joi, 30 aprilie 2015

"Războiul pulberii negre" (Temeraire #3) de Naomi Novik

Descrierea: Din Imperiul Otoman s-au cumpărat trei ouă de dragon foarte prețioase, iar căpitanul Laurence și uriașul dragon Temeraire trebuie să străbată Turcia, pentru ca transportul să ajungă în siguranță în Anglia. Cei doi ajung în ținuturile Germaniei la timp pentru a fi martori la Bătălia de la Jena, se confruntă cu soldații lui Napoleon, cu un dragon periculos din Franța și cu alte personaje de basm. Povestea născocită de Naomi Novik, în care cititorul descoperă personaje irezistibile, se citește pe nerăsuflate. 

Recenzia: Am așteptat de foarte mult timp să mă apuc de acest volum, și în momentul când am avut posibilitatea să îl citesc, a așteptat mult și bine până să ajung să mă apuc de el. Bine, a mai fost și pe la o colegă câteva săptămâni, dar nu asta este problema, ci faptul că în momentul în care termin un anumit volum dintr-o carte, și-mi doresc cu disperare să-l citesc pe următorul, atunci când îl am, zace săptămâni – dacă nu, luni –, până să mă gândesc că ar fi timpul să mă apuc de el. Și aici nu se pune în calcul timpul. Poate cheful; dar nu pot înțelege de ce nu l-aș avea, când îmi doresc să o citesc, dar nu o fac. Și culmea culmilor  este și faptul că seria Temeraire este una dintre preferatele mele. Aceste dăți – mă bucur măcar că sunt rare – mă enervează și mă irită foarte tare. De s-ar întâmpla așa cu vreo anumită carte pe care o am în bibliotecă, știu că nu este cine știe ce de capul ei, dar totuși, o citesc. 

Dar trecând peste, deoarece nu are rost să o lungesc prea mult cu acest of pe care-l am, aș vrea să menționez de la început că Războiul pulberii negre – și cu părere de rău o zic – nu mi-a plăcut atât de mult precum celelalte două volume. Am simțit o ușoară plictiseală pe care am avut-o citind, uneori, unele fragmente. Mi se întâmplă de puține ori ca o carte să mă plictisească din pricina prea multor narări – eu sunt o mare fană a descrierilor, a paginilor întregi fără dialog, dar aici simțeam nevoia, în unele dăți, să dau pagini înainte, deoarece mă plictiseam. Sincer, te simți foarte prost atunci când o serie pe care o iubești din toată inima, ești nevoit să o critici, și să nu vorbești numai lucruri bune despre ea. Dar presupun că nu există serii care să nu aibă, într-un final, ceva care să nu te supere puțin, în ciuda faptului că tu o cotezi cu nota maximă. Ei bine, eu nu am putut să îi dau chiar cinci stele din cinci, deoarece din cauza acestor întreruperi pe care le aveam, răsfoind paginile, atenția și interesul din acel moment, se diminuau. Și așa ajungeam să nu mai continui să o citesc ore întregi, sau chiar câteva zile. Și din cauza acestui minus, pot spune că am o oarecare ciudă, din cauza faptului că autoarea are un stil de-a scrie foarte fluid, fără a încărca propozițiile cu niște cuvinte pompoase, pe care trebuie să le cauți în dicționar. Dar, din păcate, acest aspect nu a salvat cartea. Acesta ar cam fi singurul motiv care m-a deranjat în mod principal; mai sunt câteva mici chestii pe care nu le-am putut înțelege, dar nu într-atât de grave încât să-i scad din punctaj; și așa consider că am fost puțin cam dură, luându-i un întreg punct, dar chiar nu am putut să-i dau mai mult. Nici măcar cu jumătate.

Chiar dacă în primele două volume am fost martoră la apropierea tot mai tare dintre Laurence și Temeraire, în acesta am reușit să descopăr o ușoară răcire între cei doi. Dar nu acel tip de răceală care să-i fi îndepărtat unul de celălalt, ci mai degrabă un fel de ceartă dintre tatăl care încearcă mereu să explice ce este bine și ce nu, și copilul care nici atunci nu acceptă să înțeleagă riscurile abaterilor de la reguli. Poate că au existat aceste aspect și în celelalte două cărți, dar eu am reușit să le descopăr de-abia acum. Este ușor ciudat să vezi un ditamai dragonul – pritre cei mai mari – cum se comportă, uneori, precum un băiețel răsfățat, care nu-i convine unde a ajuns. Dar aici nu-l pot condamna, deoarece, în primul rând, are o vârstă foarte fragedă, de doar doi ani, și mai are multe de învățat, și în doilea rând, să te întorci dintr-o țară unde cei de seama ta să fie tratați cu cel mai mare respect, ținuți în puf, și să ajungi dintr-o dată într-un loc unde este total diferit, este un lucru foarte dificil. Și ca oportunitățile pe care le ai cu mâncarea, dar și ca un confort pe care ți-l dorești. Dar în ciuda acestor mormăieli din partea lui, a făcut față cu grație tuturor obstacolelor. Și din câte am observant, fiecare volum – cel puțin în astea trei – s-a petrecut în câte o altă țară. Ce interesant ar fi să se petreacă unul și în România! Acest lucru îmi aduce aminte de acea parte din Harry Potter – eu am văzut în film, deoarece nu am citit încă cărțile – în care Hagrid spunea că dragonul lui a fost trimis în România, la o rezervație. Bine, îmi aduc aminte că prima dată am auzit asta de la Ron, dar tot pe acolo.

Ceea ce m-a derutat puțin, în primă fază, a fost titlul volumului. Nu vreau să pară a fi spoiler, și voi încerca pe cât de bine pot, să nu fie așa. În primă fază, când te gândești la război, gândul îți fuge la sânge, moarte, teroare și țipete. Nu spun că aici nu am avut parte de astfel de lucruri, dar parcă au fost prea puține, și în ciuda faptului că nu sunt o adeptă a răboiului – de orice fel –, aici simțeam nevoia să apară mai des aceste lupte. Recunosc, au fost puține, dar cumplit de imaginat, deoarece au fost unele scene de-a dreptul monstruoase; chiar dacă a fost așa, tot mi-aș fi dorit mai mult. Prima dată m-am gândit că poate o semnifica altceva titlul, dar nu prea cred că ar fi așa. În primul volum – și nu vreau să fac o comparație între cele anterioare și acesta, chiar dacă pare –, cam jumătate, dacă nu mai mult, a fost încununat de bătălii, lupte. De orice fel. Dar a fost cât mai multă acțiune. Și în al doilea, cam la fel, doar că într-un alt mod; cert este că a fost acțiune mai abundentă.

Au existat momente, în care, pur și simplu am râs în hohote, deoarece erau unele fragmente foarte amuzante. În afară de câteva conversații pe care le-au avut Temeraire și Laurence, la care mă apuca râsul, au mai fost și cele din partea Iskierkai, o femelă-dragon, foarte nostimă. Chiar dacă era micuță, de-abia eclozată, avea o personalitate foarte puternică, nelăsându-se niciodată mai prejos în fața lui Temeraire. Cred că va deveni – cu timpul – unul dintre dragonii mei preferați din serie. Și sper ca autoarea să nu se gândească să o omoare, sau să se întâmple altceva cu ea, deoarece ar fi mare păcat. A avut norocul să primească un aviator pe care-l admir destul de mult. Iar în privința acelui dragon periculos din descriere, pot spune că veți fi ușor surprinși – sau nu, acum depinde de fiecare –, de cine este cu adevărat, și de ce este în stare să facă, să se sacrifice, ca să i se îndeplinească ceea ce își dorește foarte mult.

Nu știu de ce, dar am impresia că este cea mai săracă recenzie pe care am făcut-o unei cărți din această serie. Și cu toate că m-a dezamăgit puțin acest volum, seria tot rămâne una dintre preferatele mele, și probabil că va fi mereu, chiar dacă, pe viitor, se va întâmpla să mă supere și mai tare neplăcerile pe care le voi găsi. Dar sper să nu mai fie, deoarece sunt tare curioasă să citesc următorul volum, Empire of Ivorycare, din câte am aflat de la cei de la editura Nemira, va fi publicat în acest an. Sunt foarte fericită!

sâmbătă, 25 aprilie 2015

Cinderella (2015) | film


Descrierea: Când tatăl ei moare, frumoasa Ella are parte numai de necazuri din partea mamei ei vitrege. Transformată în slujnică şi cu numele schimbat în Cenuşăreasa, fata ar putea uşor să-şi piardă speranţa, dar ţine la sfatul primit de la mama ei pe patul de moarte: “fii bună şi ai curaj”. Viaţa Cenuşăresei se schimbă o dată pentru totdeauna când în pădure dă peste un străin chipeş, despre care habar nu are că este chiar prinţul regatului.

Recenzia: Am văzut filmul mai pe la începutul săptămânii, dar am ajuns la concluzia că ar fi mai bine să-i fac recenzia – pentru că îmi doream foarte mult să spun câte ceva despre această ecranizare – în weekend. M-ar fi influențat în rău dacă o scriam atunci, deoarece m-aș fi grăbit din cauza timpului.

