vineri, 4 iulie 2014

"Anotimpul fructelor de mango" de Amulya Malladi

Descrierea: După șapte ani petrecuți în America, Priya Rao se întoarce în India natală. Dorește să-și anunțe familia că este logodită cu Nick, americanul pe care-l iubește, dar vestea frânge inimile celor din jur, care insistă ca ea să se mărite cu un "băiat bun indian".

Vizita se transformă într-o experiență copleșitoare. Tânăra femeie, care a cunoscut lumea occidentală, încearcă să aducă schimbarea și în propria familie. Între două culturi profund diferite, între tradiție și modern, între generații diverse par să existe conflicte de netrecut.

Recenzia: Nu știu ce am avut săptămâna aceasta când a venit vorba de citit, și aici vorbesc de cărți tactile, deoarece virtual am citit de aproape mi-au sărit capacele. Am fost frustrată pe tema asta deoarece cartea am început-o pe 25 iunie, iar terminarea ei nu ar fi trebuit să-mi ia mai mult de câteva ore, maxim o zi; așa cum se întâmplă de obicei la cărțile cu un număr de pagini atât de mic.

Trecânt peste, această carte mi-a lăsat un gust dulce în gură, nu doar prin titlul ales – la care vă voi dezvălui mai spre sfârșit, oarecum, semnificația –  ci și prin faptul că am reușit să pătrund în cultura și tradițiile unei țări în care, după cum este cunoscută, regulile nu sunt printre cele mai blânde și mai ușor de acceptat; cel puțin din punctul meu de vedere.

După cum se observă din descriere, romanul spune povestea unei femei ce poartă numele de Priya Rao, o tânără indiancă ce se întoarce după șapte ani în țara ei natală, din dorința de a-și revedea familia. Prin această revedere, Priya își dorește foarte mult să-și anunțe logodna cu un american pe nume Nick, dar știe că acest lucru va fi foarte greu de realizat din cauza faptului că regulile din țara ei nu-i permit să-și ia orice soț pe care și-l dorește.

Principiile oamenilor din acea țară sunt cam așa: este o rușine, este ceva de nedescris și de neconceput să te căsătorești cu un bărbat sau femeie de altă naționalitate, ci numai cu un indian. Dar și aici vin niște lucruri interesante, deoarece fata respectivă nu are voie să se căsătorească cu orice bărbat, ci cu unul de același rang cu ea. Dacă aceasta este bogată, sub nici o formă nu trebuie să-și împartă viața cu un sărac, ci cu un "băiat bun indian"; așa cum tot am văzut denumirea prin carte.

Bineînțeles, revederea cu familia nu este așa cum și-ar fi dorit Priya, deoarece aceasta se simte foarte îndepărată de ei dar și de cultura în care a fost născută și crescută. Își dă seama că după șapte ani în care fusese atât de departe de țara ei, știind cât de diferită este America de India, depărtarea o face să realizeze că nu se mai crede ca fiind acasă. Fiind învățată cu mâncarea, societatea și libertatea de acolo, consideră că regulile din țara ei sunt cum nu se poate mai greșite.

Dar nu voi sta să vă povestesc în continuare cam ceea ce se întâmplă în carte deoarece, v-o spun cu mâna pe inimă, se merită să o cumpărați, și din momentul ăsta a ajuns printre cărțile mele preferate. O recomand tuturor cu cea mai mare sinceritate și plăcere. Plus că, nu este deloc scumpă, iar ceea ce veți găsi înăuntru vă va învăța multe lucruri despre cultura indiană – bineînțeles, cei care nu știau foarte multe până acum despre ea.

Eu nu știam foarte multe despre India, ceea ce cunoșteam era faptul că ei au ca animal sacru vaca, și consideră o jigniră foarte gravă dacă vreun om de altă naționalitate consumă carne de vacă de față cu ei. Bine, mai știam și faptul că femeile sunt tratate ca fiind niște sclave și foarte rar au ultimul cuvânt de spus. Dar în cazul acestei cărți, unele reguli au fost încălcate, și spun acest lucru deoarece mama Priyei – Ma –, este de obicei ultima care închide gura. Tatăl acesteia, Nanna, denumirea însemnând "tată", este mai mult plecat de acasă, ceea ce-i dă înaintare soției acestuia să-și facă toate mendrele. Oricum, el, ca persoană, este un om foarte plăcut și nu ține cu strictețe la toate tradițiile pe care le au. Priya are un frate mai mic, Natarajan – poreclit Nate –, care o mai înțelege cât de cât. Oricum, mama acesteia este destul de dură, și foarte rea în unele dăți, ceea ce m-a făcut să o urăsc aproape de la primele pagini ale cărții.

