sâmbătă, 18 aprilie 2015

"Hoțul de cărți" de Markus Zusak

Descrierea: Este anul 1939. Germania nazistă. Țara își ține răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, și va deveni chiar mai ocupată.

Liesel Meminger și fratele ei mai mic sunt duși de către mama lor să locuiască cu o familie socială în afara orașului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub șoapta unui singur cuvânt nefamiliar - Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băiețelului și o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viața lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parțial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greșeală, și este prima ei carte furată.

Astfel începe o poveste despre dragostea de cărți și de cuvinte, pe măsură ce Liesel învață să citească cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărți de la incendierile de cărți organizate de naziști, din biblioteca soției primarului, și de oriunde le mai putea găsi.

Hoțul de cărți este o poveste despre puterea cuvintelor de a crea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită și arzând cu intensitate, premiatul autor Markus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile povești ale timpurilor noastre.

Recenzia: Înainte de-a începe să-mi spun părerea despre această carte, aș vrea să menționez mai întâi faptul că am reușit să-mi iau toate cărțile de la țară – uitasem să menționez acest astpect în Andreea’s Diary, cel de ieri –, și sunt foarte fericită că s-a putut acest lucru; să le am pe toate lângă mine. Cât timp au fost la bunici parcă aveam un gol în stomac de fiecare dată când mă uitam prin bibliotecă și nu le vedeam printre celelalte cărți. Mai ales că unele dintre ele îmi sunt nespus de dragi. Nu că acolo ar fi fost neîngrijite, fiind puse la un loc neferit. Imediat cum am ajuns, fix la ele m-am „teleportat”, ha-ha. Iar în felul acesta, rafturile îmi sunt aproape pline, așa că spațiul o să devină aproape inexistent cât de curând. Probabil până la sfârșitul lunii mai, atunci când mă voi duce la Bookfest, cu toate că nu plănuiesc să cumpăr multe cărți.

Hoțul de cărți nu a fost cumpărată, și ca să fiu destul de sinceră, nici nu mi-o puneam în plan ca să o am, sau măcar să o citesc cât de curând. Dar cum mi-am refăcut cardul de la bibliotecă deoarece voiam să mai dau din cărți, am zis să văd ce noutăți au mai fost aduse acolo, de când nu mai pășisem printre acele rafturi. Iar acest lucru s-a întâmplat ultima oară în 2011; o lungă perioadă de timp pentru cineva căruia îi place să citească. Dar nah, se presupune că nu trebuie neapărat să mergi în biblioteci ca să fii citit, sau invers. Dar revenind la subiectul principal. Am văzut-o – cu toate că mai erau câteva foarte interesante pe acolo – și am zis să-i dau o șansă dacă tot mi s-a oferit această oportunitate. Din păcate, in acea perioadă eram cam neprietenoasă cu cititul, nu mai reușea nimic să mă atragă, așa că săptămânile în care puteam să o țin, se duseseră pe apa sâmbetei. Dar am reușit să mi-o pun pe telefon, așa că în timpul vacanței am putut-o termina. Cât timp mai luam pauze de la Moromeții, când îmi doream să citesc și ceva mai nu-pentru-școală, astfel să nu zic că mi-am ocupat chiar toată vacanța cu activități pentru examene. 