Dar cum nu este nimic important la mijloc, am să trec peste cu pași repezi, și am să spun că aștept filmul de când am auzit că o va juca Lily James pe Cenușăreasa. Îmi este foarte dragă această actriță, de când am descoperit-o în Downton Abbey, jucând-o pe Lady Rose, și se părea că va fi foarte promițătoare în rolurile viitoare pe care le va interpreta. Și ca să fac o paranteză, Drizella – una dintre surorile vitrege – a fost jucată tot de o actriță din același serial, și anume Sophie McShera. Dar revenind la Cenușăreasa. Se pare că ceea ce credeam, s-a adeverit; faptul că Lily este o tânără care joacă foarte bine. Chiar mi-a plăcut foarte mult cum a interpretat-o pe Ella – care, până de curând credeam că o chema, de fapt, Bella –, și consider că s-a potrivit foarte bine cu felul cum arăta personajul în desenele animate. Ceea ce mi-aș fi dorit să se fi adăugat, și aici vorbesc de vestimentația ei din seara balului, era acea bentiță din jurul gâtului, neagră. Mi-am imaginat-o cu acel accesoriu și consider că i-ar fi dat un plus eleganței ei. Dar cum de fiecare dată când se realizează filme după anumite animații, nu se copiază chiar totul, am spus că este bine și așa. Ce pot spune, rochia ei a fost nespus de frumoasă; din câte am auzit, ar fi realizată din cinci kilometri de material. Și cred că ar fi adevărat, deoarece atunci când prințul o învârtea, straturile de material pe care le avea dedesupt, erau destul de multe. Dar presupun că a fost confecționată din ceva ușor, ca să nu o îngreuneze foarte mult. 

Da, și prințul „Kit”, am rămas foarte surprinsă să descopăr că a fost jucat de către Richard Madden, pe care, tot așa, l-am descoperit dintr-un serial, și anume Game of Thrones, în rolul lui Robb Stark. Ce pot să spun, două personaje principale din două seriale care-mi plac foarte mult. Asta, și pe lângă felul cum a fost realizat întregul film, m-au făcut să-l consider ca fiind pe locul doi, în topul ecranizărilor din desenele de la Disney; Maleficiant fiind pe locul întâi. Din partea lui am avut așteptări mari și eram sigură că nu o să fie o problemă – sau că nu i-ar sta bine în rolul prințului – în a-l interpreta. A fost pentru mine un prilej să-l observ într-o ipostază mai diferită față de cum a fost în Game of Thrones, încojurat de sălbăticia aceea speficică serialului, și teleportat într-o lume de basm, în care totul era viu colorat. Acolo fusese supus unor scene destul de sângeroase, a trebuit să se comporte într-un fel mai dur, mai pe scurt, să fie total opus. De-abia dacă reușești să-l recunoște pe Robb, de prinț. Și prin acest lucru, îmi dau seama ce înseamnă să fii un actor cu adevărat bun; să te pliez pe ceea ce ți se oferă. Plus că, după mine, celor doi chiar le-a stat bine împreună, ei care au făcut distribuția, au realizat o treabă foarte bună.

Un lucru care mi s-a părut cam ciudat – și asta doar din cauza faptului că am fost învățați astfel – a fost alegerea pentru Zâna cea Bună, și anume Helena Bonham Carter. Noi fiind obișnuiți să o urmărim în roluri nu tocmai extraordinare din punct de vedere a bunătății cu care era înzestrat personajul respectiv. O ținem minte din Harry Potter, din Alice în Țara minunilor, dar și alte ecranizări. Și nici nu pot insinua că nu i-ar sta bine ca zgripțuroaică, ce te bagă în sperieți ori de câte ori o vezi, deoarece are o alură a ei mai malefică. Iar faptul că de această dată a fost văzută din altă lumină, a reușit să ma facă să-mi dau seama că-i stă bine în această parte; ca fiind suflet bun. Mai ales că a avut o costumație nespus de amuzantă, bufantă, de o făcea să semene cu un dovleac – să nu ies din poveste. Și îmi aduc aminte că spusese mama după ce i-am povestit despre film și după ce am lămurit-o despre cine l-a juat pe cine, că i-ar fi stat extraordinar de bine și în rolul mamei vitrege. Acolo unde a fost jucată de Cate Blanchett. Doar că din acest punct de vedere, nu am prea putut să-i dau dreptate, deoarece  – cu toate că, probabil, i-ar sta bine Helenei în toate rolurile negative – să o joace pe mama vitregă, nu prea o văd. Trebuie să ai o anumită statură, ceva-ul ăla, eleganța aceea... nu prea știu cum să explic. O anumită răutate pe care, consider, nici Helena Boham Carter, nu o are. Dar cum am spus, a jucat-o foarte bine; de fapt, să nu-i iau pe toți actorii la rând, toți au jucat așa cum trebuie, și s-au potrivit mănușă.

Și, totuși, a existat ceva ce mi-aș fi dorit să fi existat în film. În unele părți am avut impresia că fost totul grăbit, și anume de când surorile vitrege i-au rupt rochia Cenușăresei, și până la o transforma Zâna cea Bună într-o prezență elegantă, parcă ai fi clipit de două ori, și totul s-a schimbat. Aș fi preferat ca acea scenă să se mai fi lungit cu câteva minute. Acesta a fost minusul care m-a făcut să nu-i dau toate stelele filmului. 

Dar nu pot spune că m-am plâns de celelalte lucruri. Și aici vorbesc de costumațiile – de o frumusește uimitoare, pline de culoare și extravagante –, peisajele care, într-adevăr, te făceau să te simți într-o lume de basm, și până la trăsura Ceușăresei, care mi s-a părut de-a dreptul splendidă, au fost perfecte. Totul a fost aranjat până la cel mai mic detaliu. Plus că pantofii ei de cristal, chiar ziceai că sunt din sticlă – dacă nu chiar au confecționat ei o pereche, pentru a făcea totul cât mai real. Și ca să nu mai spun despre melodiile de pe fundal, despre care știam din jocul creat de cei de la Disney. Bineînțeles, conținutul lui urmând același tipar și ca la Maleficiant și Frozen. Îmi plac astfel de jocuri, și mă relaxează. Și dacă în el pielea mi se făcea de găină când le ascultam, în film, când se auzeau dintr-o dată, mă emoționau foarte mult, și-mi produceau o senzație stranie în corp. Aici sunt puse toate melodiile care au apărut, iar aici m-am gândit să vă arăt cea care m-a înduioșat cel mai mult. Dacă nu mă înșel, de fapt cred că nu, cea care o cântă în mod normal nu este actrița, ci alt cineva. Și dacă am dreptate, sincer, mi-a plăcut mult mai mult vocea lui Lily, decât cea originală. A fost superbă, și dacă ar fi să o pun ca alarmă – pentru că m-am gâdit – nu m-aș mai duce la școală. Aș adormi la loc. Ha-ha! 

Și că am ajuns la final, eu vă recomand filmul cu mare drag. Nu are cum să nu vă placă, deoarece este foarte dulce; și mai și decât mierea. Iar Lily James, cu sensibilitatea, chipul ei blând, care te făcea să plângi ori de câte ori mama vitregă o jignea și îi făcea „mici surprize”, nu are cum să nu te înduioșeze. Și ori cât de mult îmi place Cate Blanchett ca actriță, aici îmi venea să o strâng de gât. 

vineri, 24 aprilie 2015

Subiectul discuției: Seriile terminate

Cum astăzi nu am mers la școală, am spus să profit de acest lucru și să fac o postare pe blog. Văzusem acum puțin timp pe vlog-ul Dianei, de pe Diana Loves Books, o postare în care aceasta vorbise despre serii. Ea vorbise despre cele pe care le-a terminat, care sunt în curs de citire, și despre cele pe care nu dorește să le mai continue. Doar că eu nu voi face același lucru, nu le voi lua pe toate. Ci doar cu două dintre ele.  Voi vorbi câte puțin despre fiecare, ceea ce mi-a plăcut și ce nu, iar plus de asta, voi calcula nota finală a fiecărei serii, adunând notele pe care le-am dat fiecărei cărți. Cu timpul, voi adăuga seriile pe care le-am citit, aici, dar și din celelaltă categorie, intitulată: Întrerupte. Pentru că vor fi și cărți la care nu aș mai vrea să le mai citesc continuările. 
* * *
Notă finală: 3,5 din 5 stele
Serie: Amurg de Stephenie Meyer. Nu este nevoie să încep să fac o introducere asupra acestei serii, deoarece ar fi în zadar. Cu toții am auzit de Twilight a scriitoarei Stephenie Meyer, avem habar despre ce este vorba în cărți, care este finalul și impactul pe care l-a avut în momentul în care s-au făcut filmele. Spun acest lucru deoarece, așa cum se întâmplă în multe dintre cazuri, cei care se uită la ecranizări fără ca măcar să fi citit cărțile înainte, se dau mari fani ai poveștii. Nu spun că eu nu am auzit de Twilight prin intermediul filmelor - eu cel puțin am citit cărțile -, dar aici am dorit să vorbesc la general, pentru că este și prima care a deschis acest șir de serii pe care le voi menționa. Și atunci când aud că filmele respective s-au realizat pe baza unor cărți, se gândesc în felul următor: de ce aș mai citi acele volume, dacă am văzut filmele? Care este rostul, până la urmă? Eh, aici intervine adevărata problemă, acea insinuare cum că ești fanul nu știu cărui film, când tu de fapt nu ești. Pentru că nu poți fi, dacă nu ai citit cărțile, acolo unde detaliile și scenele apar întru-totul, deoarece în ecranizări, unele fragmente sunt scoase; chiar unele destul de importante. Bine, sunt cazuri în care filmul bate cartea, dar aici sunt rare acele momente. Dar trecând peste - am spus acest lucru care mă deranjează, ca să nu-l mai repet și la alte cărți după care au fost făcute filme - și revenind la Twilight. Am citit seria prin generală, pe atunci mi-a plăcut destul de mult, cu toate că nu prea mi-a plăcut de Bella. Dar în ciuda acestui inconvenient, actrița pe care a jucat-o, și anume Kristen Stewart, s-a apropiat cam cel mai mult - dintre toate ecranizările cărților - de personajul pe care mi-l formasem în minte. Dar cum nu prea mi-a plăcut caracterul personajului, cea pe care am preferat-o cel mai mult, a fost Rosalie. Poate vă veți întreba ce am putut vedea la ea, din cauza comportamentului ei. Ei bine, asta mi-a plăcut, felul arogant, dar totuși înțelegător uneori, dar și povestea din spatele acesteia. Iar filmele mi s-au părut a fi realizate chiar foarte bine. Dacă ar fi să o recitesc - cu toate că acum dragostea pentru vampirii care strălucesc la soare, s-a diminuat -, probabil că tot aceeași notă ar primi. 


