miercuri, 25 martie 2015

"Provocarea II" (Rephelimii #1) de Simona Stoica

Volumul Provocarea II poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Trădări. Minciuni. Secrete. Nu poți scăpa de trecut. 

Legătura neobișnuită dintre Jack Harper, conducătorul Rephelimilor, și Desiree, a Treia Cheie a Havanului, îl îngrijorează pe Azazeal, care alege să o trimită pe Eliza Harper dincolo de Voal, pentru a testa încrederea dintre ei și a-și ajuta fratele să-și îndeplinească misiunea.

Coșmarurile lui Desiree au revenit, dar amintirile refuză să dispară. Atenția ei este distrusă de persoanele nou apărute în oraș, dar și de Umbre, ființe aflate la granița dintre Viață și Moarte, care o urmăresc în permanență și ucid fără milă. Numărul Rephelimilor din Wolfcraft crește.

Însă cine spune adevărul și cine încearcă să o manipuleze?

RECENZIA: Nu mai știu când s-a întâmplat ultima oară, sau dacă s-a întâmplat vreodată, să termin două sau mai multe volume dintr-o anumită serie, atât de repede. Nici măcar când am început “Temeraire” – care este și seria mea preferată, momentan – nu am devorat-o cu atâta lăcomie; a fost ca și cum autoarea le-a spus celor de la editura Herg Benet să parfumeze cu ceva foile înainte să le lege între ele. Efectiv a fost ca un drog pentru mine, dar unul de care nu-mi mai doream să scap. Simțurile parcă mi se intensificaseră într-un fel, iar ochii încercau să cuprindă cât mai multe litere, ca să parcurg fragmentele într-un timp cât mai puțin. Plus că acesta a fost și mai lung decât primul, cu aproximativ o sută de pagini –, dar acest lucru nu a constituit pentru mine un inconvenient, ba din contra, m-a făcut să-l citesc și cu mai mult foc. În comparație cu anteriorul, acesta a dispus de o și mai multă acțiune, aceasta fiind prezentă mai tot timpul în jurul protagoniștilor, în comparație cu primul, unde acela a fost – pentru mine – mai mult o introducere în lumea creată de autoare.
— Transformă calitățile dușmanului în defecte și apoi atunci vei avea un avantaj asupra lui.  
Desiree – că tot nu prea am vorbit despre ea în recenzia anterioară –, nu pot spune că a reușit să mă impresioneze într-o măsură foarte mare, deoarece, în ciuda faptului că a fost nevoită să treacă prin multe, mie mi-a dat impresia că Jack nu ar fi trebuit să o mai convingă să vină pe Haven. De ce? Pentru că încă nu mi s-a părut că ar fi coaptă la minte; dar nu în sensul că ar fi proastă sau nu ar fi în stare să facă ceva. Ci pentru că nu e îndeajuns de pregătită să facă față, nici unei bătălii – dacă m-am exprimat corect – puțin mai dure față de cele în care a fost nevoită să apară. Și cu toate că se tot menționa în volume că ar trebui să fie antrenată și pregătită de către Jack, eu nu consider ar fi în stare să reziste nici la acele exerciții, ca să le zic așa. Nu pot spune că este complet nefolositoare, că habar nu are cu cine se pune, ci încerc să explic faptul că ar mai trebui puțin să stea să i se explice. Și chiar dacă o să pară oarecum ciudat ceea ce voi spune, nu cred că Jack este cel mai potrivit pentru acest post, ci mai degrabă Eliza sau chiar Aqua. Se observa cu ușurință ceea ce se petrecea atunci când cei doi se aflau unul în preajma celuilalt, așa că presupun că Desiree nu prea s-ar descurca foarte bine dacă el i-ar deveni un fel de mentor; atât spiritual, dar și ca antrenor. Dar în ciuda faptului că până acum am tot vorbit de faptul că nu este foarte pregătită, mie, ca persoană, îmi place în proporție de – să zicem – 75%. Având în vedere că seria este povestită din perspective ei, majoritatea dăților, mi-a fost ușor să intru în mintea, dar și în pielea ei. Probabil dacă nu s-ar fi asemănat destul de bine cu mine ca și caracter, aș fi simpatizat-o cu mult mai multe procente, dar cum a avut ghinionul să aibă majoritatea defectelor pe care le am și eu, îmi este cam greu. Nu le