vineri, 18 iulie 2014

"Pigmentul lebedei", capitolul 3: Drum în zare

Capitolul 3: DRUM ÎN ZARE
Ziua precedentă fusese un calvar îngrozitor în momentul în care, Dalia, deja turbată de nervi, cu durerea de cap ce încă nu se gândise să-și ia tălpășița, aflase marea veste. Pe lângă faptul că trebuia să-și miște fundul în altă mașină, era nevoită să suporte timp de nu știu câte ore, o prezență pe care, din străfundul sufletului ei, încerca să o îndepărteze. Era un lucru greu de explicat ceea ce simțea în acel moment; parcă interiorul ei refuza cu fehemență să o lase să se relaxeze, iar plămânii îi interziceau să tragă atâta aer cât avea nevoie. Ochii – cei ce erau și mai chinuiți –, încercau cu îndârjire să nu-și facă purtătoarea să se dea de gol; de-ar fi fost după ei, ar fi vărsat până atunci râuri de lacrimi și cisterne de durere. Pentru că în cazul Daliei, acea suferință – durerea – își făcea loc și în ochii albaștrii, acum precum niște oceane ce separau apa de suferința vărsată.
"Acum chiar nu mai am nici o șansă să plec dacă se complică situația." Își spuse mâhnită, deoarece, dacă în București știa cum să ajungă la Gara de Nord, în Sinaia, un orășel în care familia Temeși era cunoscută, nu mai avea vreo șansă să plece fără să dea de bănuit.
Dar, cu toate acestea, nu se lăsa. Încerca să privească partea pozitivă a lucrurilor, poate că soarta dorea să o pună la o încercare mult mai mare, în felul ăsta poate chiar reușea să prindă – din nou – respect în ochii familiei. Plus că, să fie sinceră, muntele nu era deloc un loc de ignorat; liniște, putea cutreiera locurile după placul ei, să facă poze, sau chiar să citească în natură.
Și cu toate că se lăsase în voia plăcerilor, nu putea să nu se gândească și la ceea ce-ar putea-o aștepta acolo, dincolo de toate acele minunății. Aia era firea ei, nu reușea să se bucure pe deplin de ceea ce-ar putea primi. Era din nou o necunoscută în mijlocul unor oameni ce, poate, nu o vor accepta acolo; credea că Anastasiu nici nu-și anunțase părinții că vor avea un musafir pentru o perioadă. Asta îi provocă durere în stomca, deoarece îi era frică că va fi judecată din prima clipă cum o vor vedea, și nu-și dorea acel lucru.     
O apuca panica, frica îi năpădea fiecare colțișor al corpului; avea subita impresia că mai dura puțin și se va duce să-și verse conținutul stomacului oriunde apuca să ajungă. Mâinile începeau să-i transpire din ce în ce mai tare, de parcă ar fi bolnave, sau și-ar plânge și ele zilele, săptămânile sau chiar lunile lungi și grele pe care vor fi nevoite să le parcurgă. Încerca să respire normal, și să se gândească că dacă era înconjurată de multă lume – dacă era pensiune, era clar că vor fi mulți turiști –, nu va trebui să se confrunte direct cu Anastasiu. Sau cu orice va dori el să facă. Felul cum o colorase atunci când fusese în București, în atâte nuanțe și în fel și fel de locuri. Voia să-i facă ceva, să-l coloreze și ea pe el; dar își dorea să fie cu ceva permanent, de preferabil un tatuaj.
Privindu-și fratele ce stătea pe canapeaua unde, cu câteva ore în urmă, ea își plângea durerea de cap, și logodnica ce-și mângâia burta – crezând că nu observa nimeni –, Dalia dorea să rezolve numaidecât niște nelămuriri.
— Și, presupun că voi nici nu v-ați gândit la posibilitatea ca Dalia, tâmpita pe care o jucați pe degete cum vreți, să aibă un cuvânt de spus în legătură cu toată porcăria asta în care-o băgați.
Vorbi, de parcă i-ar certa, dar ea nu voia asta, ci voia să se simtă vinovați, nu mustrați. Mustrarea trecea, vinovăția persista pentru mai multă vreme.
Mălina se uită la Mihai cu privirea abătută, știind că anticipase de mult această conversație pe care Dalia dorea să o aibă cu ei. Și-i spusese bărbatului că vor avea parte de o astfel de scenă, dar el nu luase nimic în serios. Femeia îl privi atentă, și cu toate că Mihai nu-și întoarse fața spre ea, privind încontinuu în pământ, ea știa că el observase.
Dalia, văzându-le tăcerea pe care, în momentul de față, o ura cu desăvârșire, vru să-i facă să vorbească, dar, se părea că Sfânta Filofteia, se gândi să-și deschidă gura înaintea ei.
— Scumpo, noi...
Dalia îi trânti o căutătură urâtă, mustrând-o prin expresia acră pe care și-o întipărise pe fața deja încruntată și posomorâtă. Sfânta Filofteai memorase foaia greșită.
— Nu mă lua pe mine cu "scumpo". Nu ești decât cu trei ani mai mare față de mine, așa nu te da mai matură decât trebuie să fii. Spuse, privind-o încruntată, scuipându-și efectiv vorbele precum veninul unei cobre.