Ceea ce mai este interesant este faptul că unele personaje sunt strigate în limba hindi, exact cum a fost și în cazul tatălui Priyei. De exemplu, bunicul ei este numit Thatha, bunica Ammamma, iar Akka soră. În felul ăsta am învățat și eu puțină hindi. Chiar dacă acest aspect este ceva interesant – și plăcut –, am fost surprinsă, oarecum, deoarece trebuia să mă aștept la lucrul ăsta, să descopăr o regulă foarte interesantă, dar nespus de ciudată. Și aici mă refer la faptul că, acolo, când o femeie este pe menstruație, nimeni, dar absolut nimeni, nu are voie să pună mâna pe ea, iar aceasta, la rândul ei, nu trebuie să atingă nimic. Iar acest aspect i-a determinat pe soții femeilor să învețe să gătească pentru ele și copiii lor. Dar dacă se întâmplă ca una dintre fetele lui să nu fie căsătorite, atunci el, ca bărbat, nu trebuia să mai faci nimic. Bineînțeles, atâta timp cât acea tânără nu era și ea pe menstruație. Acest lucru s-a aplicat în cazul Sowmyei – mătușa Priyei, adică sora mamei ei – care, ajungând la vârsta de aproape treizeci de ani, nu s-a căsătorit.

Venind vorba de căsătorii, a fost un lucru care mi-a plăcut în cazul acesta. Chiar dacă nu aveau voie să se căsătorească cu oricine, atunci când părinții voiau să-i prezinte pe cineva, putea să refuze ori de câte ori dorea. Bineînțeles, exista și o limită, deoarece până la o anumită vârstă chiar trebuia să te căsătorești.

Chiar dacă vaca este sacră în India, și este considerată un animal sfânt, am observat că Priya nu ezita niciodată să numească fetele de acolo vaci trimise dintr-un loc în altul. Și spun acest lucru deoarece în carte s-a precizat faptul că fetele nu sunt niciodată ale părinților, ci ele de fapt aparțin bărbaților cu care se vor căsători. Și am extras și o mică explicație: "În telugu cuvântul fată este adapilla, unde ada înseamnă "a lor", iar pilla înseamnă "fată". În esență, creatorii limbii au urmat regulile societății și au decis că o fată nu era niciodată a părinților ei, ci mereu a altora, aparținând mereu altcuiva decât celor care i-au dat viață."

Am avut ocazia să privesc unele scene dintre doi tineri căsătoriți, care se căsătoriseră fără acordul părinților. Fata era din țara lor, dar nu de același rang, nu avea atâția bani ca ei, și acest lucru, cum am spus mai sus, era ceva greu de acceptat. O rușine pentru familie. Am observat cât de urât era tratată de familia acestuia, iar acest lucru m-a întristat foarte mult, deoarece ea mi se părea foarte la locul ei. Și nu merita o astfel de tratație. Dar am descoperit totodată și cât de urât sunt văzuți negrii – și aici nu sunt sigură dacă se refereau doar la cei din America sau erau băgați în acceași oală și cei din Africa –, dar și americanii, oamenii albi. Ambele rase erau considerate la fel de către majoritatea indienilor. 

Și ca să spun, în sfârșit, ceea ce mi-a plăcut celor mai mult, a fost faptul că, la începutul fiecărei părți din carte – aceasta având cinci la număr – se găsea câte o rețetă din preparatul care apărea în partea respectivă. Cu ingrediente, explicații, tot. Iar fiecare preparat conținea și mango. Dar mai sunt și alte lucruri care mai au legătură cu acest fruct, dar pe care le veți descoperi numai citind cartea. Oricum, cartea mi-a făcut o poftă de mango și parcă-mi vine să mă duc să cumpăr ingrediente pentru orice preparat din carte, și să mă apuc și eu să fac. Bine, dacă sunt în România toate ingredientele respective.