suport la mine, apoi la altcineva; fie și ca personaj fictiv. Acele mici neplăceri pe care le-am avut cu privire la caracterul ei țineau de ușurința cu care trecea peste. Nu știu cum li s-a părut celorlalți cititori, dar a avut unele momente în care uita ceea ce îi făcuseră prietenii ei, și cu toate că-și ținea punctul de vedere destul de ferm, după un timp ceilalți reușeau, oarecum, să o influențeze. Dar cum aceste defecte pe care – probabil le-am observat eu, din cauza firii mele atât de critice – au un număr de procent ic comparativ cu ceea ce mi-a plăcut la ea, cred că a reieșit faptul că nu am nimic special cu Desiree. Și cum presupun că vor urma destule volume din serie, cred că autoarea va reuși să o modeleze foarte frumos. 
— [...] Puterea duce la distrugere și la moarte, continuă, încurajat de tăcerea mea. Însă dacă poți și știi să faci diferența între ambiție și cunoaștere, nimic nu te poate opri, fiindcă tu vei avea posibilitatea să ripostezi, folosindu-ți mintea și corpul ca o singură armă, una prin care vei răpune orice dușman care va îndrăzni să te înfrunte.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult – și aici este la modul general, deci nu ține doar de acest volum – este faptul cum scriitoarea Simona reușește să lege atât de frumos ideile între ele, astfel încât totul să curgă într-un mod în care nu apar obstacole greu de înghițit. În afara acelei mici neplăceri pe care am avut-o în volumul celălalt, cu privire la conacul Wolfmaner, aici nu m-am mai confruntat cu nimic de genul. Descrierile au fost cum nu se poate mai de în detaliu, iar narațiunea a decurs așa cum ar fi trebuit să fie. Iar eu cum sunt o fană a descrierilor cât mai detaliate, încât aș fi în stare să accept și dacă s-ar despica firul în patru și pentru o frunză din orice copac de oriunde, persoanei mele tot i s-ar părea că s-ar mai putea scrie încă câteva pagini. Așa că am apreciat până la ultimul cuvânt fragmentele în care nu apărea deloc dialog. Plus că autoarea iarăși m-a umplut de o bucurie imensă atunci când am văzut că și acest volum conține o poezie la început, și una chiar foarte lungă și extrem de interesantă, în care se spune o poveste sub formă de rime. Eu nu prea sunt o fană a tot ceea ce ține de poeme dar, oricât de neexperimentată aș fi în acest domeniu, pot recunoaște o poezie bună. Dacă așa va conține  fiecare volum al seriei, are tot respectul meu. Nu că acum nu l-ar avea, dar mi se pare o muncă uriașă să poți să realizezi și așa ceva, pe lângă a scrie într-un astfel de mod. 
— Timpul e cel mai complet spectator. Ia parte la toate evenimentele din viața ta, îți e mereu alături, chiar și când încerci să rămâi singur cu propriile gânduri. Privește și așteaptă o clipă, un moment potrivit în care să acționeze și să-ți fure tot ce-ai realizat, folosindu-se de o unealtă... o armă la a cărei creație a ajutat chiar și el. 
Țin minte că în recenzia de la primul volum din Provocarea nu spusesem mai nimic despre celelalte personaje, decât că vorbisem despre Jack și asemănarea lui cu alte persoane fictive. Ca să fac o mică comparație între prima carte și aceasta, în cea de-a doua numărul personajelor s-a mărit considerabil. Iar dacă în cea dintâi nu am simțit nicio apropiere față de niciun personaj de sex feminin, aici pot spune că mi-am găsit o favorită în pielea Elizei. A fost unul dintre puținele la care de-abia așteptam să mai citesc părți în care ea să apară. Mi s-a părut o gură de aer proaspăt – ironic fiind că... și aici își vor da seama cei care au citit volumul –, încât ori de câte ori apărea, îți era imposibil să nu o îndrăgești. Este precum o păpușa care ți-ai dori să o ții cât mai departe de necazuri, să o aperi în cele mai stupide sau neimaginabile moduri, sau pur și simplu să o rulezi într-o pătură plină ochi de puf – cel mai moale –, ca să fii sigur că nu se rănește absolut deloc. Acum înțeleg de ce îi era așa de greu lui Jack să o țină aproape de el, având în vedere că el era mai tot timpul în mijlocul problemelor. Probabil și eu m-aș simți sfâșiat dacă ar păți ceva. 