Îi dezaprobă deja cuvintele pe care nici nu apucase să le spună în întregime, uitându-se la ea ca la un vierme ce se afla în locul nepotrivit, și trebuia neapărat strivit. Și cu toate că Mihai o străfulgeră cu privirea, parcă certând-o prin fulgerele pe care i le trimitea, pe Dalia o durea undeva de scuzele pe care fratele ei dorea să i se adreseze logodnicei lui. Vina era numai și numai a Mălinei, deoarece dacă dorea să o asculte cu adevărat Dalia, trebuia să-i spună exact ce-ar trebui să audă; adevărul. Nu să încerce să se apere pe ei doi, inventând fel și fel de pretexte, cum că nu o mai putea duce el. Presupunea că habar nu avea să ajungă acolo, și cu toate că ăsta era o parte din adevăr, nu voia să-l audă. Pentru ea, în acel moment, nu era un motiv destul de întemeiat. Trebuiau să se gândească la altceva mult mai pe placul ei.
— Cum puteți fi atât de nebuni încât să trimiteți un om într-un loc în care nici măcar voi nu ați mers? Dalia ridică vocea la ei, făcând-o pe Mălina să tresare ușor, iar lui Mihai să-i ridice tensiunea de la nervii care începeau să se acumuleze în el. Hai să o facem în felul următor, le propuse tânăra, fără ca măcar să aștepte să spună cei doi ceva. Să zicem că Mihai ar fi știut să mă ducă la Sinaia, atunci – mama naibii să o ia de treabă! –, mi-ai mai fi spus, sau mi-ai fi dat somnifere în așa fel încât să mă trezesc de-abia la naiba-n praznic?
Mihai își ridică brusc capul din pământ, nevenindu-i să creadă ce tocmai avusese tupeul să scoată pe gură. Făcuse ceva nou pentru el; se răsti la ea cum nu mai țipase niciodată.
— Cât de tâmpiți ne crezi, copilă? Urlă din toți rărunchii, această scenă o făcu pe Mălina să suspine ușor, și să-și întoarcă panicată capul într-o parte. Sunt fratele tău, pentru numele lui Dumnezeu!
— De când și până când îmi spui tu mie copilă? Îi răspunse Dalia tot cu o întrebare, ridicându-se în picioare precum o tornadă mătură tot ce-i iese în cale. Sau poate nu mai știi câți ani am?
O uriașă tensiune se formă între cei doi, fulgere și tunete răzbăteau în jurul lor, și o răneau pe Mălina cu tonalitatea pe care o foloseau. Niciodată, de când îl cunoștea pe Mihai, nu-l văzuse vreodată ridicându-și vocea în felul acela, acest lucru speriind-o foarte tare. Cu Dalia se obișnuise, cel puțin după decesul lui Andrei, gravitatea vorbelor, a tonului pe care-l folosea în preajma lor – dar și a părinților –, nu mai era o surpriză. Dar cu Mihai? În cazul acela, inima începea să-i bată tot mai tare, temându-se ca din cauza unei răbufniri și mai mari, bărbatul să nu o pocnească.
— În fața mea ești și vei fi o copilă, un țânc, o răsfățată, până vei ajunge să te maturizezi și să-ți arăți anii pe care te lauzi atât de mult că-i ai! Ochii i se dilatară, vinișoarele din albul ochilor ieșind puternic în evidență, parcă pregătindu-se să explodeze.
— Cu ce sunt răsfățată? Vorbi tânăra pe același ton, nelăsându-se deloc intimidată în fața lui. Cu faptul că-mi doresc să nu mai fiu folosită precum o cârpă, un obiect pe care-l mânuiești așa cum vrei tu? Vreau să înțeleg de ce nu vă gândiți și la mine atunci când faceți un lucru în numele meu.
Nedorind să-i răspundă la întrebare, știind că denumind-o "răsfățată" și "țânc", nu fuseseră cele mai bune cuvinte pentru a o descrie, și pentru că furia din el nu-l lăsa să o facă, preferă să-și continue așa zisa lor conversație. Știa că, într-un final, începutul avea și un sfârșit; oricât de greu ar fi cel din urmă.
— Dacă nu-ți spun imediat ceva, asta nu înseamnă că fac ceva pe la spatele tău. Poate că uneori vreau să te protejez de ceva, nu te-ai gândit la asta?
Auzi la el, să o protejeze! Nu înțelegea deloc de ce spunea acele lucruri care, din câte se putea observa, nu aveau ce căuta acolo. Băga numai motive pentru a o face pe ea să se simtă vinovată, prost, iar ei să scape basma curată din tot. Precum niște sfinți care fac numai lucruri bune, și le doresc tuturor numai binele. Baliverne.
— Protejezi? Întrebă Dalia, scoțând cuvântul în scârbă. De ce ai putea-o face? De un eventual adevăr, să stau și în mai multă minciună în fața voastră, de ce?
Mihai își trecu tensionat mâna prin părul deja prea lung, se scărpină nervos în cap, și oftă. Își privi sora, încercând cu greu să nu sară la gâtul ei, sau să-i dea o mamă de bătaie pe care nu o primise de multă vreme. Poate că-i era dor de o muștruluială cum îi mai dădea taică-său din când în când, atunci când comenta la el. Pe la paisprezece-cincisprezece ani.
— Ștaim că o să reacționezi astfel, și cu toate astea tot ți-am spus. Îi vorbi, pe un ton mult mai calm. Puteam foarte ușor să-l rog pe Anastasiu să nu-ți spună nimic tot drumul, acum că văd că nu te mai deranjează atât de mult că te va duce el, sau, eventual, așa cum spui tu, să-ți dau somnifere. Dar nu, am preferat să nu o fac, pentru că ești sora mea, și meriți să știi ce vei face și unde te vei duce pentru o perioadă. Se uită pentru prima dată la Mălina, privind-o melancolic. Nici nu știi ce fericit am fost când am auzit că vei merge la Sinaia! Acolo e aer proaspăt, liniște, vei fi departe de tensiuni și griji, și îți va mai oxigena creierul ăla pe care nu prea-l mai folosești. Arătă cu un deget înspre fața ei.
