi și afurisiți. La fel și de Draco și de taică-su, dar nu știu de ce am o presimțire că dacă aș face acel test, nu mi-ar ieși casa asta. 

8. Care este prima carte de care-ți amintești să o fi citit?
Aici sunt în mici dubii, deoarece nu mai știu sigur dacă a fost Păcală sau Heidi. Deci nu pot da un răspuns bătut în cuie.

9. OTPs? Împărtășiți iubirea!
Într-o perioadă era foarte la modă ca pe Wattpad să vezi câte un OTP din când în când. Inițial nu înțelegeam ce vrea să însemne acest OTP, dar după ce am căutat mi-am dat seama despre ce este vorba, trebuind să scrii 30 de capitole, pe baza titlurilor. Da, am făcut odată și eu unul, pentru una dintre cărțile mele preferate, și anume Iubire și sânge de Catherine Delors, o altfel de poveste față de cea din roman, între Pierre-Andre Coffinhal și Gabrielle de Montserrat, deoarece nu-mi plăcuse deloc sfârșitul cărții, și voiam să aibă unul așa cum îl doream eu. Cum în carte acțiunea se petrecuse în Franța, în povestea mea, întâmplările se petreceau în America, parcă în Arizona, dacă-mi mai aduc bine aminte, și se întâmpla în timpul nostru, nu pe timpul revoluției franceze. Știu sigur că în rolul lui Pierre-Andre l-am pus pe Colin O'Donoghue, care-l joacă pe Căpitanul Hook în Once upon a time, iar pe Gabrielle o juca Sarah Bolger, actrița care a apărut și ea în Once upon a time. A fost o coincidență uriașă pentru mine când i-am văzut pe amândoi acolo, la fel și în The Tudors. Trecând peste, povestea se numea Cruciada fericirii și parcă și am coperta în față: fundalul de un vișiniu, având în mijloc o jumătate de măr înconjurat de o coroană de spini. După ce mi-am șters vechiul cont de Wattpad, administratorii nu mi-au mai dat voie să-l recumerez, așa că cele trei capitole pe care am apucat să le scriu, au rămas acolo. Și regret enorm de mult, deoarece îmi plăcuse foarte tare cum scrisesem acolo. Foarte diferit! Dar și eu ca fraiera, am uitat să le salvez în calculator.

10. Care este luna ta preferată și de ce?
Luna Mai, și nu pentru că m-am născut în acea lună, ci din cauza faptului că îmi dă o anumită stare, mă liniștește într-un fel. Dar chiar habar nu am care este motivul. Poate temperaturile care sunt perfecte, așa cum îmi plac mie.

11. Dacă orice persoană de pe planetă ar putea să știe automat o limbă la alegere, care ar fi alegerea ta?
Aș putea spune engleza, deoarece este o limbă de circulație internațională, și ar cam trebui să o știm cu toții, plus că se învață și destul de ușor. Dar asta este și chestia, nu este o limbă complicată, așa că m-aș axa pe ceva puțin mai dificl. Poate rusa sau germana. Sunt două limbi chiar foarte interesante, plus că-mi place foarte mult felul cum vorbesc cei din Germania și Rusia. 

sâmbătă, 8 august 2015

Înapoi mai repede decât credeam

Înainte de a spune ceea ce cred că este evident, as vrea să menționez faptul că scriu de pe telefon, așa că dacă vor lipsi diacritici acolo unde ar trebui să fie, sau dacă se va întâmpla ca scrisul sa fie cam prost așezat, să se înțeleagă.

Revenind. Sunt la bunici de o săptămână, voi mai sta încă una, si pot spune că asa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, atunci când sunt la ei, reușesc să-mi ating acele scopuri, ca să zic asa, spirituale. Deci mă voi reîntoarce pe blog mai repede decât as fi crezut. Sunt puțin supărată pentru că m-am grăbit să scriu postarea anterioară, făcând un tam-tam pentru nimic.

Mi-am luat câteva cărți cu mine, dintre care pe două le-am citit, dar nu le voi face la toate celor pe care voi reuși să le citesc, recenzie, ci doar unde voi consideră că se va merita. Dar cred că voi spune câte ceva despre fiecare atunci când voi face Andreea's Diary. Când voi dispune de ceva mai mult internet, sau cel târziu când voi ajunge acasă, voi trece cu păreri la cei pe care îi urmăresc. Plus că am observat că am primit o nominalizare la un fel de leapșă, pe care de-abia aștept să o fac.

Ne recitim cu bine, curând. Si să nu uit: le mulțumesc mult celor care mi-au transmis succes după ce au văzut postarea trecută. Sper să nu se mai întâmple câțiva ani buni acest lucru, să fiu nevoită să scriu acel anunț, care acum a fost destul de jalnic. Si atunci când voi simți că trebuie sa o fac, doar pentru că am clacat eu undeva, să-mi țin degetele departe de tastatură pentru un moment, fără a mai scrie vreo prostie de genul.

O vacanță frumoasă în continuare! :)