miercuri, 25 martie 2015

"Provocarea II" (Rephelimii #1) de Simona Stoica

Volumul Provocarea II poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Benet

DESCRIEREA: Trădări. Minciuni. Secrete. Nu poți scăpa de trecut. 

Legătura neobișnuită dintre Jack Harper, conducătorul Rephelimilor, și Desiree, a Treia Cheie a Havanului, îl îngrijorează pe Azazeal, care alege să o trimită pe Eliza Harper dincolo de Voal, pentru a testa încrederea dintre ei și a-și ajuta fratele să-și îndeplinească misiunea.

Coșmarurile lui Desiree au revenit, dar amintirile refuză să dispară. Atenția ei este distrusă de persoanele nou apărute în oraș, dar și de Umbre, ființe aflate la granița dintre Viață și Moarte, care o urmăresc în permanență și ucid fără milă. Numărul Rephelimilor din Wolfcraft crește.

Însă cine spune adevărul și cine încearcă să o manipuleze?

RECENZIA: Nu mai știu când s-a întâmplat ultima oară, sau dacă s-a întâmplat vreodată, să termin două sau mai multe volume dintr-o anumită serie, atât de repede. Nici măcar când am început “Temeraire” – care este și seria mea preferată, momentan – nu am devorat-o cu atâta lăcomie; a fost ca și cum autoarea le-a spus celor de la editura Herg Benet să parfumeze cu ceva foile înainte să le lege între ele. Efectiv a fost ca un drog pentru mine, dar unul de care nu-mi mai doream să scap. Simțurile parcă mi se intensificaseră într-un fel, iar ochii încercau să cuprindă cât mai multe litere, ca să parcurg fragmentele într-un timp cât mai puțin. Plus că acesta a fost și mai lung decât primul, cu aproximativ o sută de pagini –, dar acest lucru nu a constituit pentru mine un inconvenient, ba din contra, m-a făcut să-l citesc și cu mai mult foc. În comparație cu anteriorul, acesta a dispus de o și mai multă acțiune, aceasta fiind prezentă mai tot timpul în jurul protagoniștilor, în comparație cu primul, unde acela a fost – pentru mine – mai mult o introducere în lumea creată de autoare.
— Transformă calitățile dușmanului în defecte și apoi atunci vei avea un avantaj asupra lui.  
Desiree – că tot nu prea am vorbit despre ea în recenzia anterioară –, nu pot spune că a reușit să mă impresioneze într-o măsură foarte mare, deoarece, în ciuda faptului că a fost nevoită să treacă prin multe, mie mi-a dat impresia că Jack nu ar fi trebuit să o mai convingă să vină pe Haven. De ce? Pentru că încă nu mi s-a părut că ar fi coaptă la minte; dar nu în sensul că ar fi proastă sau nu ar fi în stare să facă ceva. Ci pentru că nu e îndeajuns de pregătită să facă față, nici unei bătălii – dacă m-am exprimat corect – puțin mai dure față de cele în care a fost nevoită să apară. Și cu toate că se tot menționa în volume că ar trebui să fie antrenată și pregătită de către Jack, eu nu consider ar fi în stare să reziste nici la acele exerciții, ca să le zic așa. Nu pot spune că este complet nefolositoare, că habar nu are cu cine se pune, ci încerc să explic faptul că ar mai trebui puțin să stea să i se explice. Și chiar dacă o să pară oarecum ciudat ceea ce voi spune, nu cred că Jack este cel mai potrivit pentru acest post, ci mai degrabă Eliza sau chiar Aqua. Se observa cu ușurință ceea ce se petrecea atunci când cei doi se aflau unul în preajma celuilalt, așa că presupun că Desiree nu prea s-ar descurca foarte bine dacă el i-ar deveni un fel de mentor; atât spiritual, dar și ca antrenor. Dar în ciuda faptului că până acum am tot vorbit de faptul că nu este foarte pregătită, mie, ca persoană, îmi place în proporție de – să zicem – 75%. Având în vedere că seria este povestită din perspective ei, majoritatea dăților, mi-a fost ușor să intru în mintea, dar și în pielea ei. Probabil dacă nu s-ar fi asemănat destul de bine cu mine ca și caracter, aș fi simpatizat-o cu mult mai multe procente, dar cum a avut ghinionul să aibă majoritatea defectelor pe care le am și eu, îmi este cam greu. Nu le suport la mine, apoi la altcineva; fie și ca personaj fictiv. Acele mici neplăceri pe care le-am avut cu privire la caracterul ei țineau de ușurința cu care trecea peste. Nu știu cum li s-a părut celorlalți cititori, dar a avut unele momente în care uita ceea ce îi făcuseră prietenii ei, și cu toate că-și ținea punctul de vedere destul de ferm, după un timp ceilalți reușeau, oarecum, să o influențeze. Dar cum aceste defecte pe care – probabil le-am observat eu, din cauza firii mele atât de critice – au un număr de procent ic comparativ cu ceea ce mi-a plăcut la ea, cred că a reieșit faptul că nu am nimic special cu Desiree. Și cum presupun că vor urma destule volume din serie, cred că autoarea va reuși să o modeleze foarte frumos. 
— [...] Puterea duce la distrugere și la moarte, continuă, încurajat de tăcerea mea. Însă dacă poți și știi să faci diferența între ambiție și cunoaștere, nimic nu te poate opri, fiindcă tu vei avea posibilitatea să ripostezi, folosindu-ți mintea și corpul ca o singură armă, una prin care vei răpune orice dușman care va îndrăzni să te înfrunte.
Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult – și aici este la modul general, deci nu ține doar de acest volum – este faptul cum scriitoarea Simona reușește să lege atât de frumos ideile între ele, astfel încât totul să curgă într-un mod în care nu apar obstacole greu de înghițit. În afara acelei mici neplăceri pe care am avut-o în volumul celălalt, cu privire la conacul Wolfmaner, aici nu m-am mai confruntat cu nimic de genul. Descrierile au fost cum nu se poate mai de în detaliu, iar narațiunea a decurs așa cum ar fi trebuit să fie. Iar eu cum sunt o fană a descrierilor cât mai detaliate, încât aș fi în stare să accept și dacă s-ar despica firul în patru și pentru o frunză din orice copac de oriunde, persoanei mele tot i s-ar părea că s-ar mai putea scrie încă câteva pagini. Așa că am apreciat până la ultimul cuvânt fragmentele în care nu apărea deloc dialog. Plus că autoarea iarăși m-a umplut de o bucurie imensă atunci când am văzut că și acest volum conține o poezie la început, și una chiar foarte lungă și extrem de interesantă, în care se spune o poveste sub formă de rime. Eu nu prea sunt o fană a tot ceea ce ține de poeme dar, oricât de neexperimentată aș fi în acest domeniu, pot recunoaște o poezie bună. Dacă așa va conține  fiecare volum al seriei, are tot respectul meu. Nu că acum nu l-ar avea, dar mi se pare o muncă uriașă să poți să realizezi și așa ceva, pe lângă a scrie într-un astfel de mod. 