— Știi ceva? Începu să spună.
— Taci, o opri Mihai, privind-o încruntat. Lasă-mă să vorbesc dacă tot vrei să știi. Știu prin ce-ai trecut, știu că încerci să treci peste moartea lui Andrei. Tu cum crezi că mă simt văzându-te cum te stingi din cauza acestei nenorociri? Îți simt durerea, se întristă dintr-o dată, amintindu-și și de cea a lui.
— Ba nu, nu știi prin ce trec... îl întrerupse, explodând de-a dreptul, urlând din toți rărunchii ei, și acuzându-i pe toți de ceea ce avusese ea parte.
— Cum poți spune așa ceva? Se apropie de ea, și în încercarea de-ai prinde mâinile, imobilizând-o, Dalia îl zgârie pe obraz, înroșindu-i locul. Mălina se ridică temătoare în picioare, dar Mihai o opri, și continuă pe un ton șoptit. Tu ce crezi că a fost Maria pentru mine?
Îi prinse capul între mâini, și i-l strânse cât de puțin putu să o facă, fără să-l strivească sub presiunea degetelor lui. O forță să se uite la el, și parcă printr-un impuls trimis în creierul ei, cele patru oceane ajunseră paralele. Maria deja părăsi încăperea, nedorind să mai ia parte la cearta lor, știind că oricum prezența ei nu ajuta cu nimic.
— Andrei nu era ca Maria, îl contrazise, vorbindu-i tot în șoaptă, dar pe un ton mai ferm.
— Nu, nu era, Mihai dădu din cap, aprobând-o. Dar amândoi ne-au lăsat acceași suferință în urmă, pe care, cu greu reușești să o faci să se micșoreze.
Văzând că fata nu înțelegea, ținând-o tot pe a ei; își dădu seama din simplul fapt că privirea ei încruntată parcă căpăta adâncituri și mai mari. Nu avea altceva de făcut, decât să abordeze situația într-un alt mod. Trebuia să apeleze la altă persoană care-și dormea, acum, somnul de veci.
— Vreau să-mi spui tot ce te doare, să nu te distanței de noi așa cum a făcut-o Cozette de familia ei. Nu vreau să ajungi precum ea, ai un viitor minunat înainte, care așteaptă să-l iei în primire.
Cele cinci secunde care trecuseră, cuprinse doar de tăcere, fuseseră cele mai tensionate din toată conversația pe care o purtaseră până atunci.  
Daliei parcă-i venea să-l scuipe între ochi, pe tot corpul, până ce nu-i mai rămânea salivă în gură. Cum putea să o bage pe Cozette în treaba lor? Tocmai pe Cozette? Nu avea nici un drept să se lege de situația care i-a adus moartea, când el nici măcar nu avea habar din ce cauză murise. Poate că nu se aruncase de pe acel pod cu o zi înainte de căsătoria aceea cu francezul. Poate că fusese împinsă de către cineva, iar faptul că era închisă în ea, nu se datora ei, ci mamei care o chinuia, nelăsând-o să se bucure de tinerețe. Își dorea prea mult să facă din ea un model, o doamnă precum cele din anii 1800. Cel puțin așa presupunea că era, din cele spuse de Ivan, prietenul Cozettei.
Cât mai suferise și el după moartea ei, și cât o mai făcea, după o lună de la moartea ei; vorbeau o dată pe săptămână la telefon – în engleză. Dacă stătea bine să se gândească, săracul Ivan, suferea de două ori mai mult deoarece, mama lui – Eva Ravenwood – murise cam în acea perioadă cu Cozette. Imediat după moartea ei, plecase din orașul lor, și se stabilise în Chicago, urmând niște cursuri de arhitectură.
Înainte nu vobise deloc cu el, dar Dominik, fratele Cozettei, care mai venea din când în când în România împreună cu soția lui și cu fetița de trei ani, i-l prezentase prin Skype, deoarece știau cât țineau amândoi la Cozette. Familia Racokzy și Larion se cunoșteau din perioada în care bunicul lui Dominik făcuse stagiatura în Iași împreună cu al ei, astfel formându-se o prietenie strânsă. Aveau, oarecum, rădăcini românești, ce se datorau din străbunica Cozettei care se căsătorise cu generalul rus Andrei Racokzy, și se stabiliseră în România în perioada celor două războaie mondiale.
Dorise mult să țină legătura cu Ivan, deoarece el avea ceva ce Daliei îi plăcea nespus de mult; asemănarea cu Andrei. Amândoi erau roșcați, pistruiați, cu pielea rozalie și ochii precum ciocolata.
Dalia își apropie fața, lipindu-și nasul de al lui, și privindu-i ochii cu o scârbă greu imaginată. Voia să-l facă să se simtă în cel mai prost mod cu puțință, deoarece, după acea gafă pe care o făcuse, merita cu adevărat să se creadă un rahat.
— Nu încerca să-ți rezolvi problemele punând și mai multă durere în căcatul tău. Chiar dacă-i vorbise în șoaptă, duritatea din vocea ei putea fi cu greu egalată de Mihai.
Astfel, bărbatul, văzând cu câtă nesimțire și siguranță folosea acele vorbe, fără ca măcar să aibă rușine față de el, cedă nervos; atât cât mai avea de dat afară. Îi dădu drumul la mâini în grabă – de parcă ar fi din lavă –se depărtă resemnat de ea, și spuse, într-un final.