Notă finală: ???
Trilogia: Basme moderne de Holly Black. Înainte de-a începe să spun câte ceva și despre această trilogie, aș vrea să specific ceva mai întâi: am ales să pun coperțile din engleză, deoarece mi s-au părut mai frumoase, în comparație cu cele pe care le avem noi. Nu cred că a fost ceva de o importanță mare, dar am simțit nevoia să o menționez. Din câte se poate observa, nota finală a acestei trilogii, nu există. Motivul este că mi-am adus aminte de ea acum câteva zile, și am adăugat-o pe Goodreads, dar nu prea mai știu câte de mult mi-a plăcut fiecare volum în parte, deoarece nu prea mai cunosc, cu amănunte, ce s-a întâmplat în ele. Îmi mai aduc aminte doar de câteva detalii: faptul că este cu elfi - ceea ce eu sunt o mare fană a acestor creaturi și le iubesc nespus de mult -, că personajul principal, Kaye, nu e chiar atât de umană precum ar fi crezut, dar acest lucru este de la sine înțeles. Dar mai cunosc două lucruri, că era și o regină elfă pe acolo, și - acest lucru nu-l pot uita deloc - că mi-a plăcut mult de tot de Roiben, un elf-soldat, comandant, sau cam așa ceva. Că avea părul alb și lung, și că era foarte drăguț. Dacă este să privesc mai sus, ceva-ceva tot îmi mai amintesc, dar din păcate nu atât de mult cât ar trebui. 


Notă finală: 4,16 din 5 stele
Trilogia: Cântul vrăjitoarelor de Mireille Calmel. De această trilogie știam de ceva vreme, dar având în vedere că este cu vrăjitoare, iar eu cu aceste ființe nu prea mă împac, nu prea m-am gândit să-i dau vreo șansă. Dar cum cineva tot a spus că merită, și tot a lăudat-o, am zis să o încerc; dacă voi reuși, cumva, să fac rost de ea, deoarece nu voiam să mi-o cumpăr și să risc. Și am avut norocul să o găsesc la bibliotecă. Am citit-o - uimitor, pe toate trei, în foarte scurt timp - și pot spune că mi-a întrecut așteptările, în ciuda faptului că primul volum începea să-mi confirme spusele de la început; faptul că aveam impresia că nu-mi va plăcea. Dar m-am încăpățânat să o continui, din cauza unor personaje, și așa am ajuns să le citesc pe toate trei. În ciuda faptului că cei de la Editura Rao nu au tocmai cele mai frumoase coperți pentru ele, cel puțin, spre deosebire de alte cărți, imaginile se potrivesc cu ceea ce conțin. Cel mai mult mi-a plăcut al doilea volum, ca și conținut, iar coperta mi s-a părut cea mai drăguță (poate și pentru că nu-mi place deloc portocaliul, albastrul îmi este indiferent, iar roșu este culoarea mea preferată). Mi-aș fi dorit alt sfârșit pentru această trilogie, dar m-am gândit că dacă ar fi fost cel pe care mi-l doream eu, probabil că nu mi-ar mai fi plăcut atât de mult. Ciudat, nu? Tot eu mă contrazic, din câte se pare. Cu toate ideea principală a fost ceva legat de vrăjitorie, ideea cărții, modul cum autoarea a legat ideile și personajele între ele, m-a făcut să o consider o trilogie foarte interesantă. Într-atât de mult, încât mi-aș fi dorit să fi existat și o continuare. Din câte puteți observa, nota finală pe care i-am dat-o, nu este tocmai una cu zero la sfârșit, poate și pentru că nu m-a lăsat inima să-i dau 3 stele primului volum, ci am mai adăugat jumătate de punct. Celelalte două primind stele, respectiv 4. Și calculând cele trei note, mi-a rezultat aceasta. Recomand seria. 

Notă finală: 2,66 din 5 stele
Trilogia: Cincizeci de umbre ale lui Grey de E.L. James. Când am citit această trilogie, am făcut-o pentru că îmi plăcea povestea celor doi, în ciuda faptului că s-a folosit același tipar de bărbat miliardar și fată săracă, așa că scenele erotice - uneori, parcă exagerate - am încercat să le înlătur. Dar înainte de-a ajunge să descopăr acea poveste, i-am dat o șansă din curiozitate, pentru că toți doreau să o citească. Nu zic să sunt cine știe cum sau mai știu eu ce, dar fanteziile scriitoarei au fost puțin... încă nu am găsit cuvântul potrivit. Dar revenind la ce am spus mai sus, le-am citit pe toate trei, cu toate că nu mai știu exact când, pentru că ceea ce relata Christian, traumele prin care trecuse, erau oarecum, interesante. Dar, în același timp, eram și curioasă de cum va evolua povestea de dragoste dintre el și Anastasia, și cum se va termina totul. Dar de recitit, nu aș mai face-o, deoarece nu a fost ceva care să-mi fi plăcut foarte mult. 


Notă finală: 4,66 din 5 stele
Trilogia: Grisha de Leigh Bardugo. Având în vedere că îmi place foarte mult Rusia, această trilogie având influențe rusești, pentru mine a fost cireașa de pe tort, pe lângă conținutul care mi-a plăcut foarte mult. Dintre toate trilogiile/seriile pe care le-am terminat până acum, de aceasta îmi pare cel mai rău, deoarece a fost una dintre cele mai frumoase pe care le-am citit, plină de suspans, de acele influențe gotice care m-au dat pe spate, împreună cu personajele care au avut parte de o aventură pe care mi-aș fi dorit să o fi avut și eu, chiar dacă au trecut prin unele suferințe foarte grele. Lumea creată de Leigh Bardugo a fost una plină de inedit, de răsturnări de situație, și apariții și dispariții uimitoare, dar și de un final de proporții. Recomand această trilogie cu cel mai mare entuziasm pe care îl pot avea, garantând că, în ciuda faptului că poate nu vă va plăcea totul, veți găsi acel lucru care vă va determina să o continuați ca să-i aflați finalul. 

Notă finală: 4 din 5 stele
Trilogia: Culorile dragostei de Kerstin Gier. Această trilogie a fost una dintre cele mai interesante pe care le-am citit. Mi-a plăcut mult subiectul abordat, călătoria în trecut, modul cum autoarea a realizat acțiunea, dar și dragostea dintre cei doi protagoiști, Gideon și Gwendolyn. Nu pot alege  o carte preferată dintre cele trei, din același motiv toate au primit din partea mea câte patru stele. Intrigile, felul cum trebuiau să învețe cei doi să se comporte în diferite secole în care erau trimiști, acele ițe create de oameni la care nu te-ai fi așteptat. Nu am regretat absolut deloc că le-am citit. Iar coperțile mi se par chiar foarte drăguțe, și titlurile alese fiecărui volum, sunt inspirate. Cu toate că, din câte am observat prin blogosferă, mai toți știu de această trilogie, și cred că mulți au și reușit să o citească, eu tot voi spune că v-o recomand cu mare drag. 