— Timpul e cel mai complet spectator. Ia parte la toate evenimentele din viața ta, îți e mereu alături, chiar și când încerci să rămâi singur cu propriile gânduri. Privește și așteaptă o clipă, un moment potrivit în care să acționeze și să-ți fure tot ce-ai realizat, folosindu-se de o unealtă... o armă la a cărei creație a ajutat chiar și el. 
Țin minte că în recenzia de la primul volum din Provocarea nu spusesem mai nimic despre celelalte personaje, decât că vorbisem despre Jack și asemănarea lui cu alte persoane fictive. Ca să fac o mică comparație între prima carte și aceasta, în cea de-a doua numărul personajelor s-a mărit considerabil. Iar dacă în cea dintâi nu am simțit nicio apropiere față de niciun personaj de sex feminin, aici pot spune că mi-am găsit o favorită în pielea Elizei. A fost unul dintre puținele la care de-abia așteptam să mai citesc părți în care ea să apară. Mi s-a părut o gură de aer proaspăt – ironic fiind că... și aici își vor da seama cei care au citit volumul –, încât ori de câte ori apărea, îți era imposibil să nu o îndrăgești. Este precum o păpușa care ți-ai dori să o ții cât mai departe de necazuri, să o aperi în cele mai stupide sau neimaginabile moduri, sau pur și simplu să o rulezi într-o pătură plină ochi de puf – cel mai moale –, ca să fii sigur că nu se rănește absolut deloc. Acum înțeleg de ce îi era așa de greu lui Jack să o țină aproape de el, având în vedere că el era mai tot timpul în mijlocul problemelor. Probabil și eu m-aș simți sfâșiat dacă ar păți ceva. 
— [...] Nu poți schimba trecutul, la fel cum nu poți controla prezentul. Viitorul e singurul asupra căruia tu îți pui amprenta.  
În schimb, nu pot spune același lucru și când vine vorba de Sarah, sora lui Desiree, deoarece dacă ar fi să încep să vorbesc despre aceasta, probabil că aș fi nevoită să dau spoilere – mi-ar trebui o sumedenie de exemple –, iar eu, una, nu pot face acest lucru. Prefer să spun doar că nu am înțeles-o ca persoană, nu o urăsc, deoarece dacă aș afirma acest lucru, ar fi o minciună aberantă. A fost printre singurele personaje – împreună cu Derek –, pe care nu i-am putut înțelege sub nicio formă. Am încercat, chiar am făcut un efort considerabil pentru aceste două personaje, dar pur și simplu pentru mine sunt niște enigma mai ceva cum a fost Otilia. Probabil, atâta timp cât îi va ține autoarea în serie, aceste întrebări pe care le am cu privire la persoana lor, se vor mai clarifica, dar până atunci, vor rămâne niște neînțeleși. Pe de altă parte, pe Michael l-am simpatizat ușor, dar în niciun caz nu se află pe aceeași treaptă cu Jack, sau… da, îmi place la nebunie de Phyro! Pentru mine, se află doar cu o treaptă mai jos decât Jack Harper. Mi s-a părut – împreună cu Hope – ca fiind cele mai chinuite personaje, iar acest lucru, în ciuda faptului că pe fată nu am putut-o simpatiza deloc în primul volum, în acesta pot spune că am început să o înțeleg mult mai bine. O compătimesc foarte mult, și chiar sunt curioasă cum de a ajuns să facă ceea ce a făcut. La fel și în cazul lui Malek. Doar că de acesta nu voi mai spune nimic. Dar de Phyro aș putea să mai spun câte ceva – în fond, îl ador. Eu sunt, în general, o mare fană a personajelor dure, reci, care au un caracter greu se stăpânit, și care sunt ușor imprevizibil. Mi se par a printre cele mai interesante persoane. Iar Phyro este unul dintre ei; de-asta mi-a plăcut și de Jack de la început, doar că în cazul lui a fost puțin mai diferit. Plus că imaginea de pe copertă, în care îmi place să-mi imaginez că este el, este de-a dreptul sublimă. Chiar mai spectaculoasă decât prima. 
De cele mai multe ori, atunci când simți că nu mai există niciun motiv suficient de puternic pentru a lupta în continuare pentru ceea ce îți dorești, înseamnă că o parte din tine deja a murit.  
Cum am spus și mai sus, acțiunea a fost cu mult mai deasă în acest volum, după cum s-a observat am cunoscut personaje noi, și cu toate că povestea este de-abia la început, iar intrigile vor apărea mai la tot pasul – așa sper –, am reușit, prin acestea să mai aflu și niște răspunsuri. Iar cel mai important pentru mine a fost faptul că nu știam cu exactitate ce vrea să însemne termenul de rephelim. Apare ca fiind titlul seriei, Jack – dar și alte personaje ce sunt astfel – sunt denumiți destul de des sub acest nume, dar din câte îmi aduc aminte, definiția a fost oarecum inexistentă în primul. Inițial, din cauza unor asemănări, aveam impresia că vor fi legați de îngeri, și voi specifica și de ce. În primul rând, când te gândești la rephelim, instantaneu – sau cel puțin în cazul meu așa s-a întâmplat – îți apare în minte termenul de nefilim, care, din câte știm, cei care primeau această denumire erau oamenii pe jumătate îngeri. Și ca să fiu și mai exactă, Haven – din carte – se poate confundat foarte ușor cu numele din engleză a cuvântului Rai, și anume Heaven. E diferență doar de o literă. Sinceră să fiu, speram să nu am dreptate, deoarece, am văzut destul filme în care aceștia erau protagoniști, încât am început ușor să mă cam satur. Dar nu, dragi cititori, e cu totul altceva aici. Mai intens. Mai periculos. Mai fascinant. Mai frumos. 