— Dacă nu ești în stare să vorbești cum trebuie, nu avea pretenția de la noi să-ți suportăm ifosele. Mihai oftă abătut, în timp ce trecu pe lângă Dalia, fără a mai scoate vreun cuvânt.
Sufrageria, de mult fiind un loc de ședință cu familia, devenise, de la un timp, un câmp de război, unde numai vorbele grele și învinovățirile se mai auzeau. Ceea ce fusese odinioară, loc de consiliere – tatăl ei, fiind psiholog, își mai chema din când în când, pacienții acasă –, acum devenise locul principal de bătălie.
Dalia, văzându-se, într-un final singur, își permise să zâmbească mândră. Mângâie absentă florile din vaza albastră de pe măsuța din stânga, chipul luminându-i-se privind mușcatele, și închise ochii satisfăcută. Liniștea din apartament era atât de plăcută, și se bucura de ea pe deplin, știind că-l enervase și mai mult pe Mihai. Parcă îi și auzea glasul cum se contrazicea cu cel al Mălinei, și acest lucru îi provoca o satisfacție și mai mare.
Nu fusese chiar atât de curioasă să știe de ce nu-i spusese adevărul, și acceptase din prima faptul că trebuia să plece la Sinaia, cu toate că o deranja enorm de mult prezența lui Anastasiu. Dar voia să știe supărați, să-i lase triști și abătuți. Cum promisese ziua trecută, avea ac de cojocul fiecăruia, și știa să-i facă să sufere chiar și prin absența ei. Dar, văzându-se acum singură, chipul lui Anastasiu îi apăru fulgerător în fața ochilor. Ochii verzi, părul castaniu, pielea albă și privirea ce, la suprafață îți dădea iluzia de pace și siguranță. Frica începea iarăși să-i pună stăpânire pe întreg corpul, și parcă fiecare locușor din interiorul ei se trezea la viață, plângând de o durere încă neprimită.
Încrezătoare în forțele ei, își spuse cu toată siguranșa pe care o avea: "Culorile sunt singurele care mă vor face să zâmbesc."
* * *  
22 iunie 2013
Asta se întâmplase ieri, și acum – privi ceasul de pe noptieră, ce indica ora doisprezece –, când cu cinci minte în urmă soneria își făcu simțită prezența în toată casa, anunțând un musafir. Dalia își întinse și mai mult picioarele în pat.  Își așeză leneșă mâinile dedesuptul capului, și se uită pe tavanul plin cu steluțe fluorescente, încercând să ignore râsetele enervante din sufragerie.
Privi abătută întregul dormitor, de parcă ar fi încercat să memoreze fiecare părticică din el. Cele două rafturi cu cărți ce tronau în părțile laterale ale biroului negru, pline cu viețile pe care le trăise, vor fi pline de un strat uriaș de praf până va reveni acasă. Era ferm convinsă că așa va fi, deoarece avea de gând să-și ia cheia de la dormitor cu ea; nu permitea nimănui să-i umble prin lucrurile personale.
Patul – acum de-o singură persoană –, își avea locul lângă fereastră, iar dulapul cu haine, paralel cu el, aproape de ușă. Încă mai avea jucăriile de când fusese mică, împrăștiate prin toată camera; noptieră, în vârful patului, prin șifonier, pe birou, și chiar și pe jos.
Cât fusese mică, Dalia își împărțise camera cu Sorana – cu toate că fiecare membru al familiei își avea dormitorul propriu –, deoarece mama lor, fiind o fire mai grijulie, îi fusese frică să o lase singură pe timp de noapte. Așa că sora ei trebuise să se resemneze; Dalia nu își dorea nici în ruptul capului să doarmă cu doamna Larion. Cel puțin până la vârsta de opt-nouă ani. Așa că, încăperea era decorată așa cum își dorea ea, camera mustind a culoare albastră, de diferite nuanțe. Draperiile albastru închis, precum noaptea senină, iar pereții bleu, dădeau un aer liniștitor încăperii; de mică avea un caracter mai băiețos, și nu o deranja acest lucru. De-asta îi și plăcea să-și petreacă marea majoritate a timpului acolo; era singură, departe de ei, înconjurată doar de spiritul lui Andrei, cel simțea mult mai intens în spațiul ei.
Se ridică cu greu de pe pat, stătu în capul oaselor la marginea lui, și analiză melancolică încăperea. Dădu un ocol cu privirea, oprindu-se din când în când la șifonier, acolo, unde, se afla cel mai prețios lucru pe care-l avea. Se gândi să-l ia cu ea, dar îi era foarte teamă că-l va pierde pe acolo, și acela era cel mai important lucru care-i mai rămăsese de la el. Dar cum iubirea pentru Andrei era mai mare decât orgoliul pe care-l purta, deschise hotărâtă ușile și cotrobăi prin dulap până ce găsi punga.
Obiectul cel mai prețios al Daliei era cămașa lui Andrei pe care o purtase la sfârșitul clasei a douăsprezecea, la balul de absolvire. Prima oară când o primise – la înmormântarea lui –, nu dorea nici în ruptul capului să o accepte, deoarece nu voia să aibă nimic din hainele lui. Ci doar amintiri. Dar cum maică-sa se rugase de ea minute în șir, și cum nu suporta să o vadă vărsând lacrimi pentru că nu dorea ea să primească darul, se lăsă păgubașă, și, într-un final, îl luă acasă. Dar nimeni, în afară de ele două, nu știau acel mic aspect.