Nu știu cum li s-a părut altora Hoțul de cărți atunci când au citit primele pagini, dar pentru mine prologul și primul capitol au fost ca și cum conexiunea dintre mine și carte nu ar putea fi posibilă niciodată. Iar acest aspect nu m-a făcut să mă gândesc neapărat la faptul că voi abandona cartea în secunda doi – deoarece nu aveam de gând să o fac –, ci la faptul că de ce pe alții i-a atras o astfel de carte care mi-aș dori foarte mult să-mi placă și mie, dar de fapt nu este așa. Cu toate că dintr-un prolog și un capitol, ambele nu foarte lungi, nu îți poți face o părere despre o carte, care de altfel este și foarte mare, eu aveam o premoniție cum că nu mi-ar plăcea aproape deloc. Începutul mi s-a părut foarte demoralizator pentru mine, de-asta i-am scăzut și un sfert de punct. Inițial, mă gândeam să-i dau doar patru steluțe, dar m-am gândit că ceea ce a fost deranjant, până la sfârșit nu a fost ceva atât de semnificativ. Așa că am mărit cu jumătate, dar nici așa nu prea eram mulțumită deoarece, m-am gândit în felul următor: Provocarea, prima parte din primul volum al serieri Rephelimii de Simona Stoica, a fost cotată cu același punctaj, dar Hoțul de cărți  a reușit să însemne ceva mai mult  pentru mine decât cealaltă carte. Asta este pentru întâia oară când mi se întâmplă așa ceva, să fiu indecisă cu un punctaj când vine vorba de ceea ce citesc. În rest, cartea mi-a plăcut extraordinar de mult, și mă bucur foarte tare că ceea ce credeam eu că va fi, nu s-a adeverit într-un final, și în același timp sunt tristă că nu am putut să-i dau punctajul maxim. Chiar mi-aș fi dorit acest lucru. 

Mai sus am menționat faptul că eram sigură că-mi va plăcea această carte, pe lângă faptul că a fost atât de populară și lăudată mai de toată lumea pe care o urmăresc pe blog sau youtube, dar și pentru că era vorba de nazism. Eu am o slăbiciune anume, morbidă, ca să zic așa, de tot ce ține de acest subiect, și chiar dacă pe această ramură mai este și comunismul împreună cu fascismul, acestea două din urmă nu mă fac să fiu atentă. Sau poate că nu este vorba neapărat despre nazismul în sine, ci mai mult despre cel care a condus această lume atât de crudă și barbară în care au fost aruncați atâția evrei, dar și alte națiuni. De-asta m-a și încântat ideea, cu toate că am spus mai la început faptul că nu aveam de gând să citesc prea curând cartea. Cred că este ceva dubios la mijloc, așa că nu știu sigur de ce această reținere din partea mea. Și dacă tot sunt la acest capitol, vreau să spun că din partea ajutorului pe care mi l-a dat cartea, am reușit să descopăr și cum era viața pe timpul nazismului, din perspectiva germanilor de rând. Până de curând mă gândeam că dacă Hitler își dorea o armată, o elită de soldați-roboți  antrenați până la perfecțiune, și o națiune de blonzi cu ochi albaștri, însemna că totuși compatrioții lui trăiau cât de cât mai bine față de alți oameni din celelalte țări. Și aici mă refer în cel de-al Doilea Război Mondial, când cele două – nazismul și războiul – se aflau cam în aceeași oală. Știu că vă veți gândi la următorul lucru când veți gândi citi ce-am scris mai sus: ce legătură are armata cu obsesia lui Hitler de-a avea copi de aceeași culoare (am reușit să fac un pleonasm), și cu traiul germanilor? Ei bine, aveam impresia că atâta timp cât își dorește oameni sănătoși, care să poate face față la atâtea atrocități, într-un fel să fie și mai privilegiați. Dar nu a fost așa. Poate era și vina războiului care, până la umră, îți fură tot, și când vine vorba de bombardările aeriene, Hitler nu prea mai poate face mare lucru, decât să-i înștiințeze din timp ca să se pună la adăpost.  

