duminică, 17 august 2014

"Pigmentul lebedei", capitolul 4: Impresie confirmată

Capitolul 4: IMPRESIE CONFIRMATĂ
De multe ori ai impresia că dacă te gândești numai la lucruri negative, ești pesimist și nu privești partea bună a lucrurilor, așa va fi și ziua pe care de-abia ai început-o. Nu te vei bucura de lucrurile bune cu care ești înconjurat, refuzând cu vehemență să le observi, ci doar vei fi ancorat în problemele tale, ținând cu dinții, cu o încăpățânare remarcabilă de cuvintele care-ți roiesc prin cap.
Dalia cunoștea cu lux de amănunte această experiență, și știa că tot ceea ce-ți trecea prin cap și nu te făcea să te simți bine, fix acel lucru îți rămânea întipărit în creier, precum o molimă ce se extindea în întreg corpul, secătuindu-te de speranță. Dar cum erau dăți în care te puteai înșela, în care tot ce-ai crezut nu era așa cum aveai impresia, acest lucru ciudat a poposit și în fața ochilor Daliei. 
Se afla de jumătate de oră în casa familiei Temeși. O căsuță de vacanță amplasată în spatele pensiunii Craii din munte. Zona liberă ce despărțea cele două cabane era acoperită de iarbă proaspăt tăiată, iar drumul pavat cu pietre de râu fusese împrejumuit cu diferiți pomi fructiferi flori, și pe ici pe colo câteva tufe tăiate într-o formă rotundă.
Era un loc magnific, iar tânăra nu putea decât să se bucure de ceea ce i se oferea privirii. Cabana în care va locui cu Anastasiu și familia acestuia avea două niveluri, al doilea fiind înconjurat de un balcon ce făcea legătură cu toate dormitoarele de la etaj, ceea ce nu conferea deloc intimitate între persoane. Dar acesta era singurul inconvenient pe lângă toate acele lucruri care o bucurau nespus de mult. Ușa din față, de un vișiniu închis, lăcuită de aproape reușeai să te vezi în ea, era de o înălțime surprinzătoare în raport cu micuța cabană. Ferestrele mari ce lăsau să pătrundă aerul și lumina, dădeau o senzație de continuă relaxare, iar terasa ce se afla pe toată partea dreaptă, împreună cu leagănul în care încăpeau cel puțin trei persoane, îți confereau confort și siguranță. 
Era un loc minunat, în ciuda faptului că nu ajunsese aici de bună voie, dar spera că va putea să-l exploreze cât de mult putea. Pădurea ce se întindea măiastră în partea dreaptă, era despărțită de proprietatea familie Temeși de un gard micuț din lemn, și cu toate că se putea sări cu ușurință peste acesta, Dalia nu dorea să devină chiar atât de sălbatică încât să nu-și deplaseze picioarele până la portița ce se afla în apropierea cabanei.
Dar un lucru o necăjea nespus de mult, iar problema aceasta nu-i dădea deloc pace.
Nu avusese privilegiul să cunoască întreaga familie a lui Anastasiu, în timp ce acesta știa cu lux de amănunte și ținea minte fiecare detaliu povestit din viața ei. Avusese norocul – sau nu – să aibă ocazia să stea față în față cu bunicul ei, tatăl mamei, care se stinsese după nici o săptămână de la întâlnirea cu tânărul. Și chiar dacă nu-l văzuse în fața ochilor decât o singură dată în viață; chiar dacă nu avuse decât o conversație cu dânsul ce nu ținuse mai mult de un sfert de oră; și chiar dacă bătrânul – dulcele ei bunic – îl muștruluise pentru faptul că se gândise să stea departe de familia lui, și să se mute tocmai în București, Anastasiu tot venise la înmormântarea lui și tot trist și stins îi sărutase unul dintre obraji. De parcă s-ar fi cunoscut de-o viață întreagă. Dacă vederea ei nu fusese foarte afectată de lacrimile ce-i acoperiseră ochii, era sigură că văzuse una cum i se prelinse și lui pe față. Ciudat. Atunci nu luase prea mult în seamă acel aspect, din cauza faptului că era prea ocupată să-și plângă suferința și durerea, dar acum nimic nu o mai oprea.
