vineri, 17 aprilie 2015

Andreea's Diary [#2]

Dragi cititori,

Se pare că așa cum a început vacanța, în același fel se va și termina. Ca de fiecare dată când plec de la bunici, îmi iau la revedere cu părere de rău, deoarece mi-aș mai fi dorit să mai fi stat încă puțin timp. În mod normal, șederea mea la ei ar fi trebuit să mai fi durat încă două zile, dar din cauza unor probleme care au apărut, am fost nevoiți să ne întoarcem ieri. Cu toate că știu că mă voi întoarce la ei, ceea ce-ți dă sufletul, nu ține cont de durata despărțirii de ei; după terminarea bacalaureatului, mă voi întoarce cu siguranță. Chiar dacă pentru două sau trei săptămâni. Și când mă gândesc că nu mai urmează nicio vacanță până la examene, nu-mi vine să cred cât de repede a trecut timpul. Că mai sunt doar șase săptămâni și voi termina definitiv cu liceul, și tocmai după acești patru ani începe adevărata viață, ca să zic așa. Nu știu cum vă simțiți voi, cei care sunt în același an cu mine, sau chiar și cei care termină facultatea, dar eu sunt foarte emoționată. 

Dar, mergând mai departe, aș vrea să încep să vorbesc despre această săptămână, dar și puțin din cea anterioară, nu detaliat (ar ieși o postare kilometrică, și cred că v-aș plictisi), ci doar cele mai importante evenimente, sau ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Au fost câteva, așa că dacă veți reuși să citiți până la capăt postarea, ar fi un lucru foarte tare. 

De când am fost mică îmi doream particip la treburile mai neobișnuite din gospodăria bunicilor. Eu am crescut la dânșii de la o vârstă foarte fragedă, până aproape de clasele primare. O parte din anii mei de grădiniță, i-am petrecut la țară, unde, cu toate că aici, la oraș, clasele erau total diferite de cele de acolo, cu mai multe jucării sau decorate în vreun fel mai spectaculos, pot spune că tot mai frumoși au fost anii de acolo. Parcă mă bucuram mai mult de ceea ce aveam, și eram puțin mai liberă de aici. Dar se și înțelege, oricum. Revenind, cât am locuit la ei, nu prea mi se dădea voie să îi "ajut" (ghilimele sunt puse cu intenții bune, deoarece săracii de ei erau încurcați mai mult de mâinile mele), și cu chiu cu vai, cu mici plânsete în unele dăți, renunțam. Chiar dacă aveam impresia că pierdeam activități foarte unice, ca să zic așa; cum aș fi putut să plec cu inima împăcată atunci când îi vedeam că (asta o să fie foarte ciudat, și amuzant, oarecum) spălau acele obiecte de la biserică? era vorba de, nu știu cum se numesc mai exact, sfeșnicele acelea în care se puneau lumânările, tot felul de brizbrizuri care atârnau pe tavan. Dar și vopsirea pereților, sau datul cu var pe trunchiul copacilor? Toate îți atrăgeau ochii, și te făceau să-ți dorești să fi lăsat să participi. Și cu toate că uneori te mai lăsau, după o perioadă îți spuneau că trebuie să te oprești, deoarece ai putea răci de la statul prea mult în apă, sau să te urdărești pe haine de vopsea. 

Cea din urmă activitate am putut-o desfășura chiar din prima zi când am ajuns. Având în vedere că sunt un om în toată regula, o puteam face și în anii trecuți, dar de fiecare dată când veneam, copacii erau deja văruiți. Dar se pare că anul acesta bunica (sau mamaia, cum îi spun eu, de fapt), așa că am putut-o îndeplini eu și cu sora mea. Ioana a avut prilejul să facă acest lucru chiar de la opt ani, dar nu sunt geloasă pe ea, ha-ha. Poate o părea un moft copilăresc, dar eu chiar m-am bucurat făcând acest lucru, și pot zice că am fost lăsată să mă joc cum mi-a poftit inima. Și oricum, oricât de mare sunt, tot m-am murdărit mai mult decât soră-mea.