Și ca să definesc puțin termenul de rephelim, deoarece Eliza îl descrisese într-o scenă. Am ales să-l pun doar din motivul că autoarea – dacă îmi aduc bine aminte –, îl postase și ea undeva. Așa că nu mi se pare, din nou, că ar fi ceva ilegal.

— După cum poți să vezi, sunt o ființă omenească. Respir, mănânc, dorm, simt durere, dar și bucurie. Pot să plâng sau să râd, să alerg sau să dansez, doar că am abilități pe care oamenii obișnuiți nu le au. Am simțurile ascuțite, pot să aud de la mare depărtare, dar în același timp pot să simt o prezență străină de la o distanță de câteva sute de metri. Văd la fel de bine noaptea, ca și ziua, dar în întuneric mă simt mai bine, fiindcă sunt protejată și pot trece aproape nedepistată. Sunt agilă și obosesc greu, pot să depășesc în alergare chiar și un leopard, dar aceste calități au și un preț. [...] Unii dintre noi au diferite viziuni,  care ne afectează și ne zdruncină. Vedem Moartea și trebuie să o respectăm.

Și că tot spusesem ceva de copertă mai devreme, imaginea acelui asasin – sunt o mare înfocată a personajelor ce poartă o astfel de costumație – m-a dus din nou cu gândul la ceva. Cine este cunoscut – sau măcar a auzit – de seria de jocuri Assassin’s Creed, știu la ce mă refer când spun acest lucru. Și ca să fac o mică paranteză, din câte știu se va face și un film după seria de jocuri. Sunt foarte entuziasmată! Dar revenind. Aici nu este vorba de faptul că s-ar asemăna cu jocurile – doar ca și costumație, puțin –, ci de faptul că mie îmi plac foarte mult melodiile de pe coloana sonoră a jocurilor. Așa că aveam o melodie, care este și una dintre preferatele mele, care consider că s-ar potrivi cu acțiunea. Ar merge destul de bine ascultată atunci când izbucnesc lupte. Iar acum dispune și de un video foarte fain. Și ar mai fi și aceasta, Imminent Danger, care mi-a plăcut foarte mult. 


Și am ajuns cu recenzia la sfârșit. A fost o experiență foarte plăcută să le citesc, mi-au plăcut nespus de mult, și consider că au fost unele dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit în acest an. Până va apărea al doilea volum, Capcana, voi încerca să rezist cât mai mult, deoarece sunt sigură că așteptarea va fi răsplătită cum nu se poate mai frumos. Mai ales că autoarea ne-a lăsat cu ochii în soare, că aproape era să orbesc din cauza razelor puternice. Sfârșitul volumului a fost cum nu se poate mai potrivit pentru a te face să fierbi de nerăbdare. Sincer, îmi plac seriile în care sunt tulburată de final, deoarece îmi dau seama cât de mult m-a afectat cartea respectivă, cât de mult mi-a plăcut, și în felul acesta, reușesc să-mi dau seama cât de mult reușesc să rabd. Pentru mine ăsta este un mare lucru, să reușesc să văd cât de strong sunt. 
”Trădarea nu are limite sau reguli, iar într-o lume condusă pe baza uneltirilor şi războaielor, pătată de sângele atâtor oameni care şi-au jertfit tot ce aveau mai de preţ, sperând că astfel vor avea o şansă să supravieţuiască, taberele se schimbă în permanență şi adeseori cei în care aveai încredere, cei pe care îi iubeai şi îi apărai cu propria viaţă sunt primii care îţi întorc spatele şi aleg o altă Soartă, una mai uşoară decât cea pe care ar fi avut-o dacă ar fi rămas loiali propriei credinţe.”
Acum, la final, aș vrea să-i mulțumesc, din nou, foarte mult autoarei pentru șansa pe care mi-a dat-o ca să le citesc. Îmi plănuisem să le cumpăr de la Bookfest, într-un final, deoarece eram chiar foarte curioasă în legătură cu ele, dar am rămas plăcut surprinsă că am putut să o fac mai devreme. 

duminică, 22 martie 2015

"Provocarea I" (Rephelimii #1) de Simona Stoica

Volumul Provocarea I poate fi comandat de pe site-ul editurii Herg Bnet

DESCRIEREA: Foc și cenușă. Lumină și întuneric. Pasiune și obsesie. 