Privind din nou înspre prezent, încercând doar să-și alunge imaginea bunicului ei în sicriu, Dalia se uită cu scepticism și o oarecare nesiguranță la cele patru persoană necunoscute așezate la masă. 
— Și, cum ți s-a părut drumul, Dalia?
Vocea doamnei Temeși se auzea precum un clopoțel ce se bălăngănea în bătaia ușoară a vântului, iar tânăra nu putu decât să-i mulțumească în gând pentru faptul că începu conversația în locul altei persoane de la masă.
Dalia își drese glasul înainte de a răspunde, deoarece habar nu avea ce-ar trebui să spună fără a devălui faptul că nu-i plăcuse compania fiului ei. Privi cu coada ochiului persoana în cauză, și văzând că acesta continua să mănânce, nefiind curios la răspunsul ei, vorbi:
— Adevărul este doamnă Temeși că, își privi legumele, știind că cei trei erau concentrați asupra ei, dar încă nu știa ce să spună. De fapt, a fost bine, deloc obositor. 
Răsuflă ușurată când văzu că femeia doar dădu aprobator din cap, îi zâmbi a înțelegere, și se ridică brusc de la masă, îndreptându-se spre bucătărie. Dalia era puțin geloasă pe constituția înaltă și atletică a acesteia, blugii trei sfert și tricoul alb îi cădeau ca turnați pe ea, în ciuda faptului că – din spusele lui Anastasiu – avea cinci copii.
Probabil se aștepta la altceva din partea fiului ei, deoarece înainte de-a ieși din încăpere, Dalia parcă o văzu cum se uită în treacă la Anastasiu, îngustându-și ochii. Dar ce s-ar fi așteptat din partea lui? Sau poate nu o credea pe Dalia, sau băiatul ei era de vină cu ceva? Oricum nu prea o mai interesa atâta timp cât nu mai fu nevoie să mai scoată vreun cuvânt pe gură, răspunzând la alte întrebări. Ceilalți doi de la masă, tatăl lui Anastasiu, Iurie, împreună cu mezinul familie, Silviu, continuau să mănânce în liniște fără a băga de seama ceea ce se întâmpla în jur.
Aceasta se mulțumi doar să privească în farfuria ei, încercând să bage ceva în gură. Nu știa din ce cauză se datora, dar nu avea deloc chef și poftă să înghită ceva. Probabil se datora faptului că nu prea se simțea confortabil în preajma acelor oameni, era străină lor, plus faptul că Anastasiu se afla în stânga ei, parcă trimițându-i o energie negativă pe care ea nu o putea suporta.
Soarele intra jucăuș prin fereastra mare din fața ei, iar peisajul înverzit încerca să o liniștească cu ajutorul ușoarei pale de vânt care se strecura prin spațiul deschis. Era o căldură foarte mare în ciuda faptului că se aflau la munte, înconjurați de atâția brazi și de muntele ce se porfila măiastru cu vârful de unde se mai vedea încă zăpada strălucind. Chiar dacă se schimbă imediat după ce se instală în cameră – lăsându-l pe Oleg să doarmă liniștit pe terasă –, simțea cum picăturile de transpirație i se prelingeau pe ceafă și la subraț.
Zgomotul unor farfurii ce se atingeau, împreună cu vocea femeii ce se auzea din bucătărie, o făcu pe Dalia să tresară ușor, parcă scoasă din transă.
— Silviu, puiule, vino puțin și ajută-mă! 