Zilele ce au urmat am vopsit ouă, dar culmea, am uitat să le fac poze. Oricum, nu au fost cine știe ce, ci doar colorate în roșu. Mamaiei nu prea acceptă să aibă și colorate, doar cea a tatălui, dar cum am uitat să le pozez și pe acelea (le vopsisem pe toate în același loc), nu am putut pune poze. Dar, cum spuneam, nu a fost nicio noutate, sau ceva ce nu ați mai văzut și înainte. Sâmbătă seara aș fi vrut să merg la înviere, mă ținusem cu dinții să o fac, dar oboseala de peste zi a fost mai puternică decât dorința mea, așa că am sfârșit dormind. Iar lucrul care m-a ofticat cel mai tare nu a fost faptul că nu am mers, ci că a fost foarte cald și frumos în acea seară. având în vedere că în anii precedenți a plouat mai mereu. Duminică am plecat pe la rude, și cum nu am putut face poze acolo unde-mi doream eu, deoarece nu am avut cu cine să merg, și singură nu prea-mi place să o fac, am fotografiat doar partea cealaltă a satului, și anume zona unde locuia un unchi. Și acolo a fost frumoas, dar parcă cealaltă parte avea ceva mai interesant. Poate în vară. 

Nu sunt ca cele de la munte, unde se pot vedea crestele încă cu zăpadă, dar în părțile astea am umblat de mică (din câte îmi mai povestiseră bunicii), așa că am simțit nevoia să împărtășesc și cu voi aceste peisaje. Dealurile nu sunt încăt atât de înverzite precum sunt vara sau la sfârșitul primăverii, dar atunci când te plimbi pe ele, parcă te simți într-un al loc, de unde nu mai vrei să pleci niciodată. În copilăria mea am fost o rebelă, care îi plăcea să facă treburile de capul ei, așa că nu pierdeam nicio ocazia ca să cutreier cu vaca astfel de locuri. 

În următoarele dimineți, amiezi și seri care au urmat am citit, așa cum am promis, doar că am reușit să termin numai primul volum din Moromeții, și uimitor pentru mine, mi-a plăcut foarte mult cartea. Chiar nu mă așteptam să mă atragă într-o măsură atât de mare, încât să mă facă să mă dezleg de alte lucruri. În ciuda faptului că a fost o care în care acțiunea s-a petrecut la țară, ea a fost destul de urbană. Spun acest lucru deoarece, după mine, doar descrierile și narațiunea care arătau acest lucru au fost singurii factori care m-au făcut să-mi dau seama de acest lucru. Dialogurile personajelor au fost cât se poate de moderne. Asta a fost impresia mea. În ciuda faptului că Enigma Otiliei mi-a plăcut mult mai mult decât aceasta, în cealaltă nu mi-am putut găsi un personaj de care să mă desprind foarte greu, care să mă facă să-mi doresc să-l întâlnesc mai des în carte. Doar Pascalopol cer a reușit să mă mai vrăjească. În schimb, aici Paraschiv a fost cel care mă punea cel mai mult pe gânduri. Felul cum reușea să-l învrăjvească pe Nilă, rebeliunea de care dădea dovadă m-a făcut să-l plac foarte mult. Iar în film, pot spune că se apropia destul de bine de așa cum mi l-am imaginat eu. I-am dat 4 din 5 stele, și pot spune că este o carte destul de bine clădită, și cum spunea o prietenă tot pe blog, trebuie să ai ceva în spate ca să o poți înțelege cum trebuie. Nu pot spune că eu am avut acel ceva, dar am înțeles-o într-atât încât să-mi placă. Ceea ce m-a deranjat au fost părțile în care a apărut politica. Am trișat puțin, așa că am sărit peste acele fragente. Dar filmul m-a lămurit și ce e cu ele. Am început și al doilea volum, și cu toate că am auzit de la mulți că ar fi foarte diferit de primul, în sensul că este urât, nu pot spune că este așa. Doar că mi se pare că este mult mai complex. Îmi place și acesta, nu pot să mint, doar că nu în aceeași măsură ca acesta. Îndreptându-mă spre altă carte, am reușit să termin pe telefon Hoțul de cărți, sper să-i pot face o recenzie în acest weekend, dacă nu mai târziu. Nu voi spune nimic despre cum mi s-a părut, ci doar că i-am dat 4,5 din 5 stele. Oricum, se înțelege că a fost pe placul meu.