Acum, cu trecerea vremii, parcă era tot mai fericită că nu refuzase cămașa; parcă simțea că doar cu ajutorul acelui material, sufletul lui Andrei se simțea atât de intens și cald în jurul ei.
O îndesă la fundul rucsacului în care-și avea laptop-ul, câteva lucruri care-i trebuiau pe drum, împreună cu două-trei cărți, și, într-un final, își luă geamantanul în primire. Trase adânc aer în piept, încercând să nu-și lase lacrimile să o năpădească din cauza tristeții acumulate; dar, în schimb, zâmbi strâmb, și spuse:
— Să ai grijă de lucrurile mele, vorbi în șoaptă, adresându-i-se sufletului ce-i va păzi de acum înainte bunurile.
Ieși fără prea mare interes pe hol, privindu-și pentru ultima oară dormitorul, îl închise cu cheia, ce o îndesă în buzunarul blugilor, și păși absentă până în fața bucătăriei. Nu înainte ca mâinile să-i părăsească bagajele, glasul de neconfundat al lui Anastasiu se auzi din sufrageria pe lângă care trecuse.
— S-a gândit să iasă veverița din scorbură. Păși nonșalant pe lângă ea, și se opri în fața ei, având mâinile îndesate adânc în buzunarul blugilor negri.
Dalia îl privi în ochi, încercând să-i zâmbească. Văzând că buzele nu voiau absolut deloc să se curbeze, tânăra se lăsă păgubașă, oftând, și blestemându-și gura ce o trăda cu atâta nesimțire.
— Îmi plac glumele tale tot mai mult, spuse, trecând pe lângă el fără să-i mai adreseze vreo privire, și se opri în fața chiuvetei din bucătărie.  
"Mi se usucă gura numai când îl văd." Concluzionă, bând pe nerăsuflate ditamai cana cu apă.
Se gândi că, poate, în alte dăți, acest lucru ar însemna ceva bun, cum că se simțea copleșită de el, și că prezența lui o făcea să se înroșească. Nu, faptul că-l știa la mai puțin de un metru de ea, nu o îmbucura cu nimic, ci o înspăimânta mai ceva ca filmele de groază pe care voia să le vadă numai singură.
— Mai ai de gând să mai zăbovești mult pe aici? Dalia îl întrebă, știind că era în spatele ei, rezemat de tocul ușii, privind-o precum un prădător. Voia să pară că-i cunoștea fiecare mișcare, dar faptul că-i vedea silueta prin oglinda de deasupra hotei, nu o făcea să pară cu nimic mai superioară. Hă? I se mai adresă încă o dată, văzând că tot continua să-și țină gura închisă.
— Oh, îmi cer mii de scuze, eram cu gândul în altă parte.
"Poate la alte culori pe care vrei să mi le imprimi pe corp. Nu găsesc altă scuză pentru faptul că te uiți la mine ca la o foaie de desen." Trase adânc aer în piept încercând să se calmeze, deoarece știa că irosindu-și energia pe ceva ce nu-și avea rostul, nu ar fi ajutat-o cu nimic.
— Eu sunt pregătit să plecăm oricând, spuse, venind în dreptul ei, și întinzându-se să ia o cană de pe suportul de deasupra chiuvetei.
Dalia se depărtă de el cât de repede putu, încercând să nu pară disperată, gândindu-se cum va rezista să stea în preajma lui aproape patru ore cât va dura drumul. Se documentase de aseară, să știe exact cât vor face, și ruta pe care o vor parcurge; voia să fie sigură că nu o ducea în altă parte decât la Sinaia.
Mălina, ieșind liniștită din dormitorul ei, se duse în sufragerie, anunțându-l pe Mihai de faptul că cei doi se pregăteau să plece. Logodnicul ei, în primă fază, nu-i auzi glasul, fiind prea concentrat să citească niște facturi pe care i le adusese femeia mai devreme din cutia poștală; lumină, curent, gaze, internet, telefon, televizor. Nu se mai terminau. Erau o corvoadă.
— Mihai! Mălina ridică tonul, atenționându-și bărbatul. Văzându-l cum se întoarce cu fața la ea, având chipul năuc, îi mai spuse încă o dată oftând.
Cei doi ieșiră împreună din sufragerie, aceasta bătându-l cu blândețe pe spate, știind cât de tensionat era, din cauza faptului că a lui sora pleca – într-un fel – din cauza lui. Uitase să-și sune și părinții să-i anunțe de hotărârea luată, dar nu-și făcea probleme în legătură cu acel aspect, deoarece știa că o făcea spre binele ei; în fond, prima dată avusese efect. Pe termen scurt, din păcate. De-asta se și hotărâse se o lase acolo cât era nevoie.
Holul lung în care se aflau cei patru, devenise pe moment un loc al tensiunii, al neliniștii și încăpățânării. Dalia își privea fratele și cumnata fără vreo expresie întipărită pe chip; Mihai își trase logodnica mai aproape, mângâind-o pe spate, aceasta zâmbindu-i încurajator; iar Anastasiu îi privea pe fiecare nonșalant. El se simțea cel mai bine dintre toți, nu avea nici o problemă, și știa că prezența Daliei la Sinaia va fi cât se poate de benefică pentru toată familia lui; chiar și pentru el. Mai ales că se înțelegea atât de bine cu ea, și începea să-i devină dragă. Trei ani diferență, nu era cine știe ce obstacol în prietenia lor.
Cât timp nimeni nu se hotăra să scoată măcar un cuvânt sau oftat pe gură, Oleg – câinele Mălinei – se plimba fără vreo grijă printre picioarele lor. Atunci, Daliei îi veni o idee cum nu se putea mai bună.