Acesta își dădu ochii peste cap, își trase un zâmbet pe față și dispăru după colț aproape în fugă. Se părea că cel care era chemat de doamna Temeși era pus la grele încercări, deoarece imediat cum glasul acesteia se împletea cu cel al lui Silviu, ceilalți doi de la masă își ridicară privirile din farfurie și zâmbeau unul altuia complice. Văzând cum Dalia îi privea confuză, Iurie își lăsă tacâmul pe șervețelul de lângă farfurie, se sprijini de spătarul scaunului de parcă s-ar pregăti să spună o poveste, și încercă să o lămurească:
— Dalia, tu fiind fată, poate ți se pare normal să trebăluiești prin bucătărie, dar noi, bărbații, fugim de ea ca de ciumă. Iurie schiță un zâmbet și dădu din cap. Sunt foarte fericit că Marina, sora lui Anastasiu, a reușit să-și ia liber câteva zile pentru a veni aici. Ne scapă de o povară foarte grea.
Fata dădu din cap a înțelegere, zâmbi, încercând să nu pară în contradictoriu cu ceea ce credea el, și continuă să mănânce. Ar fi vrut să-i fi spus bărbatului că nu toți erau precum el și fiii lui, dându-l exemplu pe Mihai care o ajute mai mereu pe Mălina în bucătărie. Dar încă nu era pe deplin convinsă dacă o făcea pentru că era însărcinată și nu-și dorea să stea prea mult în picioare, sau pentru că-i plăcea, gătind în locul ei. Oricum, nu toți erau ca ei.
— Nu-l uita pe Alex, tată! Vocea lui Anastasiu parcă era o șoaptă în comparație cu cea gravă și groasă a domnului Temeși.
Se ridică în picioare, își luă farfuria, cuțitul și furculița și se îndreptă spre Dalia, întrebând-o:
— Mai mănânci?
Așa cum stătea în picioare, așteptând să-i răspundă, Dalia se simțea puțin nervoasă din cauza înălțimii lui, și se întreba dacă nu cumva acesta ținea cuțitul îndreptat strategic înspre ea, pentru a găsi un moment prielnic să o taie. Își drese glasul, privi farfuria pe jumătate goală – probabil o privise cum mai mult se juca cu mâncarea – și dădu din cap că era liber să facă ce vrea. Își dorea numai să plece și să nu-l mai vadă dominând-o. 
— Eh, Alexandru e scos din ecuație. După ce Anastasiu îi luă și farfuria lui, văzându-se singuri, domnul Temeși continuă conversația începută de fiul lui. Este bucătar la un restaurant cu prestigiu din Timișoara. Ar fi culmea să nu-i placă ceea ce face!
— Vedeți, domnule Temeși, nu toți sunt așa! Își auzi glasul cum prindea viață, tonalitatea din voce prinzând mai mult curaj. Probabil singura problemă era prezența persoanei ce nu o lăsa să se destindă, dar acum, văzându-se la o distanță cât de cât considerabilă de el, își putea permite să vorbească în voie.
— El e mai mult băiatul mamei, restul sunt total dezinteresați de treburile de femeie, spuse bărbatul cu un ușor oftat. Se vedea, într-un fel, că nu prea-i convenea că al doilea fiu nu urmase o carieră mai masculină, dar încerca pe cât putea să nu și-o arate foarte mult.
— Mi se pare o realizare foarte mare să ajungi să gătești într-unul dintre cele mai bune restaurante, încercă Dalia să-l facă pe acesta să se simtă mai bine. În fond, nu prea vedea de ce ar trebui să fie dezamăgit. Nu știa că în marile industrii culinare, bărbații erau catalogați drept fiind cei mai buni bucătari?
— Este, într-adevăr, ceva foarte important. Și sunt mândru de el, de toți copiii mei sunt la fel de mândru și mă bucur pentru ceea ce-au ajuns.
Dalia dădu doar din cap și zâmbi, de data aceasta, cu adevărat. Dar cu toate acestea, fata nu putea să nu se gândească la un anumit aspect. Ce s-ar fi întâmplat dacă bărbatul ar afla că unul dintre copiii lui nu era așa cum s-ar fi așteptat el, ci era o cu totul altă persoană. Un necunoscut. Un anonim în corpul unui om ce credea că-l cunoștea foarte bine. Dar nu voia să se gândească prea mult la acest lucru, deoarece oricum nu avea rost. Cel puțin era sigură de un lucru; Anastasiu nu avea cum să-i facă nimic atâta timp cât se va afla în preajma atâtor oameni, plus a turiștilor care – din câte aflase – vor începe să vină chiar de mâine.