Singurul lucru care nu mi-a plăcut la această carte a fost faptul că unele denumiri, cum ar fi un fel de mâncare care nu apărea la începutul unei părți din carte, sau un obiect – care habar nu aveam ce era – nu apărea explicația în partea de jos paginii respective. Mai mereu a fost destul de greu să-mi dau seama la ce se referea mai exact persoana respectivă, dar cu toată această nedumerire, tot nu m-am răzgândit să nu-i dau cinci stele din cinci. Chiar merită fiecare stea în parte. 

Citate:
Crezusem întotdeauna că autoevaluarea era o prostie. Că nu înseamnă de fapt nimic. Cum să nu te cunoști pe tine însuți? Cred că știm cine suntem, știm adevărul-adevărat despre noi înșine și, doar atunci când acest adevăr nu mai e palpabil, ne dorim să săpăm mai adânc în conștiința noastră, ca să vedem dacă găsim acolo ceva mai bun, ceva care să ne motiveze să trăim mai departe. 
Respectul era ca o stradă cu două sensuri; dacă eu nu primeam, nu puteam nici să dau.

"Pigmentul lebedei", capitolul 2: E sânge din statui

Capitolul 2: E SÂNGE DIN STATUI
21 iunie 2013
De multe ori, atunci când încerci să-ți scoți din minte un anumit lucru, el se încăpățânează cu ardoare să nu iasă sau să dispară, de parcă dacă ar face-o, iar fi frică că l-ai uita putea pentru totdeauna. Dar nu asta e ideea? Să-l uiți, să-l hușchilești din creier precum un parazit, un vierme infect?
Cine nu-și dorește să scape de acea durere insuportabilă de cap, în timp ce se screme din străfundul lui să de-a la o parte acel gând ce-l disperă, nu-l lasă să se odihnească nici un minut? Efectiv, devine un chin în fiecare zi, iar pe acela ce nu-l deranjeză, se poate considera un nebun cu acte în regulă. Poate că la viața ei nu avusese parte de colegi, prieteni sau pur și simplu cunoștințe normale, dar nu văzuse în viața ei un om care să se bucure de o durere de cap. E ca și cum tot creierul ar fi plin de bombe gata să explodeze, iar fiecare mișcare le face să se atingă una de alta, mărind riscul de a-ți bubui interiorul capului pe toți pereții. Probabil că cei ce zâmbesc în timp ce encefalul, acum praf de pușcă, și cerebelul, o scânteie, clocotesc în cap, aceia duc o luptă crâncenă cu delirul.  
— Lua-l-ar dracii pe ăl' ce-a inventat muzica! Își prinse capul între mâini, și încercând să ignore zgomotele ce proveneau din bucătărie, apăsă cu putere pe tâmple.
Canapeaua nu mai era de multă vreme confortabilă, și acest lucru nu se datora vechimii ei – după zece ani de folosire, era într-o stare destul de bună –, ci a disconfortului pe care i-l provoca faptul că peste mai puțin de trei ore, va trebui să-și trântească fundul în mașina lui Mihai, și să plece la București.
Avea disperată nevoie de un Nurofen, sau de orice pastilă de durere care o va ajuta să se relaxeze cât de cât; în totalitate, niciodată de acum încolo. Cel puțin până nu va reveni din coșmarul în care va fi nevoită să poposească pentru o perioadă nedeterminată de timp.
Foindu-se în stânga și-n dreapta pe canapeaua de piele, realiză într-un târziu în ce situație penibilă va fi pusă cât de curând. Anastasiu Temeși, una dintre singurele persoane de care îi era – nu frică, deoarece ar fi ceva prea delicat – groază, de care era terifiată, devenea precum o legumă de cum îl avea prin preajmă, se presupunea că-i va fi gazdă pentru următoarele n zile. Nu știa cum va reuși, într-un final, să se obișnuiască cu gândul ăsta, dar dacă-i va năzări măcar cinci secunde gândul de-a încerca să fugă de acolo – din apartamentul lui din București –, însemna că, într-adevăr, era nebună. Probabil că, într-un fel, își dorea să fie catalogată așa, decât să ajungă să riște prea mult.