În străvechea cetate din Haven, Rephelimii, un grup de asasini conduși și instruiți de Azazeal Vellenhal, încearcă să împiedice declanșarea unui război cu Cele Zece Orori. Jack Harper, liderul lor, este trimis dincolo de Voal, pentru a o găsi pe nepoata la Azazeal - tânăra Desiree, cea de a Treia Cheie a Havenului. Însă când descoperă misterele care înconjoară conacul Wolfmaner și cine e răspunzător pentru crimele săvârșite în urmă cu 150 de ani, Desiree refuză să își accepte moștenirea și să înfrunte trecutul. Jack nu are de gând să renunțe și ar face orice ca să salveze Havenul. Îi va câștiga încrederea, o va minți și o va seduce pentru a-și îndeplini misiunea.

Provocarea a fost acceptată.

RECENZIA: Având în vedere faptul că am destul de multe cărți în bibliotecă care încă nu sunt citite, să-mi cumpăr altele noi, nu era prioritatea principală pentru mine; chiar dacă îmi doresc să o fac. Și, până la urmă, cărui cititor înrăit nu-i fac cu ochiul cărțile atunci când le vede în vitrinele librăriilor, sau pe internet? Și ca să fac un pas și mai aproape de subiectul despre care vreau să vorbesc – sună de parcă aș fi la judecătorie, eu fiind avocat, iar acum mă pregătesc să spun câte ceva despre clientul meu –, aveam de mult timp pe lista mea de viitoare achiziții, aceste două cărți. Vorbesc la plural deoarece, pentru cei care încă nu au auzit de ele, sau măcar de autoare, Provocarea este împărțită în două volume. Inițial nu am înțeles această dorință a scriitoarei de a le împărți, dar bineînțeles cum eram doar un cititor din afara sferei creată de ea în cărți, nu am înțeles de ce a dorit aceasta să facă acest lucru. Dar mă bucur că Simona Stoica mi-a dat șansa să mă lămuresc mai devreme decât m-aș fi așteptat, deoarece mi le-a oferit pentru recenzie. Și pe această cale vreau să-i mulțumesc din nou foarte mult, dar și pentru că, cu ajutorul ei, am reușit să ies în sfârșit din această criză pe care o aveam din cauză că nu mai puteam să citesc nimic. Îi sunt foarte recunoscătoare.

Am așteptat cu mare nerăbdare să încep cartea, și eram foarte curioasă cum va fi în lumea Rephelimilor, dar și mai mult decât atât, ce va reuși să-mi transmită mie – personal – un nou autor. Pentru că am observat mai nou – și aici îmi dau seama că nu am fost atât de atentă pe cât ar fi trebuit cu ceea ce citeam – că fiecare scriitor îmi transmite lucruri diferite față de ceea ce reușesc să-mi dea alții. Și nu neapărat sentimente, sau o învățătură anume, o morală, ci mai mult decât atât; cu greu mă pot exprima în cuvinte, încât să pot să vă descriu acel ceva care mă face să vibrez, să mă exteriorizez în interiorul meu, să simt lava care-mi atinge fiecare parte. Iar această carte a reușit să mă facă să “îndur” această “suferință” cu stoicism și fericire.

În primă instanță – și se pare că iarăși am reușit să o fac pe avocatul implicat cu tot sufletul –, cartea m-a făcut să-mi imaginez lumea ca fiind altfel, prin cap îmi treceau tot felul de idei, îmi apăreau fel și fel de imagini total diferite de ceea ce am dat să găsesc. Și acest lucru este foarte provocator, iar aici mi-am dat seama că pentru mine – cel puțin – titlul nu a implicat-o doar pe Desiree, pe prietenii ei, sau pe Jack când a fost nevoit să se implice într-un anumit lucru. Aici a fost vorba și de cititor, de ceea ce-și va imagina el de cum va găsi acea lume, și de cum și-o va percepe ca fiind potrivită pentru el, sau nu. Mi se întâmplă des să-mi imaginez ceva despre conținutul unei cărți, doar din descriere – și presupun că așa se întâmplă la majoritatea cititorilor –, iar de multe ori reușesc să-mi dau seama doar din atât, dar au fost câteva cazuri în care am fost înșelată. Dur și la obiect; fără vreun avertisment anume. Așa s-a întâmplat și în cazul acestui volum, am fost mai mult decât surprinsă să descopăr că majoritatea ideilor mele nu se suprapuneau absolut deloc cu ceea ce avusese autorul în minte. Iar acest lucru nu poate decât să mă facă nespus de fericită și să apreciez cartea și mai mult. Acesta fiind și unul dintre motivele pentru care s-a mai adăugat o stea evaluării.
— Orice dorință pe care o ai mai bine ține-o ascunsă chiar și de cei apropiați, decât să regreți pe urmă că măcar ai avut-o.  
Chit că am spus mai sus faptul că ceea ce mă face să consider o carte ca fiind bună, nu sunt neapărat sentimentele pe care le transmite, ci mai degrabă acea văpaie, scânteie care te împinge să-ți dorești ca durerea să nu se mai termine, nu pot spune că sentimentele nu-și au un loc important pentru cititor, deoarece aș minți. Iar ceea ce m-a făcut, mai exact, să am anumite trăiri în interiorul meu, întâlnirile – puține, cei drept – dintre Desiree și Jack. Se petrecea o anume tensiune între ei, care mă făcea să mă gândesc la faptul că, ori unul dintre ei va răbufni într-un mod foarte urât, făcând ceva ce mai târziu probabil va regreta, sau se va întâmpla ceva mai frumos. Sunt două firi atât de diferite, încât îți este foarte greu să nu-ți treacă prin cap – cel puțin o singură dată – cum de este posibil să mai aibă puterea să stea unul în preajma celuilalt, rezistând. Exista o anumite tensiune acumulată, pe care, consider că genul acesta l-am mai observat decât în două cărți: seria “Dincolo de moarte” a Adinei Speteanu, dintre Natalia și Andrei, dar trilogia “Grisha” a lui Leigh Bardugo, de data aceasta persoanele fiind Alina și Întunecatul. Și că tot sunt aici, nu am putut să nu observ faptul că Jack Harper ar fi o combinație dintre cele două personaje masculine prezentate mai sus. Viclenia lui Andrei, și acea duritate, și acei fiori reci pe care ți-i dădea Întunecatul ori de câte ori îl citeai. Dar aceste două caracteristici sunt doar pentru a completa – după mine – personalitatea lui Jack, nu pentru a-l face stric o combinație între cei doi. Asemănările sunt doar până la un punct, deoarece acesta îți mai transmite și alt ceva, pe lângă altele, – acel lucru pe care nu cred că l-ar avea multe personaje. Nu știu dacă pot explica exact în cuvinte, dar este ca un fel de furtună, una plăcută, nicidecum care să te sperie. 