Nu dură mult, și cei trei veniră înapoi, de data aceasta fiecare ducând câte două farfuriuțe cu câte o felie dintr-un tort cu ciocolată. Silviu își puse una lui și tatălui, Anastasiu îi oferi o farfurie Daliei, fără ca măcar să o privească, iar doamna Temeși își așeză una dânsei. Fata văzu că, pe lângă feliile de tort care răsăriseră pe masă, femeia mai ținea în mână un bol din plastic ce nu reușea să deslușească ce se afla în el. 
— Cățelul tău are voie să mănânce prăjituri?
— Nu prea știu, răspunse sinceră. Nu am văzut-o niciodată pe logodnica fratelui meu dându-i așa ceva.
Doamna Temeși privi felia de tort pe care o avea în bol, strâmbă puțin din gură, nefiind sigură dacă să treacă peste nesiguranța Daliei și, totuși, să-i ofere câinelui porția de dulce, sau să nu se lase în voia animalului.
— Dar presupun că nu are ce să-i facă, spuse fata, văzând fața ușor întristată a femeii. Ia niște pastile dar, privi cu coada ochiului înspre Anastasiu, am aflat că nu sunt pentru digestie.
— Păi, spuse Elena, zâmbind ușor, o să se bucure mult năpustindu-se la ce-i voi da.
Aceasta plecă țanțoșă din cameră și ieși pe ușă. O auzi cum vorbea ușor cu Oleg, parcă alintându-l, și imediat auzi chicoteli de fericire. Se părea că acesta nu refuza ceva dulce atunci când primea. Era bine, altădată îl va mai servi și ea cu câte ceva bun; în felul ăsta poate îl va apropia și mai mult de ea. Își dorea ca acel câine să depinde de persoana ei, în felul acesta Mihai să sufere de pe urma durerii Mălinei. Nu uita să se răzbune, în ciuda faptului că ajunsese într-un loc de basm.
Restul mesei îl luară din nou în liniște, nimeni nu mai deschise vreun subiect de discuție, ceea ce o bucură nespus de mult pe Dalia. Chiar dacă începea să se acomodeze cu ei – exclusă fiind persoana de lângă ea –, oboseala începea să-și facă simțită prezența. Îi era nespus de somn, iar capul parcă începea să se bălăngăne în stânga și-n dreapta, ochii începând să i se încețoșeze.
De cum o văzu, doamna Temeși îl rugă pe Anastasiu să o conducă în camera ei, și să aibă grijă ca aceasta să se instaleze confortabil în dormitor. Dar, auzind-o, Dalia săria ca arsă în sus, refuzând ajutorul acestuia, sub pretextul că se descurca și singură. 
În timp ce urca scările, auzi vocea femeii adresându-i-se cuiva, și cu toate că nu înțelegea nimic din ce voia să spună, era sigură că i se adresa lui Anastasiu. După câteva secunde, confirmarea apăru, deoarece acesta spuse ceva la fel de greu de înțeles. Probabil îi spuse cât de jalnică era, și ce prostie făcuse aducând-o la pensiunea lor. Dacă era așa, nu era nicio problemă. Va pleca cât mai repede, atâta timp cât nu va mai fi nevoită să mai fie în preajma lui. 
Holul lung, acoperit în întregime cu lemn, avea pe ambii pereți o mulțime de tablouri cu peisaje sau portrete ale lor din familie. Parchetul acoperit de un covor verde deschis strălucea din cauza lustruirii lui, iar lămpile poziționate la un metru și ceva distanță, lângă tablouri, dădeau o stare de somnolență, ceea ce o făcu pe Dalia să trângă puternic din ochi. Camera în care va dori se afla aproape de capătul holului, lângă una dintre cele trei băi ale cabanei, împreună cu o debara se ascundea prosoape și produse de corp. 