Cum ieri am revenit la București, cum bunicii mei locuiesc într-un sat de pe lângă Iași, bine, cam la șaptezeci de kilometri de el, în drum spre casă trecem prin Mărășești, locul unde s-a întâmplat Bătălia de la Mărășești din Primul Război Mondial. Având în vedere că tot trecem de cel puțin două ori pe an pe lângă el, nu prea ne-am oprit să vedem mausoleul. Ori uitam, sau se întâmpla să plouă, așa că nu mai opream. Știu că am staționat odată acolo, doar că era în renovare și nu am avut voie să intrăm. În schimb, erau la intrare tarabe cu tot felul de lucruri făcute de mână. Așa că ne-am oprit (în sfârșit) ieri. Și ironia sorții! Cu toate că am intrat acolo, tarabele nu mai erau. Am fost foarte supărată din această cauză, deoarece eu mai mult voiam să mă opresc ca să-mi cumpăr brățări sau lănțișoare, decât să văd clădirea în sine. 
 [01] Mausoleul de la Mărășești
Pot spune că, pe cât de frig este înăutru, deoarece este făcut tot din piatră, pe atât de frumos miroase. Exista acolo un parfum care te amețea complet. Nu știu ce spunea mama, cum că ea nu a simțit cine știe ce, dar parcă eu îmi doream să nu mai ies de acolo, cât de mult îmi plăcea acel miros. Pentru cei care nu știu, Mausoleul de la Mărășești a fost ridicat pentru cei căzuți în Primul Război Mondial, care au luptat la Mărășești. În criptele de acolo au fost înmormântați peste 5000 de soldați, dar și ofițeri.

[02] Soldați decedați
[03] Mormânt de general
Locul, în ciuda frumuseții lui, mi s-a părut oarecum straniu, deoarece erau atâtea locuri culoare, încât te amețeau. Ținând cont că totul era în cerc, așa că pe mine a reușit să mă amețească nițel. Mai ales că la etaj, ca ajungi să vezi mormintele cele mai importante, cu totul, trebuia să urci pe o scară în spirală. Îți dădea impresia că nu se mai termina, așa că atunci când ajungeai, în sfârșit, sus, și te uitai pe acea porțiunea rotundă, împrejmuită, jos la mormântul plin de coroane cu flori, te lua durerea de cap și mai rău. De frică, nici nu am putut să fac poza [05] așa cum trebuie; simțeam cum îmi tremurau mâinile și îmi era să nu scap telefonul pe piatra aia. Imaginea din partea dreaptă înfățișează mormântul generalului maior Feodor Alexandrovici Coldacev. Din nume reiese că ar fi rus, ceea ce nu înțeleg de ce ar fi înmormântat într-un mausoleu dedicat soldaților români căzuți în război. Sau poate o fi român, iar numele o fi după tatăl rus. De fapt, ori nu o avea nicio legătură cu rușii, sau cealaltă variantă. 

[05]
[04]
Acel mormânt, sau cum se numește, din cele două imagini [04] și [05], era amplasat lângă o bisericuță interioară. Nu știu dacă aveam voie să intrăm, și cum nu am văzut pe nimeni care să o facă, nu ne-am îndreptat nici noi într-acolo. În schimb, ne-am așezat pe băncuțele, tot din piatră, așezate în pereți. 