Ca acțiune și ca idee, cartea a fost surprinzătoare, scrisă într-un mod foarte plăcut, fără deranj, ceea ce m-a făcut să o citesc și așa de repede, deoarece am pus-o vineri pe Goodreads ca fiind cea pe care o citesc momentan, dar de-abia ieri m-am apucat de ea. Prin stilul autoarei mi-am dat seama cu ușurință de faptul că are în spatele ei un bagaj considerabil de cărți citite, și nu orice fel, ci complexe, detaliate, care îți pun de multe ori mintea la contribuție. Te fac să găsești mai întâi piesele de puzzle, și mai apoi să încerci să-l și rezolvi; dacă ești îndeajuns de înzestrat cu atenție și pricepere ca să poți să faci legăturile. Așa se întâmplă și în cazul seriei “Rephelimii”, plus că dacă am reușit să spun acest lucru de-abia din prima carte a primului volum, vă dați seama ce se va întâmpla pe parcursul a atâtora. Va deveni o adevărată legendă.
Însă trecutul nu dispare niciodată din mintea noastră. Rămâne înrădăcinat în noi și amintirile apar atunci când te aștepți cel mai puțin.
Dar cu toate că per total cartea a fost exact ceea ce îmi place să găsesc în multele pe care le citesc – plus că sunt un mare fan al chestiilor dark, iar acest lucru îl voi detalia puțin mai jos –, m-a deranjat ceva care m-a făcut să nu o consider perfectă; acesta fiind și unicul motiv pentru care nu i-am dat maximul de stele pe Goodreads. Menționând acest lucru, sper să nu fie considerat ca fiind spoiler, iar dacă va fi luat ca atare, voi încerca să mă schimb, exprimându-mă într-un mod mai puțin evident. Pe parcursul cărții, Desiree – împreună cu câțiva prieteni – petrec un timp destul de îndelungat într-un anumit loc, care pe mine m-a cam obosit, făcându-mă să trișez puțin și să mă uit mai înainte ca să văd când se va sfârși expediția lor acolo. Au fost multe momente în care  îmi doream să se termine cât mai repede, deoarece simțeam nevoia ca peisajul să se schimbe, chiar dacă scriitoarea a pus între și câteva scene din alte locuri, dar cu diferite personaje. Niciodată nu am dat niciunei cărți vreo notă cu virgulă, deoarece nu am simțit nevoia – am dat plusuri atunci când mi-a ajuns la suflet, dar când a fost vorba de acest lucru, a fost o premieră pentru mine. Chiar nu m-a lăsat inima să nu o fac, deoarece am considerat că acel mic aspect care nu m-a îmbucurat, comparativ cu idea întregii serii și a faptului că am fost surprinsă de multe ori, mi s-a părut – în cazul meu – că un întreg punct lipsă să fie mult prea dur. Așa că sunt foarte tristă că pe Goodreads și Booktopia nu există și jumătăți, ci am fost nevoită să fiu atât de necorectă cu cartea și să-i fac un așa rău. Până acum nu i-am înțeles pe unii cititori pentru această mică revoltă pe care o aveau cu aceste site-uri, fiind supărați că erau nevoiți să le dea încă o jumătate – sau chiar mai mult – în minus, decât meritau. Acum pot spune că-i înțeleg foarte bine, și mă integrez în clubul lor. 

Și că tot voiam să vorbesc puțin de partea dark, când am spus acest lucru nu mă refeream strict la copertă – care, apropo, este una dintre cele mai frumoase pe care am avut ocazia vreodată să le văd –, ci pentru că fiorul pe care ți-l dă atunci când o citești, o face să fie dark. De nepătruns. De la poezia de la început, împreună cu una dintre melodiile celor de la Within Temptation – pentru asta, Simona Stoica a crescut și mai mult în ochii mei, aici ca făcând o paranteză –, i-a dat acest statut din partea mea, și până la ceea ce a adresat ea cititorilor, tot la început. Țin minte că autoarea spusese undeva – dacă nu mă înșel, într-un interviu, și dacă o fac, rușine să-mi fie că am uitat – că scrie poezii, și că nu știe sigur că va vrea să publice un volum cu ele. Dacă se va gândi într-un final să o facă, eu i le voi cumpăra cu cea mai mare plăcere. Am pus mai jos o strofă din ea, și ca să nu fie ceva ce poate nu am voie să scriu, am luat-o pe cea pe care a pus-o pe Goodreads.

„Uiţi ce se întâmplă cu un fluture atras de foc,
Cum zboară lângă flăcări şi îşi face loc
Spre centrul puterii, unde totul e aproape,
Iar viaţa şi moartea devin o fiinţă aparte?”


A făcut în așa fel încât să arate câtă strădanie, câtă muncă a depus pentru ca totul să fie perfect. Nu că ceilalți autori nu ar fi făcut așa, dar am apreciat foarte mult fiecare vers scris atât de frumos, tot acel început în care se adresa cititorului, la fel, într-un mod aparte, personalizat. Dacă nu cartea, măcar începutul sigur îți atinge ceva din tine. Iar pentru cei curioși, și care încă nu știu acest lucru, autoarea lucrează la volumul al doilea al seriei, care se va intitula Capcana, iar eu, chiar dacă încă nu m-am apucat și de partea a doua a primului volum, de-abia aștept să apară și acesta. Măcar coperta, cât de curând, deoarece sunt foarte curioasă să știu cum va arăta. Pur și simplu le ador pe cele două!