Notă finală: 4 din 5 stele
Trilogia: Sânge satanic de Cristina Nemerovschi. Auzisem de această autoare de ceva timp, chiar și de dinainte să mă apuc serios să citesc, ca mai târziu să devină o obsesie pentru mine. Dar abia acum doi ani, cam așa, dacă nu greșesc, m-am apucat să citesc primul volum, de la o prietenă, și chiar dacă a fost puțin mai altfel decât ceea ce citisem până în momentul acela, pot spune că mi-a plăcut destul de mult. În perioada aceea tot ce ținea de rock mă interesa - nu că acum s-ar diminua acest aspect -, iar Sânge satanic fusese prima în carte în care se vorbea și despre acest gen de muzică. Până la urmă, M., personajul principal, era rocker. Titlul mi se părea super interesant, ca mai târziu să descopăr că viața lui M. era cu atât mai aventuroasă decât credeam că va fi, iar glumele presărate printre rânduri, fuseseră picăturile care umpluseră paharul. Mă făcuseră să-mi placă din ce în ce mai mult. Iar când am terminat trilogia, am ajuns la concluzia că este foarte bună. Că este ceva mai nou, "ilegal" dar normal. Frumos, dar și urât în același timp, deoarece urăsc cum privesc majoritatea oamenilor rockerii. Singurul lucru care nu-mi place la această trilogie - aici intervin coperțile, dar nu ține de imaginile alese - este că primul volum îl am cu fundal gri, sau pe aproape, iar în al doilea, imaginea roșie, este a copertei din primul volum. Cred că înțelegeți la ce mă refer. Mi-ar fi plăcut să am aceeași copertă și la primul, ca să se potrivească. Așa sunt eu, o perfecționistă din când în când. Dar cum am autograful scriitoarei pe prima carte, nu vreau să o schimb, dacă s-ar putea. Și spun acest lucru, deoarece volumele ei sunt pe ediții.


Notă finală: 5 din 5 stele
Duologia: Starters de Lissa Price. Această duologie - încă sper din tot sufletul ca autoarea să mai facă o continuare - a fost una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit în acest an. (2015) Chit că este un într-un fel pentru adolescenți, fiind YA, iar pe mine nu prea mă mai atrage genul acesta, Starters se poate considera o excepție. Ceea ce a încercat autoarea să redea prin aceste două cărți, ideea părându-mi super genială, te pune puțin pe gânduri despre viitorul nostru. Dacă s-ar ajunge, cândva, ca omenirea să dispune de o astfel de tehnologie, cred că ar fi foarte intersant. Felul cum a fost construită lumea, modul autoarei de-a povesti, personajele, mi-a dat o senzație foarte plăcută. În ciuda momentelor foarte triste, care m-au debusolat puțin și m-au făcut mai sensibilă pentru persoanele din jurul meu.  Având în vedere că personajul principal este o adolescentă, Callie, de obicei sunt într-un război, de ceva timp, cu cei de această vârstă. Cu toate că, până la urmă, chiar și la cei aproape nouăsprezece ani pe care-i am, tot mai sunt o adolescentă. Dar revenind, chiar dacă nu prea-mi place tipul acesta de personaje, pot spune că pe Callie am plăcut-o foarte mult, și chiar recunosc că nu i-am găsit vreun defect. A fost exact genul acela de om care s-a comportant așa cum a trebuit în situațiile în care era pusă. Iar de secrete, nici nu pot spune cât de surprinsă am fost atunci când aflam ceva care mă lua complet pe nepregătite. Cel puțin ultima noutate din Enders a fost picătura care a umplut paharul. Dar m-am bucurat, sincer, deoarece acel personaj mi-a ajuns foarte mult la inimă. În momentul de față, regret că nu mi-am cumpărat cărțile, din cauza faptului că sunt YA, și majoritatea m-au cam dezamăgit, ci am ales să le citesc de la bibliotecă. Parcă nici nu-mi vine să le dau înapoi, atât de mult mi-au plăcut. Cred că se observă și din nota finală; nu am putut să nu îi dau fiecărei cărți maximul de steluțe. Mi-a plăcut totul, absolut nimic nu m-a deranjat la duologia asta. Cât îmi doresc ca din duologie să devină - cel puțin - o trilogie. 

* * *
Cam acestea sunt seriile pe care le-am terminat, majoritatea foarte cunoscute, dacă nu toate. Cam puține ce este drept, dar faptul că citesc câteva momentan, dar îmi doresc să mai încep și altele peste care am pus ochii, cred că se compensează. Ha-ha! Sunt curioasă să știu: voi ce serii ați terminat? Mi-ar plăcea câteva recomandări din partea voastră; chiar dacă, probabil, pe unele le citesc momentan, le am în plan sau, din păcate, le-am început, dar nu le voi și continua, nu vă voi spune, ci o să vedeți. Și, oricum, cred că vorbesc degeaba, din moment ce unii dintre voi mă aveți la prieteni pe Goodreads, și știți cam ceea ce am pe acolo. 

sâmbătă, 18 aprilie 2015

"Hoțul de cărți" de Markus Zusak

Descrierea: Este anul 1939. Germania nazistă. Țara își ține răsuflarea. Moartea nu a avut niciodată mai mult de lucru, și va deveni chiar mai ocupată.

Liesel Meminger și fratele ei mai mic sunt duși de către mama lor să locuiască cu o familie socială în afara orașului München. Tatăl lui Liesel a fost dus departe sub șoapta unui singur cuvânt nefamiliar - Kommunist -, iar Liesel vede în ochii mamei sale teama unui destin similar. Pe parcursul călătoriei, Moartea îi face o vizită băiețelului și o observă pe Liesel. Va fi prima dintre multe întâlniri apropiate. Lângă mormântul fratelui ei, viața lui Liesel se schimbă atunci când ea ridică un singur obiect, ascuns parțial în zăpadă. Este Manualul Groparului, lăsat acolo din greșeală, și este prima ei carte furată.

Astfel începe o poveste despre dragostea de cărți și de cuvinte, pe măsură ce Liesel învață să citească cu ajutorul tatălui ei adoptiv, care cânta la acordeon. În curând, va fura cărți de la incendierile de cărți organizate de naziști, din biblioteca soției primarului, și de oriunde le mai putea găsi.

Hoțul de cărți este o poveste despre puterea cuvintelor de a crea lumi. Cu o scriitură superb măiestrită și arzând cu intensitate, premiatul autor Markus Zusak ne-a dăruit una dintre cele mai durabile povești ale timpurilor noastre.

Recenzia: Înainte de-a începe să-mi spun părerea despre această carte, aș vrea să menționez mai întâi faptul că am reușit să-mi iau toate cărțile de la țară – uitasem să menționez acest astpect în Andreea’s Diary, cel de ieri –, și sunt foarte fericită că s-a putut acest lucru; să le am pe toate lângă mine. Cât timp au fost la bunici parcă aveam un gol în stomac de fiecare dată când mă uitam prin bibliotecă și nu le vedeam printre celelalte cărți. Mai ales că unele dintre ele îmi sunt nespus de dragi. Nu că acolo ar fi fost neîngrijite, fiind puse la un loc neferit. Imediat cum am ajuns, fix la ele m-am „teleportat”, ha-ha. Iar în felul acesta, rafturile îmi sunt aproape pline, așa că spațiul o să devină aproape inexistent cât de curând. Probabil până la sfârșitul lunii mai, atunci când mă voi duce la Bookfest, cu toate că nu plănuiesc să cumpăr multe cărți.

Hoțul de cărți nu a fost cumpărată, și ca să fiu destul de sinceră, nici nu mi-o puneam în plan ca să o am, sau măcar să o citesc cât de curând. Dar cum mi-am refăcut cardul de la bibliotecă deoarece voiam să mai dau din cărți, am zis să văd ce noutăți au mai fost aduse acolo, de când nu mai pășisem printre acele rafturi. Iar acest lucru s-a întâmplat ultima oară în 2011; o lungă perioadă de timp pentru cineva căruia îi place să citească. Dar nah, se presupune că nu trebuie neapărat să mergi în biblioteci ca să fii citit, sau invers. Dar revenind la subiectul principal. Am văzut-o – cu toate că mai erau câteva foarte interesante pe acolo – și am zis să-i dau o șansă dacă tot mi s-a oferit această oportunitate. Din păcate, in acea perioadă eram cam neprietenoasă cu cititul, nu mai reușea nimic să mă atragă, așa că săptămânile în care puteam să o țin, se duseseră pe apa sâmbetei. Dar am reușit să mi-o pun pe telefon, așa că în timpul vacanței am putut-o termina. Cât timp mai luam pauze de la Moromeții, când îmi doream să citesc și ceva mai nu-pentru-școală, astfel să nu zic că mi-am ocupat chiar toată vacanța cu activități pentru examene. 

Nu știu cum li s-a părut altora Hoțul de cărți atunci când au citit primele pagini, dar pentru mine prologul și primul capitol au fost ca și cum conexiunea dintre mine și carte nu ar putea fi posibilă niciodată. Iar acest aspect nu m-a făcut să mă gândesc neapărat la faptul că voi abandona cartea în secunda doi – deoarece nu aveam de gând să o fac –, ci la faptul că de ce pe alții i-a atras o astfel de carte care mi-aș dori foarte mult să-mi placă și mie, dar de fapt nu este așa. Cu toate că dintr-un prolog și un capitol, ambele nu foarte lungi, nu îți poți face o părere despre o carte, care de altfel este și foarte mare, eu aveam o premoniție cum că nu mi-ar plăcea aproape deloc. Începutul mi s-a părut foarte demoralizator pentru mine, de-asta i-am scăzut și un sfert de punct. Inițial, mă gândeam să-i dau doar patru steluțe, dar m-am gândit că ceea ce a fost deranjant, până la sfârșit nu a fost ceva atât de semnificativ. Așa că am mărit cu jumătate, dar nici așa nu prea eram mulțumită deoarece, m-am gândit în felul următor: Provocarea, prima parte din primul volum al serieri Rephelimii de Simona Stoica, a fost cotată cu același punctaj, dar Hoțul de cărți  a reușit să însemne ceva mai mult  pentru mine decât cealaltă carte. Asta este pentru întâia oară când mi se întâmplă așa ceva, să fiu indecisă cu un punctaj când vine vorba de ceea ce citesc. În rest, cartea mi-a plăcut extraordinar de mult, și mă bucur foarte tare că ceea ce credeam eu că va fi, nu s-a adeverit într-un final, și în același timp sunt tristă că nu am putut să-i dau punctajul maxim. Chiar mi-aș fi dorit acest lucru. 