Și am mai aflat un lucru, de data aceasta despre Maria Ion Zaharia, o fetiță de doar doisprezece ani, care a murit tot în război, de data aceasta ajutând un ostaș român care supraveghea din copacul din curtea bunicului, cu un binoclu, ceea ce făcea inamicul. A murit fiind împușcată, iar mormântul ei se află în mausoleu. Mai multe despre ea găsiți pe Wikipedia. Eu știam de existența acestei fetițe, doar că nu aveam cunoștințe că s-ar afla acolo. Mi-a zis bunicul meu, de-abia după ce am ieșit din mausoleu; el mersese singur acolo. 

[06] Ecaterina Teodoroiu
Când am ieșit (ceea ce m-a uimit că nu am observat de la intrare, deoarece era fix lângă poartă), am dat peste bustul Ecaterinei Teodoroiu, prima femeie soldat care a luptat în Primul Război Mondial. Cu toate că mausoleul a fost recondiționat, busturile (cred că erau peste douăzeci, dacă nu mai multe) aveau porțiuni ca și cum ar fi fost scorojite. Se pot observa și din imagime cele câteva locuri aurii. Despre Ecaterina Teodoroiu am aflat în școala generală, și culmea, nu la istorie, ci la română, când am făcut o lecție dedicată ei, din manual. De atunci am admirat-o și încă o fac foarte mult, deoarece consider că cineva care a făcut ceea ce a realizat ea, este un om demn de a fi amintit. Din soră medicală să ajungă în război, și nu cu bandaje pe care să le țină în mână, ci cu arme. Și nu doar un simplu soldat (fiind femeie, și soldat era un lucru mare), ci ca sublocotenent. M-a întristat că a murit în timpul războiului, pe front, la vârsta de doar douăzeci și trei de ani, când putea să mai facă multe alte lucruri. Am văzut filmul de multe ori, și chiar dacă s-a făcut unul despre ea, nu înțeleg de ce nu există cărți. Eu, una, nu am găsit nicio carte despre ea, și am căutat peste tot. 

Și cam atât am avut de spus. Așa cum bănuiam, postarea a ieșit destul de lungă, și din cauza acestui lucru ochii mi-au cam obosit, așa că e probabil să fi scăpat niște greșeli, litere mâncate, sau alte de genul. Voi reciti din nou mai târziu, când voi fi puțin mai odihnită. 

2 comentarii:

  1. Aștept recenzia la Hoțul de cărți, dar mă bucur oricum că ți-a plăcut :)
    Eu nu am avut bunici la țară, adică unul din ei avea o casă la țară, dar nu mi-a plăcut niciodată prea mult acolo, iar el oricum stătea mai mult în București. Acum mai am o singură bunică. Mai merg eu printr-un loc care poate fi numit "la țară", dar e aproape de două orașe și de câte ori ajung acolo mă apucă cheful de plimbat. E prea multă liniște în sătucul ăla pentru mine, se vede că sunt prea obișnuită cu Bucureștiul :))
    Se pare totuși că ai avut o vacanță plăcută, și ești una din puținele persoane de care știu cărora le-a plăcut Moromeții. Te înțeleg perfect cu ultimul an, dar la tine mai urmează facultatea, eu nu prea știu ce exact voi face după ce se termină semestrul ăsta. Dar încerc să fiu optimistă.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, a reușit să-mi schimbe părerea. Oricum, cam eram singură că o să-mi placă, dacă nu complet, măcar pe jumătate.
      Am avut bunicii din partea tatălui care au stat în București, dar de câțiva ani s-au mutat la țară, deoarece voiau liniște. Se săturaseră de atâta gălăgie. :)) Nici eu nu sunt obsedată după liniștea aia totală, ci așa, pe jumătate măcar.
      Sunt sigură că va fi bine după facultate. :)

      Ștergere