Și ca să închei recenzia, ar trebui să vă spun că ar trebui să o citiți. Nu o să vă cer să citiți cartea, deoarece consider că aici nu ține de mine ca să vă determin să o faceți, ci totul depinde de voi, de entuziasmul pe care vi l-a trezit părerea mea cu privire la ea, ci nu îndemnul meu. Dar singurul lucru pe care vi-l pot spune cu toate sinceritatea mea – nu că recenzia ar fi fost o minciună –, este că dacă inima și creierul s-au unit și au ajuns la un acord comun, faceți ceea ce vă dictează cele două împreună, ci nu separat. Dar cert este că eu, una, de-abia aștept să deschid a doua parte a volumului, să mă afund din nou în lumea lui Desiree și a lui Jack, și să văd până la ce punct a reușit să avanseze relația dintre ei doi, dar și prin câte provocări vor mai fi nevoiți să treacă cei din Haven și Wolfcraft. Deja sunt nerăbdătoare să scriu recenzia, chiar dacă habar nu am ce-mi va rezerva acesta. 

marți, 17 martie 2015

Subiectul discuției: Întâmplare de peste zi + o mică surpriză

În aceste zile în care am lipsit de pe blogul meu drag, de care am început să simt o mândrie și fericire tot mai mare pentru că-l am, există cu adevărat, nu s-au întâmplat evenimente importante pentru mine. În afara zilei de astăzi, în care am avut parte de o întâmplare cum nu se poate mai demoralizatoare și oribilă, am fost destul de liniștită. Dacă se poate numi așa stresul prin care tot trec de la începutul anului. M-am tot chinuit să-mi fac o rutină în program, în care învățatul să fie una dintre prioritățile cele mai mari, dar pur și simplu, după câteva zile, nu m-am mai putut ține de acest orar, ca să zic așa. Mă simt cum nu se poate mai oribil! În afara faptului că de o săptămână încoace nu am putut face altceva decât să încep un serial pe care tot voiam să-l văd de foarte multă vreme (cap-coadă, deoarece mai văzusem episoade pe sărite), nu am făcut nimic. Mi-am târât picioarele până la școală și înapoi, de parcă aș fi fost un zombie, sau aș fi fost depresivă. Am reușit să termin primul sezon din Doctor House, pentru că îmi place foarte mult de actorul principal, iar subiectul medicină, a început să mă atragă tot mai mult. Chiar dacă această meserie nu se află în lista mea, cu niciun chip, tot îmi face o plăcere să vizionez astfel de cazuri.  Am încercat să citesc, dar nu mă atrăgea deloc cartea, și anume Pădurea norvegiană de Haruki Murakami. Și nu pentru că ar fi subiectul cărții de vină, nicidecum (oricum, nu am apucat să citesc din ea decât vreo douăzeci de pagini), dar pur și simplu nu am avut deloc starea necesară. Încep să mă simt tot mai obosită, mă doare tot corpul și capul parcă-mi vâjâie încontinuu. 

Am încercat astăzi, după școală, să plec într-o plimbare de una singură, să-mi recapăt acea vigoare pe care o aveam. M-am oprit întâia oară la Librăria Mihai Eminescu, din dorința de-a vedea dacă au Îngeri de gheață Adina Speteanu, dar din păcate existau în stoc doar primele două volume, și cartea ei de debut. Parcă eram și mai pleoștită, iar de pe internet nu vreau să o cumpăr dintr-un oarecare motiv. Așa că m-am oprit în Cișmigiu, m-am așezat pe o bancă și am încercat (din nou) să citesc. Nimic. În ciuda faptului că bătea ușăr vântul, era foarte bine, nu am simțit nicio schimbare. Nu prea știu ce este cu mine, dar dacă nu reușesc cât mai repede să-mi revin, o să am mari probleme. Am trecut și prin Diverta la întoarcere, în speranța că va fi altceva atunci când voi fi acolo, înconjurată de cărți - de tot ceea ce-mi place cel mai mult. Dar cum nu s-a întâmplat nici în cazul ăsta, am sfârșit prin a o lua pe soar mea, și pe prietena ei, de la școală. Atât. Nu vreau să pară a fi un jurnal, sau ceva, dar prin ceea ce fac, prin stresul ăsta, faptul că nu mă pot mobiliza ca să continui cu învățatul pentru bacalaureat, simt că-mi trădez părinții. Trădez tot ceea ce ei s-au chinuit și încă o mai fac ca să mă ajute. 

Sincer, în momentul de față nu-mi doresc mai mult decât să se termine odată clasa a doisprezecea, și să scap de tot balamucul ăsta. Nu prea s-au legat cine știe ce prietenii între mine și alți colegi, suntem pur și simplu doar niște persoane care au împărțit patru ani de zile o clasă și niște profesori. Înafară de doi-trei colegi, am trecut prin ani ca prin apă. Atâta tot. Cel puțin în cazul meu. Și asta mă întristează, deoarece mi-aș fi dorit ca liceul să fi fost, așa cum se spune, cea mai frumoasă perioadă. La mine a fost doar ceva monoton, obositor, plin de lucruri prin care nu-mi mai doresc să trec, și de care vreau să scap cât mai repede. E ceva foarte frustrant, nicidecum plăcut. Sper să fac o postare dedicată anilor mei de liceu, după ce voi termina. 