Mai sus am menționat faptul că eram sigură că-mi va plăcea această carte, pe lângă faptul că a fost atât de populară și lăudată mai de toată lumea pe care o urmăresc pe blog sau youtube, dar și pentru că era vorba de nazism. Eu am o slăbiciune anume, morbidă, ca să zic așa, de tot ce ține de acest subiect, și chiar dacă pe această ramură mai este și comunismul împreună cu fascismul, acestea două din urmă nu mă fac să fiu atentă. Sau poate că nu este vorba neapărat despre nazismul în sine, ci mai mult despre cel care a condus această lume atât de crudă și barbară în care au fost aruncați atâția evrei, dar și alte națiuni. De-asta m-a și încântat ideea, cu toate că am spus mai la început faptul că nu aveam de gând să citesc prea curând cartea. Cred că este ceva dubios la mijloc, așa că nu știu sigur de ce această reținere din partea mea. Și dacă tot sunt la acest capitol, vreau să spun că din partea ajutorului pe care mi l-a dat cartea, am reușit să descopăr și cum era viața pe timpul nazismului, din perspectiva germanilor de rând. Până de curând mă gândeam că dacă Hitler își dorea o armată, o elită de soldați-roboți  antrenați până la perfecțiune, și o națiune de blonzi cu ochi albaștri, însemna că totuși compatrioții lui trăiau cât de cât mai bine față de alți oameni din celelalte țări. Și aici mă refer în cel de-al Doilea Război Mondial, când cele două – nazismul și războiul – se aflau cam în aceeași oală. Știu că vă veți gândi la următorul lucru când veți gândi citi ce-am scris mai sus: ce legătură are armata cu obsesia lui Hitler de-a avea copi de aceeași culoare (am reușit să fac un pleonasm), și cu traiul germanilor? Ei bine, aveam impresia că atâta timp cât își dorește oameni sănătoși, care să poate face față la atâtea atrocități, într-un fel să fie și mai privilegiați. Dar nu a fost așa. Poate era și vina războiului care, până la umră, îți fură tot, și când vine vorba de bombardările aeriene, Hitler nu prea mai poate face mare lucru, decât să-i înștiințeze din timp ca să se pună la adăpost.  

Aducând în discuție ideea principală a cărții, și vorbind în același timp și puțin despre personajul principal, Liesel Meminger, acest lucru mă duce puțin cu gândul la Fahrenheit 451, dar cred că nu sunt singura care a avut o străfulgerare a acestei cărți când a citit-o pe aceasta. Și culmea, cu toate că nu îmi este cunoscută cea dintâi – faptul că nu am citit-o –, știu cam despre ce este vorba în ea, din descriere. Din această cauză, parcă îmi doresc să o parcug și pe aceea cât mai repede; încă am scânteiea care mă face să mai citesc în continuare ceva asemănător. Dar știu că Fahrenheit 451 și Hoțul de cărți, chiar dacă au câteva idei asemănătoare, ele sunt total diferite. Povestesc despre lumea lecturii în două moduri altfel. Din câte știu, în prima este personaj principal un bărbat matur, când în aceasta este vorba despre o fetiță de zece ani care se maturizează cu timpul. Am spus acest lucru ca să fac o mică paranteză. Liesel, cu toate că este până la urmă o copilă, care a trecut prin multe experiențe marcante, nu a reușit să mă facă să mă simt atrasă de ea, în sensul de a ajunge să mă simt legată de aceasta. A fost pur și simplu un personaj care a avut ghinonul să se afle într-o lume dură, plină de prejudecăți, din care numai cei puternici pot ieși cu bine. Dar nici nu pot spune că am urăt-o sau antipatizat-o. A fost simpatică pe alocuri, și ușor naivă – ceva specific vârstei –, ce mi-a mai stăpânit ușoara indiferență. Dar cu toate că nu am simțit mare lucru pentru ea, ca persoană, am admirat dragostea pentru cărți, iubirea pentru ceva ce era interzis; o mică rebelă a nazismului. 
În schimb, mi-am găsit două personaje care au reușit să se bată cap în cap în mintea mea, cam pe tot parcursul cărții. Și anume Rudy și Max, doi protagoniști asemănători prin sensibilitatea de care dădeau dovadă amândoi, prin devotamentul pentru Liesel, o încredere care a ajutat-o în diferite moduri pe aceasta. Mi-a plăcut mult conexiunea dintre cei trei, care a fost posibilă numai prin intermediul fetei; Rudy-Liesel, Rudy-Max, dar cunoaștere, Rudy-Max. De ce și ultima? Pentru că Liesel a reușit să-i facă pe amândoi să se plăcă într-un fel, în ciuda faptului că unul era evreu și celelălalt neamț, într-atât de mult încât neamțul a devenit complice la cât de mult va trăi celălalt. Aici am de descopăr un devotament care ar putea să te coste viața, și cu toate acestea Rudy nu a ezitat atunci când i s-a cerut să-și țină gura. De-asta l-am ales într-un final pe băiat, dar și pentru nevinovăția de care dădea acesta dovadă, de forța cu care se bucura de viață, cu toate că și Max a fost un personaj care încă îmi este foarte drag. Și că tot sunt la capitolul Rudy, vreau să menționez faptul că de curând – după ce am terminat cartea, bineînțeles – am văzut filmul, și dintre toate personajele care au fost alese pentru distribuție, Rudy și Rosa, mama adoptivă a lui Liesel, s-au potrivit cel mai bine cu cei din viziunea mea. Pot spune chiar că Rudy a fost de-a dreptul perfect; niciun personaj, până acum, nu a reușit să se apropie atât de mult. Zâmbetul actorului era atât de dulce și simpatic, încât m-a înmuiat total, iar toată insistența pe care o avea pentru Liesel cu privire la acel sărut, nu a putut decât să mă înduioșeze. În rest, filmul a fost ok, dar doar atât, deoarece, dacă am spus că în Tess d’Urberville, s-au omis, după părerea mea, niște scene care mi-aș fi dorit să apară, în acesta a fost cu mult mai mult. Dar nu o să mă leg de acest aspect, ci doar vreau să mai spun că dacă ultima parte a cărții nu ar fi fost atât de bine realizată în ecranizare, nici măcar cele 3 din 5 stele pe care le-a primit din partea mea, nu le-ar fi avut. Și aici a fost vorba de un film destul de lung. 

Stilul autorului, cu toate că l-a început nu a reușit decât să mă descurajeze și să mă încețoșeze – poate aici este și vina lipsei mele de imaginație din acel moment –, a fost unul ușor jucăuș, în ciuda atâtor pasaje triste și dureroase, m-a încântat cu timpul. M-a făcut să-mi dau seama că timpul alocat de către mine pentru Hoțul de cărți a fost cum nu se poate mai jalnic. Prea lung. Și cu toate că Markus Zusak a introdus printre file imagini, desene și tot felul de lucruri înduioșătoare, nu pot spune că este o carte făcută pentru copii, deoarece îți trebuie o doză de tărie ca să o poți parcurge, fără să fii distrus complet la sfârșit. Eu, cel puțin, mai aveam puțin și mă pulverizam în bucățălele mici, minuscule, atunci când am dus o la sfârșit, și cu toate că nu am plans în carte, am făcut-o în film.

Și pe lângă felul scriitorului de-a nara, aș vrea să mai vorbesc în câteva rânduri și despre cel care a narat, din perspective cui. Ei bine, aici am fost total surprinsă, și să fiu sinceră, de-abia după ce am citit cam jumătate din carte, am reușit să-mi dau seama despre ce este vorba și cum se leagă totul. Iar acest aspect a reușit să mă blegească, ca să zic așa, și mai mult. Cine s-ar fi așteptat la o așa surpriză, la un așa personaj care să-ți vorbească despre nazism, despre lumea unei fetițe dormice să facă ceva interzis dar bine-venit pentru educație și dezvoltare? Dar până la urmă, autorul a avut o bună inspirație, deoarece, dacă este să o luăm așa, numai ea, și încă cineva, poate ști cu adevărat ce se întâmplă după toate cele petrecute printre oameni. Și nici nu cred că merită să fie asemănată cu cel care le produce, pentru că, până la urmă, ea este doar un călător, cel care îndeplinește voia celuilalt, dar poate și a destinului. Când se sfârșește, nimeni de printre noi nu știe, ci toți cunoaștem faptul că, într-un final, se va ajunge și acolo.