— [...] Nu poți schimba trecutul, la fel cum nu poți controla prezentul. Viitorul e singurul asupra căruia tu îți pui amprenta.  
În schimb, nu pot spune același lucru și când vine vorba de Sarah, sora lui Desiree, deoarece dacă ar fi să încep să vorbesc despre aceasta, probabil că aș fi nevoită să dau spoilere – mi-ar trebui o sumedenie de exemple –, iar eu, una, nu pot face acest lucru. Prefer să spun doar că nu am înțeles-o ca persoană, nu o urăsc, deoarece dacă aș afirma acest lucru, ar fi o minciună aberantă. A fost printre singurele personaje – împreună cu Derek –, pe care nu i-am putut înțelege sub nicio formă. Am încercat, chiar am făcut un efort considerabil pentru aceste două personaje, dar pur și simplu pentru mine sunt niște enigma mai ceva cum a fost Otilia. Probabil, atâta timp cât îi va ține autoarea în serie, aceste întrebări pe care le am cu privire la persoana lor, se vor mai clarifica, dar până atunci, vor rămâne niște neînțeleși. Pe de altă parte, pe Michael l-am simpatizat ușor, dar în niciun caz nu se află pe aceeași treaptă cu Jack, sau… da, îmi place la nebunie de Phyro! Pentru mine, se află doar cu o treaptă mai jos decât Jack Harper. Mi s-a părut – împreună cu Hope – ca fiind cele mai chinuite personaje, iar acest lucru, în ciuda faptului că pe fată nu am putut-o simpatiza deloc în primul volum, în acesta pot spune că am început să o înțeleg mult mai bine. O compătimesc foarte mult, și chiar sunt curioasă cum de a ajuns să facă ceea ce a făcut. La fel și în cazul lui Malek. Doar că de acesta nu voi mai spune nimic. Dar de Phyro aș putea să mai spun câte ceva – în fond, îl ador. Eu sunt, în general, o mare fană a personajelor dure, reci, care au un caracter greu se stăpânit, și care sunt ușor imprevizibil. Mi se par a printre cele mai interesante persoane. Iar Phyro este unul dintre ei; de-asta mi-a plăcut și de Jack de la început, doar că în cazul lui a fost puțin mai diferit. Plus că imaginea de pe copertă, în care îmi place să-mi imaginez că este el, este de-a dreptul sublimă. Chiar mai spectaculoasă decât prima. 
De cele mai multe ori, atunci când simți că nu mai există niciun motiv suficient de puternic pentru a lupta în continuare pentru ceea ce îți dorești, înseamnă că o parte din tine deja a murit.  
Cum am spus și mai sus, acțiunea a fost cu mult mai deasă în acest volum, după cum s-a observat am cunoscut personaje noi, și cu toate că povestea este de-abia la început, iar intrigile vor apărea mai la tot pasul – așa sper –, am reușit, prin acestea să mai aflu și niște răspunsuri. Iar cel mai important pentru mine a fost faptul că nu știam cu exactitate ce vrea să însemne termenul de rephelim. Apare ca fiind titlul seriei, Jack – dar și alte personaje ce sunt astfel – sunt denumiți destul de des sub acest nume, dar din câte îmi aduc aminte, definiția a fost oarecum inexistentă în primul. Inițial, din cauza unor asemănări, aveam impresia că vor fi legați de îngeri, și voi specifica și de ce. În primul rând, când te gândești la rephelim, instantaneu – sau cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat – îți apare în minte termenul de nefilim, care, din câte știm, cei care primeau această denumire erau oamenii pe jumătate îngeri. Și ca să fiu și mai exactă, Haven – din carte – se poate confundat foarte ușor cu numele din engleză a cuvântului Rai, și anume Heaven. E diferență doar de o literă. Sinceră să fiu, speram să nu am dreptate, deoarece, am văzut destul filme în care aceștia erau protagoniști, încât am început ușor să mă cam satur. Dar nu, dragi cititori, e cu totul altceva aici. Mai intens. Mai periculos. Mai fascinant. Mai frumos. 