Aducând în discuție ideea principală a cărții, și vorbind în același timp și puțin despre personajul principal, Liesel Meminger, acest lucru mă duce puțin cu gândul la Fahrenheit 451, dar cred că nu sunt singura care a avut o străfulgerare a acestei cărți când a citit-o pe aceasta. Și culmea, cu toate că nu îmi este cunoscută cea dintâi – faptul că nu am citit-o –, știu cam despre ce este vorba în ea, din descriere. Din această cauză, parcă îmi doresc să o parcug și pe aceea cât mai repede; încă am scânteiea care mă face să mai citesc în continuare ceva asemănător. Dar știu că Fahrenheit 451 și Hoțul de cărți, chiar dacă au câteva idei asemănătoare, ele sunt total diferite. Povestesc despre lumea lecturii în două moduri altfel. Din câte știu, în prima este personaj principal un bărbat matur, când în aceasta este vorba despre o fetiță de zece ani care se maturizează cu timpul. Am spus acest lucru ca să fac o mică paranteză. Liesel, cu toate că este până la urmă o copilă, care a trecut prin multe experiențe marcante, nu a reușit să mă facă să mă simt atrasă de ea, în sensul de a ajunge să mă simt legată de aceasta. A fost pur și simplu un personaj care a avut ghinonul să se afle într-o lume dură, plină de prejudecăți, din care numai cei puternici pot ieși cu bine. Dar nici nu pot spune că am urăt-o sau antipatizat-o. A fost simpatică pe alocuri, și ușor naivă – ceva specific vârstei –, ce mi-a mai stăpânit ușoara indiferență. Dar cu toate că nu am simțit mare lucru pentru ea, ca persoană, am admirat dragostea pentru cărți, iubirea pentru ceva ce era interzis; o mică rebelă a nazismului. 
În schimb, mi-am găsit două personaje care au reușit să se bată cap în cap în mintea mea, cam pe tot parcursul cărții. Și anume Rudy și Max, doi protagoniști asemănători prin sensibilitatea de care dădeau dovadă amândoi, prin devotamentul pentru Liesel, o încredere care a ajutat-o în diferite moduri pe aceasta. Mi-a plăcut mult conexiunea dintre cei trei, care a fost posibilă numai prin intermediul fetei; Rudy-Liesel, Rudy-Max, dar cunoaștere, Rudy-Max. De ce și ultima? Pentru că Liesel a reușit să-i facă pe amândoi să se plăcă într-un fel, în ciuda faptului că unul era evreu și celelălalt neamț, într-atât de mult încât neamțul a devenit complice la cât de mult va trăi celălalt. Aici am de descopăr un devotament care ar putea să te coste viața, și cu toate acestea Rudy nu a ezitat atunci când i s-a cerut să-și țină gura. De-asta l-am ales într-un final pe băiat, dar și pentru nevinovăția de care dădea acesta dovadă, de forța cu care se bucura de viață, cu toate că și Max a fost un personaj care încă îmi este foarte drag. Și că tot sunt la capitolul Rudy, vreau să menționez faptul că de curând – după ce am terminat cartea, bineînțeles – am văzut filmul, și dintre toate personajele care au fost alese pentru distribuție, Rudy și Rosa, mama adoptivă a lui Liesel, s-au potrivit cel mai bine cu cei din viziunea mea. Pot spune chiar că Rudy a fost de-a dreptul perfect; niciun personaj, până acum, nu a reușit să se apropie atât de mult. Zâmbetul actorului era atât de dulce și simpatic, încât m-a înmuiat total, iar toată insistența pe care o avea pentru Liesel cu privire la acel sărut, nu a putut decât să mă înduioșeze. În rest, filmul a fost ok, dar doar atât, deoarece, dacă am spus că în Tess d’Urberville, s-au omis, după părerea mea, niște scene care mi-aș fi dorit să apară, în acesta a fost cu mult mai mult. Dar nu o să mă leg de acest aspect, ci doar vreau să mai spun că dacă ultima parte a cărții nu ar fi fost atât de bine realizată în ecranizare, nici măcar cele 3 din 5 stele pe care le-a primit din partea mea, nu le-ar fi avut. Și aici a fost vorba de un film destul de lung. 

Stilul autorului, cu toate că l-a început nu a reușit decât să mă descurajeze și să mă încețoșeze – poate aici este și vina lipsei mele de imaginație din acel moment –, a fost unul ușor jucăuș, în ciuda atâtor pasaje triste și dureroase, m-a încântat cu timpul. M-a făcut să-mi dau seama că timpul alocat de către mine pentru Hoțul de cărți a fost cum nu se poate mai jalnic. Prea lung. Și cu toate că Markus Zusak a introdus printre file imagini, desene și tot felul de lucruri înduioșătoare, nu pot spune că este o carte făcută pentru copii, deoarece îți trebuie o doză de tărie ca să o poți parcurge, fără să fii distrus complet la sfârșit. Eu, cel puțin, mai aveam puțin și mă pulverizam în bucățălele mici, minuscule, atunci când am dus o la sfârșit, și cu toate că nu am plans în carte, am făcut-o în film.