Probabil am omis multe aspect care ar fi putut fi discutate despre această carte, dar cum am citit-o atât de greu, s-au mai uitat din detalii, și cum ecranizarea nu prea m-a ajutat să mi le amintesc, nici eu nu prea pot să vorbesc despre ele. Cert este că merită să o citiți, este o carte nespus de frumoasă, cu o idee inedită, și nu cred că trebuie să fii un cititor înrăit ca să o poți citi. Ci trebuie doar să fii bun la a desluși unele pasaje ascunse, și ați dori până la urmă, să afli despre ce este vorba. Și înainte de-a încheia, aș vrea să menționez faptul că, mai jos, acolo unde obișnuiesc să scriu citatele care mi-au plăcut, veți găsi doar unul; cel pe care l-am descoperit în perioada când citeam cartea de la bibliotecă. După ce am început să o fac de pe telefon, ochii mă usturau destul de des, așa că nu prea am mai fost așa de atentă la acele pasaje, ca să le pun aici. 
*
Citate:
[...] Nu poți sta cu mâinile în sân, așteptând ca noua lume să te accepte. Trebuie să ieși și să faci parte din ea - în ciuda greșelilor trecute.

vineri, 17 aprilie 2015

Andreea's Diary [#2]

Dragi cititori,

Se pare că așa cum a început vacanța, în același fel se va și termina. Ca de fiecare dată când plec de la bunici, îmi iau la revedere cu părere de rău, deoarece mi-aș mai fi dorit să mai fi stat încă puțin timp. În mod normal, șederea mea la ei ar fi trebuit să mai fi durat încă două zile, dar din cauza unor probleme care au apărut, am fost nevoiți să ne întoarcem ieri. Cu toate că știu că mă voi întoarce la ei, ceea ce-ți dă sufletul, nu ține cont de durata despărțirii de ei; după terminarea bacalaureatului, mă voi întoarce cu siguranță. Chiar dacă pentru două sau trei săptămâni. Și când mă gândesc că nu mai urmează nicio vacanță până la examene, nu-mi vine să cred cât de repede a trecut timpul. Că mai sunt doar șase săptămâni și voi termina definitiv cu liceul, și tocmai după acești patru ani începe adevărata viață, ca să zic așa. Nu știu cum vă simțiți voi, cei care sunt în același an cu mine, sau chiar și cei care termină facultatea, dar eu sunt foarte emoționată. 

Dar, mergând mai departe, aș vrea să încep să vorbesc despre această săptămână, dar și puțin din cea anterioară, nu detaliat (ar ieși o postare kilometrică, și cred că v-aș plictisi), ci doar cele mai importante evenimente, sau ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Au fost câteva, așa că dacă veți reuși să citiți până la capăt postarea, ar fi un lucru foarte tare. 

De când am fost mică îmi doream particip la treburile mai neobișnuite din gospodăria bunicilor. Eu am crescut la dânșii de la o vârstă foarte fragedă, până aproape de clasele primare. O parte din anii mei de grădiniță, i-am petrecut la țară, unde, cu toate că aici, la oraș, clasele erau total diferite de cele de acolo, cu mai multe jucării sau decorate în vreun fel mai spectaculos, pot spune că tot mai frumoși au fost anii de acolo. Parcă mă bucuram mai mult de ceea ce aveam, și eram puțin mai liberă de aici. Dar se și înțelege, oricum. Revenind, cât am locuit la ei, nu prea mi se dădea voie să îi "ajut" (ghilimele sunt puse cu intenții bune, deoarece săracii de ei erau încurcați mai mult de mâinile mele), și cu chiu cu vai, cu mici plânsete în unele dăți, renunțam. Chiar dacă aveam impresia că pierdeam activități foarte unice, ca să zic așa; cum aș fi putut să plec cu inima împăcată atunci când îi vedeam că (asta o să fie foarte ciudat, și amuzant, oarecum) spălau acele obiecte de la biserică? era vorba de, nu știu cum se numesc mai exact, sfeșnicele acelea în care se puneau lumânările, tot felul de brizbrizuri care atârnau pe tavan. Dar și vopsirea pereților, sau datul cu var pe trunchiul copacilor? Toate îți atrăgeau ochii, și te făceau să-ți dorești să fi lăsat să participi. Și cu toate că uneori te mai lăsau, după o perioadă îți spuneau că trebuie să te oprești, deoarece ai putea răci de la statul prea mult în apă, sau să te urdărești pe haine de vopsea. 

Cea din urmă activitate am putut-o desfășura chiar din prima zi când am ajuns. Având în vedere că sunt un om în toată regula, o puteam face și în anii trecuți, dar de fiecare dată când veneam, copacii erau deja văruiți. Dar se pare că anul acesta bunica (sau mamaia, cum îi spun eu, de fapt), așa că am putut-o îndeplini eu și cu sora mea. Ioana a avut prilejul să facă acest lucru chiar de la opt ani, dar nu sunt geloasă pe ea, ha-ha. Poate o părea un moft copilăresc, dar eu chiar m-am bucurat făcând acest lucru, și pot zice că am fost lăsată să mă joc cum mi-a poftit inima. Și oricum, oricât de mare sunt, tot m-am murdărit mai mult decât soră-mea.

Zilele ce au urmat am vopsit ouă, dar culmea, am uitat să le fac poze. Oricum, nu au fost cine știe ce, ci doar colorate în roșu. Mamaiei nu prea acceptă să aibă și colorate, doar cea a tatălui, dar cum am uitat să le pozez și pe acelea (le vopsisem pe toate în același loc), nu am putut pune poze. Dar, cum spuneam, nu a fost nicio noutate, sau ceva ce nu ați mai văzut și înainte. Sâmbătă seara aș fi vrut să merg la înviere, mă ținusem cu dinții să o fac, dar oboseala de peste zi a fost mai puternică decât dorința mea, așa că am sfârșit dormind. Iar lucrul care m-a ofticat cel mai tare nu a fost faptul că nu am mers, ci că a fost foarte cald și frumos în acea seară. având în vedere că în anii precedenți a plouat mai mereu. Duminică am plecat pe la rude, și cum nu am putut face poze acolo unde-mi doream eu, deoarece nu am avut cu cine să merg, și singură nu prea-mi place să o fac, am fotografiat doar partea cealaltă a satului, și anume zona unde locuia un unchi. Și acolo a fost frumoas, dar parcă cealaltă parte avea ceva mai interesant. Poate în vară. 

Nu sunt ca cele de la munte, unde se pot vedea crestele încă cu zăpadă, dar în părțile astea am umblat de mică (din câte îmi mai povestiseră bunicii), așa că am simțit nevoia să împărtășesc și cu voi aceste peisaje. Dealurile nu sunt încăt atât de înverzite precum sunt vara sau la sfârșitul primăverii, dar atunci când te plimbi pe ele, parcă te simți într-un al loc, de unde nu mai vrei să pleci niciodată. În copilăria mea am fost o rebelă, care îi plăcea să facă treburile de capul ei, așa că nu pierdeam nicio ocazia ca să cutreier cu vaca astfel de locuri. 

În următoarele dimineți, amiezi și seri care au urmat am citit, așa cum am promis, doar că am reușit să termin numai primul volum din Moromeții, și uimitor pentru mine, mi-a plăcut foarte mult cartea. Chiar nu mă așteptam să mă atragă într-o măsură atât de mare, încât să mă facă să mă dezleg de alte lucruri. În ciuda faptului că a fost o care în care acțiunea s-a petrecut la țară, ea a fost destul de urbană. Spun acest lucru deoarece, după mine, doar descrierile și narațiunea care arătau acest lucru au fost singurii factori care m-au făcut să-mi dau seama de acest lucru. Dialogurile personajelor au fost cât se poate de moderne. Asta a fost impresia mea. În ciuda faptului că Enigma Otiliei mi-a plăcut mult mai mult decât aceasta, în cealaltă nu mi-am putut găsi un personaj de care să mă desprind foarte greu, care să mă facă să-mi doresc să-l întâlnesc mai des în carte. Doar Pascalopol cer a reușit să mă mai vrăjească. În schimb, aici Paraschiv a fost cel care mă punea cel mai mult pe gânduri. Felul cum reușea să-l învrăjvească pe Nilă, rebeliunea de care dădea dovadă m-a făcut să-l plac foarte mult. Iar în film, pot spune că se apropia destul de bine de așa cum mi l-am imaginat eu. I-am dat 4 din 5 stele, și pot spune că este o carte destul de bine clădită, și cum spunea o prietenă tot pe blog, trebuie să ai ceva în spate ca să o poți înțelege cum trebuie. Nu pot spune că eu am avut acel ceva, dar am înțeles-o într-atât încât să-mi placă. Ceea ce m-a deranjat au fost părțile în care a apărut politica. Am trișat puțin, așa că am sărit peste acele fragente. Dar filmul m-a lămurit și ce e cu ele. Am început și al doilea volum, și cu toate că am auzit de la mulți că ar fi foarte diferit de primul, în sensul că este urât, nu pot spune că este așa. Doar că mi se pare că este mult mai complex. Îmi place și acesta, nu pot să mint, doar că nu în aceeași măsură ca acesta. Îndreptându-mă spre altă carte, am reușit să termin pe telefon Hoțul de cărți, sper să-i pot face o recenzie în acest weekend, dacă nu mai târziu. Nu voi spune nimic despre cum mi s-a părut, ci doar că i-am dat 4,5 din 5 stele. Oricum, se înțelege că a fost pe placul meu.