Și ca să definesc puțin termenul de rephelim, deoarece Eliza îl descrisese într-o scenă. Am ales să-l pun doar din motivul că autoarea – dacă îmi aduc bine aminte –, îl postase și ea undeva. Așa că nu mi se pare, din nou, că ar fi ceva ilegal.

— După cum poți să vezi, sunt o ființă omenească. Respir, mănânc, dorm, simt durere, dar și bucurie. Pot să plâng sau să râd, să alerg sau să dansez, doar că am abilități pe care oamenii obișnuiți nu le au. Am simțurile ascuțite, pot să aud de la mare depărtare, dar în același timp pot să simt o prezență străină de la o distanță de câteva sute de metri. Văd la fel de bine noaptea, ca și ziua, dar în întuneric mă simt mai bine, fiindcă sunt protejată și pot trece aproape nedepistată. Sunt agilă și obosesc greu, pot să depășesc în alergare chiar și un leopard, dar aceste calități au și un preț. [...] Unii dintre noi au diferite viziuni,  care ne afectează și ne zdruncină. Vedem Moartea și trebuie să o respectăm.

Și că tot spusesem ceva de copertă mai devreme, imaginea acelui asasin – sunt o mare înfocată a personajelor ce poartă o astfel de costumație – m-a dus din nou cu gândul la ceva. Cine este cunoscut – sau măcar a auzit – de seria de jocuri Assassin’s Creed, știu la ce mă refer când spun acest lucru. Și ca să fac o mică paranteză, din câte știu se va face și un film după seria de jocuri. Sunt foarte entuziasmată! Dar revenind. Aici nu este vorba de faptul că s-ar asemăna cu jocurile – doar ca și costumație, puțin –, ci de faptul că mie îmi plac foarte mult melodiile de pe coloana sonoră a jocurilor. Așa că aveam o melodie, care este și una dintre preferatele mele, care consider că s-ar potrivi cu acțiunea. Ar merge destul de bine ascultată atunci când izbucnesc lupte. Iar acum dispune și de un video foarte fain. Și ar mai fi și aceasta, Imminent Danger, care mi-a plăcut foarte mult. 


Și am ajuns cu recenzia la sfârșit. A fost o experiență foarte plăcută să le citesc, mi-au plăcut nespus de mult, și consider că au fost unele dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în acest an. Până va apărea al doilea volum, Capcana, voi încerca să rezist cât mai mult, deoarece sunt sigură că așteptarea va fi răsplătită cum nu se poate mai frumos. Mai ales că autoarea ne-a lăsat cu ochii în soare, că aproape era să orbesc din cauza razelor puternice. Sfârșitul volumului a fost cum nu se poate mai potrivit pentru a te face să fierbi de nerăbdare. Sincer, îmi plac seriile în care sunt tulburată de final, deoarece îmi dau seama cât de mult m-a afectat cartea respectivă, cât de mult mi-a plăcut, și în felul acesta, reușesc să-mi dau seama cât de mult reușesc să rabd. Pentru mine ăsta este un mare lucru, să reușesc să văd cât de strong sunt. 
”Trădarea nu are limite sau reguli, iar într-o lume condusă pe baza uneltirilor şi războaielor, pătată de sângele atâtor oameni care şi-au jertfit tot ce aveau mai de preţ, sperând că astfel vor avea o şansă să supravieţuiască, taberele se schimbă în permanență şi adeseori cei în care aveai încredere, cei pe care îi iubeai şi îi apărai cu propria viaţă sunt primii care îţi întorc spatele şi aleg o altă Soartă, una mai uşoară decât cea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas loiali propriei credinţe.”
Acum, la final, aș vrea să-i mulțumesc, din nou, foarte mult autoarei pentru șansa pe care mi-a dat-o ca să le citesc. Îmi plănuisem să le cumpăr de la Bookfest, într-un final, deoarece eram chiar foarte curioasă în legătură cu ele, dar am rămas plăcut surprinsă că am putut să o fac mai devreme. 

2 comentarii:

  1. Mi-am propus să citesc cărțile astea imediat după ce termin cu Game of thrones, că mai am un pic și după pun pariu că o să rămân în aer :)) Dar în fine, fac eu cumva rost de vol 2, că acum vreau să citesc toată seria.
    Și nu am putut să nu observ că te-ai apucat de The book thief, chiar sper să îți placă, e una din cărțile mele preferate :D Lectură plăcută!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, am împrumutat-o de la bibliotecă acum o săptămână, și nu am mai apucat să o continui deoarece îmi ajunsese coletul de la Simona, și voiam să le citesc imediat. Dar, sincer, poate ți s-o părea ciudat, dar pe mine până acum nu prea m-a impresionat. Poate mai târziu va fi altfel. Dacă voi apuca să o termin până la data finală. De cumpărat, nu mi-o voi cupăra. Mulțumesc. La fel și ție, cu Urzeala. :)

      Ștergere