— Dacă sunt nevoită să merg până la Sinaia, atunci nu o fac fără să faceți și voi un compromis. Mălina și Mihai o priviră amândoi întrebători, chiar simțind nevoia să știe de ce considera ea că ei nu făcuseră nici un compromis până atunci. Nu merg nicăieri fără Oleg, spuse ferm hotărâtă, privind câinele ce, parcă-și dăduse seama că era băgat, în sfârșit, în seamă.  
Tânărul părtaș la cuvintele Daliei, se întrebă nedumerit de ce plecarea ei într-un loc atât de frumos, liniștitor și pașnic, trebuia să fie un compromis făcut de ea. Mergea, efectiv, în vacanță. O vacanță pe care o va petrece acolo cât timp îi va pofti inima, fără a fi nevoită să se întoarcă acasă, decât atunci când simțea nevoia. Anastasiu era foarte încurcat. Văzându-se privit de cei doi îndrăgostiți, știind că ei considerau că acest lucru nu mai ținea de ei, ci numai de el, spuse, fără a sta pe gânduri.
— Ah, nu-i problemă! Oricum nu prea mai aveam câini la pensiune, decât vreo cinci, spuse, încercând să facă o glumă, făcându-i cu ochiul Daliei; tânăra avea impresia că el considera că era complicele ei.
"Da, o să fii, când o să vorbești fără să vrei despre ceva ce nu ai dori să știe nimeni despre tine." Deja își vedea coarnele de diavol așezate pe cap, și pe el pus frumos într-un ceaun unde va fierbe la foc mic în propriul sânge. Chiar dacă ar părea nebună, faptul că față de el toate acele gânduri macabre îi treceau cu atâta ușurință prin cap, o făcea să se simtă puțin mai bine; dacă mai bine se putea vedea printr-o infinitate de durere și groază.
Cu toate că Anastasiu acceptă fără să stea pe gânduri, Mălina nu era chiar atât de sigură că dorea să-și lase câinele cu ea. Nu se despărțise de el pentru o perioadă atât de lungă, niciodată. Oleg, ciobănescul belgian pe care-l primise la optsprezece ani, era primul copil pe care-l avusese. Nu știa cum va rezista fără să-l scoată afară în fiecare zi, mai ales că ritualul ăsta o mai calma, scăpând-o pe moment de grijile zilnice.
Mihai își privea logodnica cum avea ochii ațintiți pe Oleg, privindu-și tristă câinele, de parcă se despărțea de el pentru totdeauna. Știa că Dalia făcuse acel lucru numai pentru a-i enerva, sau eventual, pentru a o face pe Mălina să se simtă prost. Deoarece știa că iubita lui ar fi în stare să fie atât de departe de el, numai pentru a o știe pe ea mulțumită și împăcată, profita de slăbiciunea Mălinei de-a fi bună cu ea în orice situație.
Tânăra îi zâmbi lui Mihai în timp ce-i spuse Daliei.
— Mă duc să-i aduc jucăriile și pastilele. Când se întoarse, după câteva minute, se așeză în fața Daliei și spuse hotărâtă. Ai grijă să-i dai două pastile în fiecare zi, una dimineața și una seara. Să nu încerci cumva să i le îndeși pe gât, deoarece o să te muște. I le pui în apă, și ca să fii sigură că bea tot, îi pui la început foarte puțin.
Dalia acceptă fără să protesteze, deoarece – din nou – roata se întoarse împotriva ei. Dorea să-i facă să sufere, și reușise cu Mălina, dar, acum, se trezise cu o povară pe umeri; una care nu credea că există. Nici măcar nu știa că Oleg lua pastile, și habar nu avea pentru ce o făcea, dar cum voia răzbunare până la capăt, nu se gândi nici o secundă să dea înapoi. Mai ales în fața lui Anastasiu.
* * *
Avea parcată mașina tocmai la cucuiata, și faptul că se oferise să-i care geamantanul până la strada cealaltă, nu demonstra nimic, decât că se dădea mare gentleman în fața familiei ei. Pentru ea, tot un prefăcut, arogant și pe interes era.
Cât timp îi puse geanta în portbagaj, rucsacul dorea să și-l țină la picioare, își permise să-i analizeze mașina. Cu toate că nu știa mai nimic despre automobile, reușea să le recunoască marca, iar a lui era Hyundai, gri, iar pe partea stângă scria Accent. Arăta precum oțelul topit, soarele trimițându-i razele calde, parcă mângâind-o.
— Ai grijă te tine, i se adresă Mihai, imediat cum intrase în mașină, pe locul din față. Având geamul deschis, își puse un cot pe el, și o privi cu speranță pe sora ce, își dorea din tot sufletul, să o vadă bine. Îmi promiți? O întrebă, văzând-o cum își întoarse capul, și privi înainte, nedând nici un interes vorbelor lui.
— Nu, spuse sinceră, simțind cum chipul lui Anastasiu se luminează printr-un zâmbet ștrengăresc, în timp ce mâna sa stângă se juca absentă cu degetele pe volanul din piele.
— O să fie fain, ai să vezi, îl asigură acesta pe Mihai, privindu-l peste capul Daliei. Nu te îngrijora, bă, că o să se distreze cum nu a mai făcut-o niciodată. Chipul bărbatului se mai detensionă nițel. Nu o să o mai recunoști când o să ți-o aduc înapoi.   
Imediat cum mâna dreaptă a lui Mihai îi mângâie cu delicatețe una dintre tâmple, parcă încercând să-i dăruiască liniște și încredere, Anastasiu apăsă pe accelerație și ieși în traficul destul de liniștit.