Cum ieri am revenit la București, cum bunicii mei locuiesc într-un sat de pe lângă Iași, bine, cam la șaptezeci de kilometri de el, în drum spre casă trecem prin Mărășești, locul unde s-a întâmplat Bătălia de la Mărășești din Primul Război Mondial. Având în vedere că tot trecem de cel puțin două ori pe an pe lângă el, nu prea ne-am oprit să vedem mausoleul. Ori uitam, sau se întâmpla să plouă, așa că nu mai opream. Știu că am staționat odată acolo, doar că era în renovare și nu am avut voie să intrăm. În schimb, erau la intrare tarabe cu tot felul de lucruri făcute de mână. Așa că ne-am oprit (în sfârșit) ieri. Și ironia sorții! Cu toate că am intrat acolo, tarabele nu mai erau. Am fost foarte supărată din această cauză, deoarece eu mai mult voiam să mă opresc ca să-mi cumpăr brățări sau lănțișoare, decât să văd clădirea în sine. 
 [01] Mausoleul de la Mărășești
Pot spune că, pe cât de frig este înăutru, deoarece este făcut tot din piatră, pe atât de frumos miroase. Exista acolo un parfum care te amețea complet. Nu știu ce spunea mama, cum că ea nu a simțit cine știe ce, dar parcă eu îmi doream să nu mai ies de acolo, cât de mult îmi plăcea acel miros. Pentru cei care nu știu, Mausoleul de la Mărășești a fost ridicat pentru cei căzuți în Primul Război Mondial, care au luptat la Mărășești. În criptele de acolo au fost înmormântați peste 5000 de soldați, dar și ofițeri.

[02] Soldați decedați
[03] Mormânt de general
Locul, în ciuda frumuseții lui, mi s-a părut oarecum straniu, deoarece erau atâtea locuri culoare, încât te amețeau. Ținând cont că totul era în cerc, așa că pe mine a reușit să mă amețească nițel. Mai ales că la etaj, ca ajungi să vezi mormintele cele mai importante, cu totul, trebuia să urci pe o scară în spirală. Îți dădea impresia că nu se mai termina, așa că atunci când ajungeai, în sfârșit, sus, și te uitai pe acea porțiunea rotundă, împrejmuită, jos la mormântul plin de coroane cu flori, te lua durerea de cap și mai rău. De frică, nici nu am putut să fac poza [05] așa cum trebuie; simțeam cum îmi tremurau mâinile și îmi era să nu scap telefonul pe piatra aia. Imaginea din partea dreaptă înfățișează mormântul generalului maior Feodor Alexandrovici Coldacev. Din nume reiese că ar fi rus, ceea ce nu înțeleg de ce ar fi înmormântat într-un mausoleu dedicat soldaților români căzuți în război. Sau poate o fi român, iar numele o fi după tatăl rus. De fapt, ori nu o avea nicio legătură cu rușii, sau cealaltă variantă. 

[05]
[04]
Acel mormânt, sau cum se numește, din cele două imagini [04] și [05], era amplasat lângă o bisericuță interioară. Nu știu dacă aveam voie să intrăm, și cum nu am văzut pe nimeni care să o facă, nu ne-am îndreptat nici noi într-acolo. În schimb, ne-am așezat pe băncuțele, tot din piatră, așezate în pereți. 

Și am mai aflat un lucru, de data aceasta despre Maria Ion Zaharia, o fetiță de doar doisprezece ani, care a murit tot în război, de data aceasta ajutând un ostaș român care supraveghea din copacul din curtea bunicului, cu un binoclu, ceea ce făcea inamicul. A murit fiind împușcată, iar mormântul ei se află în mausoleu. Mai multe despre ea găsiți pe Wikipedia. Eu știam de existența acestei fetițe, doar că nu aveam cunoștințe că s-ar afla acolo. Mi-a zis bunicul meu, de-abia după ce am ieșit din mausoleu; el mersese singur acolo. 

[06] Ecaterina Teodoroiu
Când am ieșit (ceea ce m-a uimit că nu am observat de la intrare, deoarece era fix lângă poartă), am dat peste bustul Ecaterinei Teodoroiu, prima femeie soldat care a luptat în Primul Război Mondial. Cu toate că mausoleul a fost recondiționat, busturile (cred că erau peste douăzeci, dacă nu mai multe) aveau porțiuni ca și cum ar fi fost scorojite. Se pot observa și din imagime cele câteva locuri aurii. Despre Ecaterina Teodoroiu am aflat în școala generală, și culmea, nu la istorie, ci la română, când am făcut o lecție dedicată ei, din manual. De atunci am admirat-o și încă o fac foarte mult, deoarece consider că cineva care a făcut ceea ce a realizat ea, este un om demn de a fi amintit. Din soră medicală să ajungă în război, și nu cu bandaje pe care să le țină în mână, ci cu arme. Și nu doar un simplu soldat (fiind femeie, și soldat era un lucru mare), ci ca sublocotenent. M-a întristat că a murit în timpul războiului, pe front, la vârsta de doar douăzeci și trei de ani, când putea să mai facă multe alte lucruri. Am văzut filmul de multe ori, și chiar dacă s-a făcut unul despre ea, nu înțeleg de ce nu există cărți. Eu, una, nu am găsit nicio carte despre ea, și am căutat peste tot. 

Și cam atât am avut de spus. Așa cum bănuiam, postarea a ieșit destul de lungă, și din cauza acestui lucru ochii mi-au cam obosit, așa că e probabil să fi scăpat niște greșeli, litere mâncate, sau alte de genul. Voi reciti din nou mai târziu, când voi fi puțin mai odihnită. 

joi, 9 aprilie 2015

Andreea's Diary [#1]

Dragi cititori,

M-am gândit puțin și mi-am dat seama că postez din ce în ce mai rar, ceea ce nu este bine, având în vedere că-mi doresc să țin acest blog pe cât de activ pot. Așa că m-am gândit să creez și eu un Andreea's Diary. Sună destul de ciudat titlul în engleză, dar în română mi s-a părut și mai și, așa că am ajuns la concluzia că prima variantă este mult mai bună. Și cu toate acestea nu-l voi transforma chiar într-un jurnal, unde îmi voi spune toate "suferințele" pe care le am, ci mai degrabă va fi ca un rezumat al săptămânii. Voi vorbi în câteva rânduri despre filmele pe care le-am văzut în săptămâna respectivă, despre ce-am mai descoperit, voi discuta puțin și despre ce-am făcut la școală, sau chiar despre o anumită carte pe care am citit-o și care nu-i voi face o recenzie amănunțită, separată. Dacă nu spun câteva cuvinte (și am văzut acest lucru de câteva săptămâni încoace), simt că am uitat-o, că nu am citit-o de fapt. Și mă simt eu prost pentru acest lucru, dar nici pentru cititorii care mă urmăresc. 

Sper să fie bine primit de către cei care vor citi acest lucru, deoarece nu vreau să scriu degeaba, să nu aibă niciun rost. Chiar dacă, într-un fel, scriu mai mult pentru mine acest mic jurnal, pentru a-mi face mie ordine, tot mi-ar plăcea să știu că este acceptată și de către ceilalți. Dar presupun că nu are ce rău să facă. Ha-ha!

Și ca să încep de pe acum cu acest Andreea's Diary, vreau să spun că în ciuda faptului că a fost o săptămână frumoasă, unde nu s-a făcut școală și ne-am putut distra cu toții (bine, cei care încă sunt la liceu și mai în jos de atât). Cum spuneam, chiar dacă am dispus de așa ceva, pentru mine nu prea a fost super tare, deoarece luni, când am fost la școală pentru pregătirea la matematică (da, noi nu am făcut Săptămâna altfel așa cum este în tradiție, ci ne pregătim pentru Bacalaureat), a plouat groaznic și a bătut vântul, așa că Andreea a răcit. Nu că m-ar fi deranjat că am stat în casă de marți și până acum, dar fiind atât de gripată, nu am putut face absolut nimic. Măcar să știu că dacă nu am fost la școală, să nu stau să lâncezesc degeaba în casă. Mi-aș fi dorit să fi făcut niște exerciții sau să citesc la română ceea ce mi-am propus în această săptămână, și anume Moromeții, primul volum. Dar cum am stat în pat precum o fosilă (chiar dacă fosilele adevărate nu stau în pat), m-am uitat numai la seriale și la un film. Și eu care vreau să termin până la sfârșitul vacanței de Paște ambele volume ale lui Marin Preda. 