Ieri am fost la bibliotecă, mi-am refăcut abonamentul și am aflat că acceptă și cărți ca donații, doar dacă sunt noi, așa că am reușit să dăruiesc patru dintre cele pe care le am, și anume: primele două volume din seria "Maximum Ride", primul volum din seria "Cronicile casterilor" și primul volum din seria "Dispăruții". Mâine când mă voi duce să mai rezolv niște chestii acolo (au fost niște încărcături la mijloc), le voi da și primul volum din trilogia "Divergent". Oricum, nu voia nimeni să le cumpere, și trebuia să mai fac puțin spațiu pe rafturi. 

Dar cum titlul vorbește și de o surpriză, una plăcută, sper eu, deoarece consider că v-am săturat deja cu aceste probleme pe care nu cred că ar fi trebuit să le postez aici, dar simțeam nevoia să o fac undeva, și cum nu mai am jurnal de mult, am zis că blogul ar fi un loc ok. Cum am spus, surpriza constă în faptul că m-am gândit să vă pun o poză cu mica ma bibliotecă; una în ansamblu bineînțeles, deoarece până voi reuși să-mi cumpăr un nou corp, nu-i voi face o prezentare mai amănunțită. Nu sunt toate, mai am în jur de șase (dacă nu mai multe), la țară, și pe care sper să le iau la Paște. Nu se văd toate, deoarece, din câte se observă, nu mai am loc ca să le pun una lângă alta, așa că am fost nevoită să ocup și locul din față, acoperindu-le pe alea din spate. Sper să reușiți să vă dați seama de unele cărți, așa că o să vă las și cu o melodie, pe lângă: Om cu inimă de lemn. Sper să vă placă melodia la fel de mult cum îmi place și mie. Consider că este un mesaj foarte puternic, pe care vrea să-l transmită Roman. 

sâmbătă, 7 martie 2015

"Furtună pe Windhaven" de George R. R. Martin și Lisa Tuttle


Romanul furtună pe windhaven poate fi comandat de pe site-ul editurii Nemira

DESCRIEREA: O lume a tradiției, in care un suflet rebel vrea să demonstreze puterea visului. În lumea unei schimbări radicale în destinul unei colonii stelare, planeta Windhaven se transformă în tărm al oamenilor. Ținut al insulițelor, al vânturilor puternice și al mărilor pline de monștri, Windhaven devine leagănul unor întâmplări minunate, care le dau aripi cititorilor, pregătindu-i de zbor. 

Maris vrea să-și vadă visul cu ochii: să se înalțe la ceruri zburând. O eroină, o planetă și o poveste cu un mesaj convingător, într-o carte care ne face să ne întrebăm: Ce se poate întâmpla când un tânăr idealist încalcă o tradiție străveche?

RECENZIA: Și, în sfârșit, am reușit să-i fac o recenzie acestei cărți. Așteptam de foarte mult timp să o scriu, poate chiar de dinainte să o termin, dar cum nu am avut timp să o fac mai devreme, a trebuit să așteptați câteva zile. În primul rând aș vrea să spun că nu este prima carte pe care am citit-o, scrisă de doi autori. A mai fost una, ce face parte dintr-o serie, anume A 16-a Lună, volumul întâi din "Cronicile Casterilor" de Kami Garcia și Margaret Stohl. Nu m-a impresionat cine știe ce, așa că dacă cei de la Editura Rao vor publica și celelalte volume, nu mi le voi achiziționa. Trecând peste, cum am spus, nefiind prima carte scrisă de doi autori, în schimb pot spune că a fost cea mai frumoasă din acest punct de vedere, dar și din altele, pe care le voi menționa puțin mai târziu. Niciodată nu voi înțelege cum doi sau mai mulți autori cad de acord să scrie o carte, având în vedere că au stiluri și idei diferite. Eu nu aș putea face acest lucru, dacă aș fi scriitoare și aș primi, ca să zic așa, această oferită. Bine, aici ies din discuție acele cărți în care sunt povești scurte, iar fiecare autor scrie câte una, și toate sunt adăugate în același volum.

Furtună pe Windhaven o am din noiembrie, de la Gaudeamus, nu o aveam pe listă (și da, îmi fac de fiecare dată câte una atunci când merg la astfel de târguri), dar m-a atras foarte mult coperta, iar descrierea de pe spate mi s-a părut foarte interesantă. Sincer, atunci când am citit ceea ce am scris cu roșu mai sus, îmi apăreau prin cap tot felul de scenarii, de la cele mai penibile și fără înțeles, până la cele mai comlicate și pline de înțelesuri ascunse. Și până la urmă, după ce am terminat cartea, mi-am dat seama cât de mult a diferit imaginația mea de cea a celor doi scriitori. Având în vedere că am citit primele două volume din seria "Cântec de gheață și foc" de George R. R. Martin, am putut observa cu ușurință influența stilului său printre rânduri, dar cum nu auzisem niciodată celălalt autor, nu am reușit să citesc nimic de aceasta. În felul acesta nu prea am putut să-mi dau seama cum scrie, și să reușesc să-i găsesc semnătura, ca să zic așa. Dar din presupunerile mele, cred că atunci când doi sau mai mulți scriitori ajung la concluzia că-și doresc să scrie o carte împreună, cu o singură poveste, reușesc să-și împletească stilurile între ele, astfel încât să reușească toți să contribuie cu ceva. Sau, probabil, unii vin doar cu idei, iar ceilalți le așează pe pagină. Până acum chiar nu m-a interesat acest aspect, dar după ce am scris aceste rânduri, a început să mă intereseze mai mult; probabil această subită curiozitate se datorează și faptului că mi-a plăcut nespus de mult cartea. La A 16-a Lună nu am fost așa de interesată.