Aproape jumătate de oră nici unul nu scoase nici măcar un cuvânt, doar sunetele făcute de Oleg din spate, reușeau să mai facă atmosfera să nu mai fie atât de mormântală. Anastasiu privea amuzat cum câinele încerca să-și ia o poziție mulțumitoare pe bancheta din spate, învârtindu-se încontinuu.
— De când îl aveți? Întrebă tânărul, luându-și o fracțiune de secundă privirea de la trafic, uitându-se la Dalia ce privea absentă pe geam, cu o mână așezată sub bărbie.
— De când s-a mutat Mălina la noi, îl înștiință de-abia deschizând gura. Chiar nu avea chef să facă conversație pe tema astea, de fapt, nu dorea să vorbească deloc cu el. Singurul lucru pe care și-l dorea, era să fie lăsată în pace, iar el să-și imagineze că ea nici măcar nu era în acceași mașină cu el. Alte curiozități? Se îndreptă de spate, și scotoci ceva prin rucsacul de la picioare.
Anastasiu se uită cu coada ochiului la ea cum scoate dintr-un buzunar mic telefonul mobil, și se apucă să facă poze peisajelor laterale autostrăzii. Trebuia să recunoască, avea și ce imortaliza. Câmpul era plin cu grâul ce abia își scotea capul la lumină, iar pe alocuri buchețele de maci colorau și mai mult peisajul îmbietor.
— Dacă vrei, ne putem opri să poți face câteva poze, spuse, văzând-o cum se chircea să scoată o fotografie bună din cauza vitezei cu care gonea el.
Sperând că ea va aproba ideea lui, intră pe cealaltă bandă, așteptând ca Dalia să-și întoarcă privirea spre el, și să-i zâmbească mulțumită. Chiar nu înțelegea de ce se comporta atât de distantă cu el, față de lunile în care le petrecuseră amândoi în București, unde fusese mai darnică cu vorbele. Dacă cineva ar fi trebuit să o recunoască doar din felul cum vorbea, nimeni, niciodată, nu ar fi recunoscut-o pe vechea Dalia.
— Nu, las-o așa cum e, îl dezamăgi, continuând să stea cu spatele la el și să fotografieze tot ce-i ieșea în cale.
Anastasiu, văzând entuziasmul câinelui față de tot ce se întâmpla afară, felul cum cei peste o sută de kilometrii pe oră îl făceau pe Oleg să o ia razna de fericire, se gândi că, poate, reușea să facă pe cineva de acolo fericit. Trase o ocheadă în partea dreaptă, uitându-se la butoanele de pe ușă, și apăsă zâmbăreț pe unul dintre cele două din spate. Imediat cum geamul fu deschis pe jumătate, Oleg, dădu buzna și-și scoase capul fericit. Limba-i lungă i se lipea de fața blănoasă, ochii sclipindu-i de un entuziasm copilăresc.
Imediat cum Dalia observă ceea ce tocmai făcuse Anastasiu, se întoarse încruntată cu fața spre el.
— Închide geamul; tu de ce crezi că ia pastile? Poate vrei să ajung cu el la spital din cauza neglijenței tale! I se adresă pentru prima dată pe un ton certăreț.
Anastasiu, de cum o auzi, începu să râde din toată inima, acest lucru făcându-l pe câine să-și ciulească și mai mult urechile ascuțite.
— Ești tu atât de sigură că ia pastilele alea pentru răceală? O întrebă, ridicându-și o sprânceană, și continuând să râdă; încercând să fie, în același timp, atent și la drum.
— Dacă tu știi atât de bine pentru ce ia medicamentația, luminează-mă și pe mine, atotștiutorule! Poate că merse deja prea departe, deoarece imediat cum scoase cuvintele pe gură, interiorul stomacului ei începea să o doară.
— Amintește-ți, stau la o pensiune, am avut de-a lungul vieții peste zece câini, așa că știu cu ce se mănâncă chestiile astea, zâmbi mândru. E perioada aia când câinii trebuie deparazitați; cei care sunt la Sinaia deja trec și ei prin procesul ăsta enervant. Ai noroc cu al tău, spuse, privindu-l pe Oleg prin oglinda retrovizoare, i-o pui în apă și scapi. Cu ai mei trebuie să fug prin toată curtea ca să-i fac să le înghită.
În momentul ăla, Dalia se simțea ca o tâmpită, deoarece încerca, la început, să se dea aia deșteaptă, când de fapt dăduse dovadă de cea mai proastă minte pe care o putuse vedea vreodată Anastasiu. A treia oară în două zile, când roata i se întorsese fără vreo remușcare.
Orele treceau, parcurseseră Romanul și Bacăul, și mai aveau câțiva kilometrii și intrau în Onești. Ceea ce încemna că drumul mai dura încă pe atât. Imediat cum Anastasiu intră în oraș, se întoarse cu privirea la Dalia, ce citea concentrată din ceva, fără a-i da mare importanță. Oleg deja dormea de jumătate de oră, iar el murea deja de foame.
— Eu zic să ne oprim la un K.F.C. Știu că există unul pe aici, i se adresă, uitându-se în stânga și în dreapta în căutarea fast-food-ului mult dorit.
— Eu zis să faci ce vrei. Dalia nu-și luă ochii din carte, și continuă să citească cu satisfacție un început de paragraf din capitolul al treilea al cărții lui Balzac.