Dar trecând peste, vreau să vă vorbesc despre ceva foarte fain. Nu știu dacă ați auzit toți, dar am văzut de dimineață la televizor că a apărut o aplicație care se numește Read a Tree, unde trebuie să scanezi o fotografie cu un copac, și vei primi în schimb o carte în format (bineînțeles) digital. Totul este gratuit. Mi se pare foarte tare aplicația! Problema este că trebuie să faceți poza cât mai bine, deoarece o să vă avertizeze într-un mod foarte hazliu, cum că nu este bine făcută. Eu mi-am instalat-o, am încercat-o și mi se pare super tare, dar cum momentan am destule cărți pe care trebuie să le citesc, am zis să o las pentru situații mai de urgență. Pentru mai multe detalii, puteți să vă uitați pe blogul Adelei, de pe Vanilla Moon Books

Și cum vorbeam de filme, ieri am văzut (din nou) Tess of the D'Urbervilles, varianta din 2008, cu Gemma Arterton în rolul principal. Mini-serialul. Nu mai țin minte exact când m-am uitat la el prima dată, dar cu siguranță a fost înainte să citesc cartea, ceea ce s-a întâmplat vara trecută. Cel puțin știu că atunci când m-am uitat la el când am fost mai mică, nu mi-a plăcut în așa măsură cât a fost acum. Poate și pentru că în carte se explică anumite lucruri care acolo nu erau menționate. Dintre toți actorii care au jucat, singurul care mi s-a părut că s-a potrivit cel mai bine cu ceea ce-mi imaginam eu a fost Gemma, în rest, și Alec, dar și Angel, erau total diferiți. De modul cum s-a respectat cartea și ceea ce a apărut în film, a fost OK, dar nimic mai mult. Și iarăși am ajuns la concluzia că e bine ca mai întâi să citești și după să te uiți. I-am dat 4 din 5 stele, pentru că mi-au plăcut nespus de mult peisajele, și m-am simțit oarecum apropiată de film. Poate și pentru că este ecranizarea cărții mele preferate. Oare este un motiv destul de bun pentru care a primit o notă atât de mare? Eu consider că este. Poate, cândva, mă voi uita și la celelalte ecranizări mai vechi. Îmi place să compar filmele între ele, să văd cât de mult a evoluat tehnologia, sau dacă cele de dinainte sunt mai bune. 

Și ca să fac o încheiere, mâine voi pleca la bunici (iupiii!), iar de întors mă voi întoarce de-abia vinerea viitoare. De-abia aștept să ajuns, iar cu această ocazie îmi voi mai lua și din cele câteva cărți pe care le-am lăsat, deoarece, în vară, atunci când voi reuși să-mi cumpăr un alt corp de bibliotecă, vreau să fac acel tur. Sunt atât de entuziasmată pentru el! Și cum am reușit să-mi iau și un telefon mai performant, care face poze mai bune, aș vrea să fotografiez câteva peisaje de pe acolo și să vi le arăt. Consider că sunt lucruri frumoase de văzut. Iar în legătură cu cititul, voi încerca să mă axez doar pe volumele cele două din Moromeții, și când spun că voi încerca, mă refer la faptul că am reușit să-mi descarc pe telefon Hoțul de cărți, deoarece a început să-mi placă din ce în ce mai mult, și sunt nespus de curioasă să văd ce se mai întâmplă și în continuare.  

Cu ocazia ultimei postări de dinainte de Paște, aș vrea să vă urez să aveți parte de Sărbători fericite alături de cei dragi, și să vă aducă iepurașul tot ce vă doriți. Să ne recitim în curând cu bine, și lectură plăcută pentru cărțile viitoare. 

luni, 6 aprilie 2015

Subiectul discuției: Vizită la Cărturești Carusel

Probabil, nefiind învățată să încep direct, fără să am o introducere înainte de-a scrie despre postarea în sine, este destul de ciudat pentru mine, să spun următoarele lucruri: acum două duminici am fost și eu - în sfârșit - în Cărturești Carusel. Motivul pentru care nu am reușit să ajung mai devreme, a fost din cauza faptului că nici nu prea am avut timpul sau cheful necesar să o fac, dar nici pentru că - ei bine ce să-i faci - nu prea știam cum să ajung. Adevărul este că eu și cu acea zonă în care este amplasat Cărturești, Lipscani, nu prea ne cunoaștem așa de bine, și cum nu prea sunt o persoană care să se aventureze într-un loc fără a știi sigur, sau pe aproape, cum se ajunge, nu-mi fac având singură. Pot spune că la acest capitol sunt o persoană destul de rezervată; prefer să mă știu confortabil și în siguranță. 

Probabil par o persoană nu prea aventurieră, ușor plictisitoare, neinteresantă - nu că m-aș considera o fire la care se înghesuie lumea ca să mă cunoască. Doar că pur și simplu, destul de rar doresc să risc ceva. Și, Doamne, am ajuns să consider drumul până la Cărturești Carusel ceva greu de parcurs! Boring chiar și pentru mine ca să citesc așa ceva; și mie care-mi place să citesc postări lungi, uneori din care nu prea se rezultă nimic, și doar să parcurgi niște propoziții. Dar, să ne imaginăm că trei sferturi din ceea ce-am scris mai sus, ar fi fost despre ceva mai important. 


O prietenă mi-a făcut o surpriză frumoasă și a zis că ar vrea să mergem undeva, doar că nu-mi va spune exact destinația; bine, adevărul este că nu mi-a spus absolut nimic despre locul în care voia să mă ducă. Într-un fel am intuit ceea ce voia să facă, deoarece țin minte că am bătut-o la cap destul de mult cu faptul că tot vreau să merg în Cărturești Carusel, chiar și cu câteva zile înainte de a ne duce. Dar cu toate acestea, Cărturești fusese atunci pentru mine doar o idee despre surpriza ei, și nimic mai mult. Ca să fiu complet pregătită, îmi luasem și niște bani în plus în cazul în care ar fi fost adevărat. Bine, singurul lucru pe care aș fi vrut să-l fi cumpărat de acolo - dacă l-ar fi avut - ar fi fost Îngeri de gheață, de Adina Speteanu, al treilea volum din seria "Dincolo de moarte." De mult timp îmi doresc să cumpăr această carte, dar nu s-a putut din două motive: primul ar fi că de pe site-ul editurii Tritonic nu vreau să o iau, deoarece transportul mi se pare destul de ridicat ca preț, iar  în al doilea rând, pe Elefant sau Libris nu o găsesc. Când m-am dus să o caut în Cărturești Carusel - să fiu sinceră, nici nu mă așteptam să o găsesc - m-am uitat după ea pe toate rafturile, până am ajuns să verific dacă o au, totuși. Speranța murea ultima. Așa că m-am uitat pe motorul acela de căutare, nu știu cum se numește mai exact. Și, culmea, aveau cărți de-ale ei, doar că pe celelalte două din serie, și Crimă la timpul trecut. Prin toate librăriile prin care am căutat, aveau în stoc cărți scrise de autoare, doar că niciodată ultimul volum. În momentul de față, dintre toate cărțile pe care mi le doresc, pe aceasta o vreau cel și cel mai mult.


Uite că, din nou, am deviat de la subiect. Când am văzut pentru prima dată pozele de la deschidere, mi s-a părut a fi ceva foarte, foarte interesant și superb. Ca locație, părerea mea este că, pentru o clădire atât de frumoasă, nu este poziționată chiar într-un loc un se poate vedea imediat. Dar cum este o librărie căutată - nici când am fost eu, clienții nu lipseau -, și cum, din câte am înțeles, se află într-o clădire veche, s-a înțeles. Așa că subiectul a fost închis în capul meu. Design-ul interiorului mi s-a părut chiar foarte fain, tot acel alb care te înconjura pretutindeni, scoțând în evidență rafturile cu cărți, dar și cu alte obiecte - în fond este vorba de Cărturești - m-a făcut imediat să zâmbesc. Parcă intrasem într-o altă lume din care îmi doream să nu mai ies niciodată. Ceea ce mi-a mai plăcut a fost felul cum au fost aranjate obiectele; muzica la subsol, iar la ultimul etaj gentuțe, tricouri, și alte astfel de lucruri. Normal că nu am putut să-mi cumpăr nimic de acest gen, din cauza prețurilor exagerat de mari; și chiar voiam să-mi cumpăr o sacoșică din aceea din pânză. De mult îmi doresc una. În schimb, ceea ce m-a deranjat și nu am putut să înțeleg, a fost numărul de cărți din librărie, dar și varietatea de genuri. Ori de câte ori m-am plimbat printre rafturi, crezând că nu m-am uitat foarte bine. Nu am putut să regăsesc multe titluri, iar pe unele rafturi pe care puteau să mai stea, lejer, câteva cărți, se aflau doar două sau trei. La fel s-a întâmplat și la ultimul etaj, erau mai mult răsfirate. Dar lucrurul care m-a enervat cel și cel mai tare a fost faptul că, atunci când m-am dus să mă uit la lumânări parfumate, doar un singur raft avea câteva, și doar cu două mirosuri, de lavandă, și încă una pe care nu mi-o mai amintesc. În Cărturești din Afi - care este și mai mic decât acesta - sunt mult mai multe lucruri. Nu știu ce cred alții, dar mi se pare mult mai interesant acela - ca număr de cărți -, decât acesta. În privința aceasta, a fost o mare dezamăgire. 

Și cu toate acestea, mi-a făcut plăcere să-l vizitez, deoarece eram nespus de curioasă să văd cum este. Dar de dus acolo, nu cred că mă voi mai duce prea curând, deoarece consider că găsesc mai multe cărți și obiecte în acesta de lângă mine. Poate voi mai trece pe acolo când se vor face lansări; fiind o librărie frumoasă, presupun că unele edituri vor dori să facă lansări acolo. În rest, dacă ați ajuns până aici, vreau să vă mulțumesc. Au fost unele pasaje destul de plictisitoare.