Cartea a fost o furtună pentru mine, și spun acest lucru nu doar pentru a face puțin amuzament, asemănând-o cu titlul. Aprob numele dat romanului, am reușit să-mi dau seama de semnificația lui, dar furtuna din carte diferă puțin de cea cu care m-am întâlnit eu pe parcursul ei. Dar ca să o diferențiez și mai mult, o voi denumi un uragan. Și cum am aberat deja destul de mult, deoarece presupun că v-am indus într-un fel în eroare cu fenomenele mele meteorologice, voi încerca să vă scot la liman spunând că, pe parcursul întregii cărți m-am confruntat cu o sumedenie de trăiri pe care le-am avut cu privire la personajul principal, și anume la Maris. Am trecut prin ceva asemănător și când a fost cazul să o întâlnesc pe Alina Starkov (Regatul Umbrelor și Regatul Furtunilor), și cred că mai sunt și altele/alții, doar că nu-mi mai aduc aminte cu exactitate în acest moment. Doar că în cazul acesteia a fost cu mult mai intensificată situația. Sentimentele mele pentru Maris au oscilat între admirație, ură și chiar dispreț; ca să ajungi să caracterizezi pe cineva ca fiind o persoană demnă de laudă și a ajunge de la a nu o mai suporta deloc, este cale foarte lungă. La început, copil fiind, mi-a fost milă de situația în care se afla, de ce era nevoită să facă ca să poată trăi, deoarece stilul de viață al celor din carte era guvernat de niște reguli foarte bine implantate, iar nimeni nu-și permitea să le încalce. Îmi doream pentru ea să ajungă un om cât mai bine, să nu dispună de dorințe pe care să nu și le poată îndeplini - bineînțeles, atât cât îi permiteau legile de pe Windhaven. Dar după ce a crescut, după ce a reușit să înfăptuiască, să schimbe atât de multe în lumea aceea, am observat că începea să uite anumite lucruri, de pildă, de unde era de fapt, și ce era de fapt. Nu vreau să se creadă, pentru cei care au citit cartea și știu la ce mă refer, că nu m-am bucurat pentru ea, că a reușit să schimbe viețile multor oameni, că le-a dat oportunități de a decide. Pentru că, până la urmă, aceasta este semnificația titlului: faptul că Maris a schimbat Windehaven-ul, a produs o furtună care a dat peste cap viețile oamenilor guvernate de acele reguli de mai bine de două secole (dacă îmi aduc bine aminte anii). 

Ideea cărții mi s-a părut foarte interesantă, ceva inedit, și m-a bucurat foarte mult faptul că am luat-o de la Gaudeamus, chiar dacă la început ezitasem puțin. Felul cum cei doi scriitori au reușit să creeze acea lume, să-i dea un contur foarte bine definit, să-i facă pe oameni să trăiască pe o altă planetă decât Terra; într-adevăr, puțin mai primitiv, dar mai magic, mai încărcat de lucruri fantastice și aventură. Cartea are chiar și o hartă la început, care, cu toate că nu prea m-am uitat pe ea cât timp am citit-o, am parcurs-o după, și m-a ajutat foarte mult. Îmi plac nespus de mult cărțile în care apar hărți, pentru mine înseamnă foarte mult când vine vorba de cele Fantasy sau Science Fiction, deoarece îmi dă impresia că autorul și-ar fi dat și mai mult interesul pentru a-l face pe cititor să înțeleagă și mai mult lumea creată de el. În fiecare carte pe care am citit-o de la același autor, care să nu facă parte dintr-o serie, am reușit să descopăr prin ascunzișuri influențele, sau să o spun mai melancolic, dorul pentru personajele trecute, iar aici am reușit să asemăn câteva cu cele din "Cântec de gheață și foc". A fost ceva foarte plăcut, să fac o caracterizare a unuia pe baza celuilalt din serie, dar în felul acesta am reușit să descopăr și aspecte personalizate, care țin doar de cel din Furtună pe Windhaven. 
Când vine vorba despre moarte, cel mai ciudat e cât de simplu se petrece totul, cât de liniștit și de sublim.
Și că tot sunt aici, ca personaje preferate, pot spune că Val O-Aripă mi s-a părut unul foarte interesant; mi-aș fi dorit ca cei doi autori să fi spus mai multe despre el, deoarece parcă am impresia că ar mai ascunde secrete nedezvăluite. Cu acest prilej, mi-aș fi dorit să mai existe și o continuare, dar din păcate, nu este așa. Val (și aici mă opresc, din cauza faptului că nu-i suport continuarea numelui dat de cei din carte), cum am spus, a fost și încă este un personaj enigmatic. Se află pe aceeași treaptă cu Luna din Păpușile de Cristina Nemerovschi. Probabil nici dacă s-ar fi făcut o singură carte numai despre el, nu ar fi fost de ajuns pentru mine; tot aș fi crezut că încă mai sunt multe de spus. L-am considerat mult mai puternic decât Maris, cu o tărie și forță interioară care o depășește pe a multor personaje din multe cărți. Nu mi-a plăcut deloc cum a fost catalogat, cum toți îl respingeau doar pentru că a reușit să le dea peste nas multora, doar pentru că cineva a luat o decizie ce ținea de el până la un anumit punct. Iar acestă întâmplare m-a făcut să cad la concluzia că nu toate deciziile luate sunt bune în toate privințele, ci unele pot avea și repercursiuni.

Mereu am impresia că în toate recenziile pe care le fac cărților, serialelor sau filmelor, am uitat multe lucruri care trebuiau menționate, și la fel se întâmplă și în cazul acesta, doar că, cum se întâmplă mereu, habar nu am ce anume. Simt un gol uriaș, pe care nu reușesc să-l acopăr. Dar trecând peste aceste aspecte peste care nu știu dacă voi reuși să trec (prea curând, cel puțin), în urma scrierii acestei recenzii, vreau să vă spun că vă recomand din toată inima această carte. Merită să o citiți, deoarece veți descoperii multe lucruri fantastice, veți intra într-o lume cu care nu v-ați mai confruntat până acum. O altă lume față de cea din "Cântec de gheață și foc".