O fascina atât de mult, încât nici nu simți când Anastasiu opri în parcarea K.F.C.-ului și ieși cu portofelul în mână, fără a o mai băga în seamă. Lui îi era foame și punct. Dar dacă ea nu cerea nimic, asta nu însemna că va fi de acord cu ea și nu-i va cumpăra ceva. Nu mâncase nimic de când plecaseră din Iași, iar acest lucru se întâmplă acum trei ore și ceva.
Văzându-se într-un final singură, Dalia, își ridică amețită capul din roman, și privi în stânga și în dreapta. Oleg deja scheuna pe bancheta din spate, cerând să fie lăsat afară. Așa că – cu toate că nu dorea să iasă din mașină –, fu nevoită să coboare, deschizându-i ușa câinelui.
Se rezemă abătută de ușa din spate, și privi cum traficul din spatele ei își continua rutina zilnică; cum un copil ieșea împreună cu maică-sa sau mătușă-sa din fast-food; cum soarele îi bătea pielea puțin bronzată a brațelor, iar Oleg se ascunse fericit după un copac, făcându-și nevoile.
Intră pe jumătate în mașină, cotrobăi prin rucsac în căutarea telefonului și a căștilor. Când, în sfârșit, găsi ambele lucruri, se puse pe vine, rezemată de mașină, și-și îndesă căștile în urechi. Nu dădu drumul la o melodie anume, ci lăsă să continue aceea care rămăsese în playlist. The Cure nu prea se potriveau cu felul cum se simțea, mai ales cu melodia Close to me, pe care, în mod normal, o adora. Dar cum nu prea avea chef să o schimbe, o lăsă, gândindu-se în felul următor: Robert Smith – solistul trupei – putea foarte ușor să o adopte ca fiindu-i fiică, deoarece, felul cum se prezenta pe scenă; nebun, cu părul în toate părțile și machiat în joacă, se asemăna perfect cu nebunia din capul ei. Simțea nevoia să omoare pe cineva, cât mai repede chiar.
Atunci când Anastasiu se întoarse din fast-food și o văzu pe Dalia întinsă pe jos, Oleg avându-și capul așezat în poala ei, își dădu seama cât de mult se putuse schimba prezența din fața lui, în doar câteva luuni. Era, într-adevăr, de nerecunoscut.
— Sigur nu vrei să mănânci? O mai întrebă încă odată de când pornise mașina, în timp ce tânăra se întoarse cu fața la câine, și-l gâdilă – oarecum fericită – pe după urechi.
Nu voia să o știe flămândă, mai ales că singurul lucru care-l înghițise până atunci, fuseseră doi litri de apă. Nici măcar nu înțelegea cum de se putea ține atât, și să nu simtă nevoia să se ducă la baie.
— Sunt vegetariană, îi scăpă vorba printre dinți, din dorința de-al face să nu o mai întrebe lucruri nefolositoare. Nu era, iubea carnea – nu chiar atât de mult, încât să depindă de ea, dar nu refuza când i se oferea.
— Poți să scoți carnea și să mănânci doar legumele, o informă, de parcă nu ar ști, timp în care acesta mușcă încruntat din burger, privind înainte.
— Da, aș putea, dar nu-mi e foame.
Anastasiu, renunțând, într-un final, din a o mai sâcâi, se lăsă păgubaș și-și termină mâncarea în liniște. Nu dorea să o tot deranjeze cu insistențele lui, deoarece știa cum era să fii sâcâit încontinuu.
* * *
Se făcuse ora trei până trecuseră de Brașov, și ajunseră, într-un târziu, în Sinaia. Dalia mai fusese în acel orășel cât era în liceu, și chiar și în generală – cu profesorii și colegii, iarna, la pârtie. Au fost niște momente de nedescris, și cu toate că se bucura că revenise acolo, știa că nu se putea distra pe deplin de tot ce-i oferea acel loc mirific.
Străbătuseră orașul într-o jumătate de oră, deoarece Anastasiu trebuie să se oprească de câteva ori pentru a lua niște foi ce le trebuiau părinților lui la pensiune. Văzuse tot felul de alte pensiuni, unele mai mici, având curți de o dimensiune mult mai redusă și chiar și unele uriașe, având două sau chiar trei etaje, cu locuri de parcare mult mai mari.
Când ajunseră, într-un final, la pensiune, priveliștea pe care i-o lăsase fusese una cum nu mai întâlnise de mult. Înconjurată de pădure, într-un spațiu intim și relaxant, clădirea era construită deasupra unui turn din piatră. Curtea era una destul de spațioasă, cu un rond în mijlocul ei, plin de flori de sezon, iar împrejurul ei se aflau leagăne pentru copii și o mică fântână arteziană de unde apa răsărea din oala unui îngeraș ce o ținea deasupra capului.
Observă că se putea urca cu ușurință la etajul unu direct de afară, scara fiind lipită de turnuul din piatră, aceasta fiind făcută din același material; piatră. Existau două terase, câteva camere având balcon propriu. Clădirea în sine era construită în stil Tudor, cu arcade din lemn, acoperișul fiind din țiglă ceramică. Multitudinea de flori colorate ce tronau la fiecare fereastră a casei, o făcu pe Dalia să zâmbească fără să-și dea seama.
"Poate că nu va fi atât de urât aici." Își spuse încrezătoare.
Anastasiu parcă mașină într-un loc destinat proprietarilor, o privi pe Dalia – ce arăta o oboseală destul de mare pe chipul palid –, și-i spuse:
— Bine-ai venit la Pensiunea Craii din munte, îi zâmbi mândru, și coborî din mașină, deschizându-i ușa lui Oleg.
Dalia trase adânc aer în piept, și încercă să se relaxeze. Pentru o perioadă nedeterminată de timp.