luni, 25 august 2014

"Oamenii eternității nu se tem niciodată" de Shani Boianjiu

Descrierea: Oamenii eternității nu se tem niciodată are în centru trei prietene adolescente israeliene, Yael, Avișag și Lea, dintr-un sat prăfuit de la granița cu Libanul, care își îndeplinesc serviciul militar într-o atmosferă ce pendulează între plictis și teroare. Lea păzește un punct de frontieră spre Cisiordania, verificând permisele palestinienilor care pătrnund în Israel, și, ca să-și alunge plictiseala, își imaginează poveștile lor de viață. Avișag păzește granița egipteană, având în sarcină oprirea emigranților ilegali și a filmelor porno piratate, privind în fiecare zi cum refugiații se izbesc cu disperare de sârma ghimpată, iar Yael face instrucție de tragere și flirtează cu băieți mai mici decât ea. Toate trei așteaptă în praful graniței să se întâmple ceva, prinse mereu în clipa intensă de dinaintea izbucnirii unei nenorociri. 

Recenzia: Vreau să menționez, pentru început, faptul că am schimbat puțin locul unde vor fi așezate notele pe care le voi da cărților, deoarece mi s-a părut a fi puțin împrăștiat dacă le poziționam jos. Așa că, de acum încolo, ele se vor afla lângă copertă, alături de celelalte detalii. Trecând peste, dacă puteți observa mai sus, cartea nu a primit o notă foarte bună din mai multe motive. Pot spune că a fost o reală dezamăgire, deoarece atunci când am văzut-o în Cărturești, mă atrăsese foarte mult coperta, dar și titlul care se împletea foarte bine cu imaginea fetei. Ca să fac o mică paranteză, am cumpărat-o acum circa o săptămână și ceva, împreună cu Marile speranțe de Charles Dickens, dar nu am mai făcut acel post cu noi achiziții, deoarece am zis să las să se adune mai multe cărți; e ciudat să tot pui câte două-trei cărți. Din acest motiv cred că voi face doar la sfârșit de fiecare lună, nu oricând îmi cumpăr. Dar închizând paranteza și revenind la subiectul principal, cum am spus, aveam așteptări din cele mai mari de la acest roman. Descrierea, cel puțin pe mine, mă ducea cu gândul la cu totul altceva, deoarece aici vorbim de armată, de războaie, de acțiune într-un cuvânt. Ceea ce, în această carte, acest cuvânt a lipsit cu desăvârșire. M-a plictisit într-un mod atât de groaznic, încât îmi venea să o arunc chiar de la primele cincizeci de pagini, dar m-am încăpățânat să o citesc din două motive: voiam să văd ce se va întâmpla până la final, și nu-mi doream să las o carte neterminată, deoarece am abandonat deja destule din cauza nervilor pe care mi i-am făcut. Nu am nimic cu cărțile fără acțiune, îmi chiar plac, dar în aceasta era chiar necesară; ținând cont de subiectul abordat. 

Autoarea, din câte am aflat, se află la prima carte, așa că Oamenii eternității nu se tem niciodată, a fost romanul ei de debut. Eu văd în felul următor un scriitor care se află la început cu meseria asta, ca să zic așa: fiind începător, felul cum scrie este oarecum iertat la prima carte. Adică i se mai acceptă pe ici pe colo mici greșeli, cu toate că editura mai corectează din ele, și mai mult se axează pe conținutul strict al cărții. Eu așa privesc cu ochii mei toată această adaptare, deci nu săriți cu tot felul de lucruri la adresa mea, gen critici și vorbești prostii. Felul cum a scris nu m-a deranjat, deoarece a avut un stil tineresc, ca să zic așa, modern, fără înflorituri, și descrieri care mai de care. Eu am fost, în schimb, foarte afectată de faptul că cele trei fete – Yael, Avișag și Lea –, trăiau o viață foarte monotonă, fără cine știe ce întâmplări. De fapt, erau plictisite de viață de cele mai multe ori, iar lucrul ăsta a făcut povestea lor și mai banală și enervantă. Autoarea a povestit – nu cred că am fost foarte atentă la acest aspect – din mai multe perspective narative. Dar din câte îmi amintesc, cred că a făcut-o de cele mai multe ori din perspectiva lui Yael, și în rest, la persoana a treia. Oricum, a fost o încâlceală în capul meu toată cartea. Ceea ce m-a mai ușurat a fost faptul că au fost capitole lungi, povestite dintr-un singur punct, astfel nefiind nevoită să trec de la o fată la alta, fără să mă adaptez cât de cât cu schimbarea. Cele trei, practic, după terminarea liceului, trebuiau să se înscrie în armată, deoarece așa se practică în Palestina, dacă am înțeles eu bine. E ceva ce tinerilor le este obligatoriu să urmeze după ce absolvesc.  

Fiind o carte de două sute și ceva de pagini, mă așteptam să o termin foarte repede, deoarece eram și foarte entuziasmată să o încep, iar sentimentul ăsta te împinge să o citești cât mai repede cu putință. Faptul că m-am oprit de multe ori, deoarece mă obosea foarte tare, și că trecuseră deja cinci zile iar eu nici măcar la jumătate nu ajunsesem cu ea, îmi dăduse starea aia nasoală care mă făcea să plâng. Nu știu dacă voi ați plâns vreodată din cauza unei cărți care v-a dezamăgit, dar eu aproape că am făcut-o la aceasta. Poate dacă nu ar fi existat atâtea explicații despre arme, muniție și tot ce ține de armată, dar și ultimul capitol – în viziunea mea, chiar nu-și avea rostul –, cartea ar fi fost mult mai OK. Poate în felul acesta ar mai fi primit o stea din partea mea, dar așa, singurul potiv pentru care i-am dat două stele, și nu una, era că am reușit să mai aflu unele chestii despre partea asta a vieții, despre care nu știam. Plus că, cu ajutorul Wikipedia, am descoperit să autoarea are origini românești, iar acest lucru s-a observat și în carte, deoarece de multe ori apăreau aspecte cu privire la România. Shani Boianjiu, urmând armata, cred că prin această carte și-a arătat experiența pe care a trăit-o ea acolo, și modul cum își petrec timpul acele fete, dar și băieții deopotrivă. Poate dacă ar fi construit altfel povestea, înflorind puțin traiul de acolo, făcându-l mai, nu știu cum să zic – fantastic –, ar fi avut un alt impact asupra mea. Dar așa, neavând nimic special sau cât de cât OK, nu m-a dat pe spate, dar nici nu mi-a plăcut.

Nu știu ce-aș mai putea spune, deoarece a fost evident din ceea ce-am scris mai sus, că nu am fost și nici nu sunt încântată de această carte. Mi-aș fi dorit – zău de nu! – să fi avut lucruri bune de spus despre ea, iar faptul că nu am putut-o face, m-a cam întristat. Și cu toate acestea, dacă ar fi să mai publice ceva, i-aș mai da o șansă pentru modul cum a scris, mai libertin, aerisit, ca să zic așa. Plus că, dacă a fost cartea ei de debut, poate la celelalte se va descurca mult mai bine.