Față în față cu camera ei se mai afla încă una, ușa fiind întredeschisă, lăsând la iveală un birou poziționat fix la intrare, un scaun din piele, împreună cu un covor vișiniu. Din câte observa, pereții erau de un bej spre galben – nu era destul de sigură din cauza luminii puternice ce se strecura prin ferestre. 
Ignoră cameră, folosi cheia pe care o primi de la mama lui Anastasiu, și se strecură în dormitor. Imediat cum aprinse becul și revăzu patul de două persoane, mai că nu-i venea să se trântească pe el de obosită de era, dar se abținu cu greu, vrând înainte să-și așeze valiza și rucsacul într-un colț liber, și să-și scoată produsele pentru baie. Voia neapărat să facă un duș, deoarece simțea cum transpirația formase un înveliș lipicios pe pielea ei. Dulapul din fața ei avea un halat frumos împăturit pe raftul de sus, și mulțumi Domnului că-și găsi unul; la cât de amețită fu de dimineață, uită să și-l împacheteze pe al ei. Acum se simțea mult mai bine, și avea impresia că va reușit să scape nevătămată din toată problema asta.
Auzi pași pe hol apropiindu-se de camera ei, și înainte de-a se dezmetici, o bătaie ușoară în ușă o făcu să tresară. Fiind atât de dornică să-și facă dușul și să se culce cât mai repede, nu ezită și deschise ușa fără vreo problemă. Încremeni locului când văzu silueta înaltă și zvelta a lui Anastasiu ce acoperea tot cadrul ușii. Nefiind în stare să spună nimic, deoarece nici acesta nu dădea vreun semn că ar vrea să-și justifice prezența, își ridică ochii cu încetineală și așteptă. 
Anastasiu se uită la ea, neavând nicio expresie întipărită pe chip, își drese glasul, îngustându-și ușor ochii, și spuse:
— Am vrut să văd dacă te-ai instalat cum trebuie și...
Nu apucă să termine ce avea de spus, deoarece se trezi cu ușa trântită în nas. Rămase fără cuvinte în fața gestului pe care-l făcuse Dalia, neînțelegând de ce tocmai avusese parte de un astfel de tratament. Făcuse ceva rău, sau scoase pe gură vreun cuvânt nepotrivit? Chiar nu înțelegea.
În schimb, de partea cealaltă a ușii, Dalia tremura din toate încheieturile, încercând să se sprijine de ușă, fără a face prea mult zgomot. Simțea cum măruntaiele i se încolăceau în stomac precum plantele din mare, iar inima îi bătea cu atâta putere în piept, încât simțea că dacă nu va încerca să se liniștească, îi va bubui. Nu, nu era adevărat! De ce era chiar atât de pornit pe ea, de-și dorea chiar din prima zi să o facă să sufere, să o distrugă? Chiar de față cu părinții și fratele lui. Cum le va explica acestora moartea ei, faptul că fusese înjunghiată cu ditamai foarfeca pe care o avea în mână? Era nebun de legat! Era clar, trebuia să stea cât mai departe de el, în felul acesta nelăsându-i spațiu să-și ducă planul până la capăt.
Își puse mâna pe piept, simțind bătăile puternice ale inimii. Era ferm convinsă că dacă nu se va liniști cât mai repede, nu va mai reuși să se stăpânească deloc și va începe să plângă. Iar cel mai rău lucru pe care-l află era că, auzi o ușă închizându-se cu putere. Acea ușă față în față cu a ei.
Era moartă. Trebuia să-și închidă ușa cu cheia cât timp dormea, iar baia să-și ia adio de la ea până mâine. Dacă nu, nebunul va intra peste ea și va încerca să-i ia viața, și era ferm convinsă că dacă nu-i închidea ușa în nas, restul cuvintelor pe care le-ar fi scos pe gură, ar fi fost: să te omor.