Și pe lângă felul scriitorului de-a nara, aș vrea să mai vorbesc în câteva rânduri și despre cel care a narat, din perspective cui. Ei bine, aici am fost total surprinsă, și să fiu sinceră, de-abia după ce am citit cam jumătate din carte, am reușit să-mi dau seama despre ce este vorba și cum se leagă totul. Iar acest aspect a reușit să mă blegească, ca să zic așa, și mai mult. Cine s-ar fi așteptat la o așa surpriză, la un așa personaj care să-ți vorbească despre nazism, despre lumea unei fetițe dormice să facă ceva interzis dar bine-venit pentru educație și dezvoltare? Dar până la urmă, autorul a avut o bună inspirație, deoarece, dacă este să o luăm așa, numai ea, și încă cineva, poate ști cu adevărat ce se întâmplă după toate cele petrecute printre oameni. Și nici nu cred că merită să fie asemănată cu cel care le produce, pentru că, până la urmă, ea este doar un călător, cel care îndeplinește voia celuilalt, dar poate și a destinului. Când se sfârșește, nimeni de printre noi nu știe, ci toți cunoaștem faptul că, într-un final, se va ajunge și acolo.

Probabil am omis multe aspect care ar fi putut fi discutate despre această carte, dar cum am citit-o atât de greu, s-au mai uitat din detalii, și cum ecranizarea nu prea m-a ajutat să mi le amintesc, nici eu nu prea pot să vorbesc despre ele. Cert este că merită să o citiți, este o carte nespus de frumoasă, cu o idee inedită, și nu cred că trebuie să fii un cititor înrăit ca să o poți citi. Ci trebuie doar să fii bun la a desluși unele pasaje ascunse, și ați dori până la urmă, să afli despre ce este vorba. Și înainte de-a încheia, aș vrea să menționez faptul că, mai jos, acolo unde obișnuiesc să scriu citatele care mi-au plăcut, veți găsi doar unul; cel pe care l-am descoperit în perioada când citeam cartea de la bibliotecă. După ce am început să o fac de pe telefon, ochii mă usturau destul de des, așa că nu prea am mai fost așa de atentă la acele pasaje, ca să le pun aici. 
*
Citate:
[...] Nu poți sta cu mâinile în sân, așteptând ca noua lume să te accepte. Trebuie să ieși și să faci parte din ea - în ciuda greșelilor trecute.

3 comentarii:

  1. ah, mă bucur că ți-a plăcut cartea asta! Acum nu mai am așa de multă iubire pentru ea, aparent s-a mai diminuat în timp, dar știu cât de mult am iubit-o atunci când am terminat-o. Personajul meu preferat cred că a fost Moartea, dar după ea ar veni Max. Impresie dată și de actor, mi-a plăcut mult de el. Deși filmul este o prostie, m-am enervant la culme cum au amestecat și schimbat evenimente majore ale cărții, ugh. (tot am plâns și la el, indiferent). Rudy e un copil adorabil.
    Eu nu cred că această carte a fost chiar atât de mult despre cărți, cât despre nevoia și dorința de mai mult. Nu știu ce mai spun aici, încerc să-mi reamintesc impresii. Mă rog, mai bine mă las de meserie :))
    Citatul, deși unul singur, are impactul a o sută. E superb!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa mi se întâmplă și mie cu unele cărți, la început mi-au plăcut foarte mult, iar cu timpul dragostea s-a mai diminuat; dar tot îmi rămân în minte. Pe mine m-a enervat cel mai tare acea parte în film tunci când se povestea în carte despre acei evrei din lagăre care mărșăluiau prin oraș. În ecranizare a apărut doar o singură dată acea scenă, și dacă nu greșesc, ei fuseseră băgați deja în lagăre, dar acolo erau în haine de stradă. Și unde este partea cu Max? :| Eu pe aia o așteptasem mult.

      Ștergere
  2. Primul roman la care am plâns! :)) Trebuie să recunosc, am fost foarte surprins când am făut asta. Dar mi-a plăcut enorm de mult, enooorm de mult. Atâta emoție, atâta sensibilitate și fragilitate. Unul dintre cele mai bune citite vreodată. Și filmul a fost frumos, de asemenea, deși nu respectă întocmai cartea.

    RăspundețiȘtergere