De multe ori își punea întrebarea – imediat de cum devenise majoră –, de ce nu pleca pur și simplu de lângă familia ei, sau, măcar, să-și găsească ceva de lucru, ceva part-time, dacă tot nu dorea să stea toată ziua la muncă. Avea douăzeci de ani, era tânără, și cu toate că mulți angajatori cereau experiență, ea era genul de om care învăța repede, și rar se întâmpla să comită aceeași greșeală de două ori. Dar cum putea să mai fie ea atât de sigură, atâta timp cât, în cele cinci luni de când plecase din apartamentul lui Anastasiu, acum se întorcea din nou la el? Era ceva de neconceput, și pe lângă acest lucru, nu se simțea destul de independentă să-și ia propriile frâie și să plece unde vedea cu ochii. Îi era frică. Recunoștea – fir-ar mama naibii de treabă! –, și, în momentul de față începea să-i cam fie rușine de faptul că îi era cam greu să plece din sânul familiei. Chiar și în situația în care era, și la tot ceea ce fusese părtașă, dar și la ce mai săvârșise și Anastasiu cu timpul.
Sunetele din bucătărie deveneau tot mai infernale cât timp capul îi vâjâia în toate părțile, maxilarele începând să o doară din cauza faptului că-și strângea dinții de durere. Instrumentele muzicale ce se auzeau cu o sonoritate prea ridicată din mica boxă din bucătărie, reverberau prin întreaga casă, sufrageria fiind cea mai aproape de sunete. O melodie necunoscută ei, dar cu un refren interesant – dacă ar fi în stare să-l asculte așa cum trebuie – punea stăpânire pe întregul apartament.
Se părea că, dintr-o anumită minune, Mihai făcea excepție astăzi de regula lui atât de respectată în legătură cu muzica ce nu avea voie să fie pusă în timpul săptămânii.
"Futu-vă vouă lista de reguli!" Cuvintele îi urlau în cap așa cum nu o mai făcuseră niciodată. "Aveți cumva chef de joacă, sau vă bateți joc de situația mea?" Bătu cu putere cu pumnul în spătarul canapelei, și-și apăsă dureros de tare mâna pe fruntea transpirată.
O să-i lase o perioadă să se bucure de liniște și pace, și de nu-l va despica și pe dracu' în patru ca să-i învețe minte să nu se mai bucure de starea și gravitatea în care se afla. Nu știa ea multe, dar ei nu știau nici măcar jumătate din ceea ce cunoștea ea.
Dacă ei considerau că s-a resemnat și va fi de acord cu tirarea ei la cinci sute de kilometri de casă, însemna că nu o cunosc absolut deloc, și că pe ea o va durea fix în cur de rușinea pe care ar fi trebuit să o aibă într-o casă străină.
Dacă stătea bine să se gândească, erau niște lucruri care nu prea se pupau; faptul că nu va avea nici o durere acolo unde a menționat, și casa necunoscută, nu era chiar atât de cum ar fi trebuit să fie de fapt. Trei luni în compania lui Anastasiu și deja știa fiecare țeavă din casă, jumătate din București, locul unde-și ascundea dulciurile și sticlele de Pepsi atunci când doamna Temeși mai venea să dea un ochi prin apartament, dar și alte chestii pe care, după părerea ei, nici el nu le cunoștea. Și, cu toate astea, faptul că la suprafață dădea impresia de jucăuș, amuzant și mereu doritor să ajute pe toată lumea, nimeni, în afară de ea, nu știa cu adevărat cine era Temeși Robert Anastasiu; și nici nu avea de gând să spună cuiva de acest lucru. Oricum nu ar fi crezut-o nimeni.
Dar dacă, din nu știu ce întâmplare, va ajunge să dispere, știa cum să ajungă la Gara de Nord, și atunci chiar va pleca oriunde o va duce primul tren pe care-l va alege. Dar acasă, în orice caz, nu se va mai întoarce. Voia să le dea alor ei o ultimă șansă, să le demonstreze că putea să fie ca înainte, și că nu devenise chiar atât de rea precum presupuseseră ei; cu toate că îi va fi aproape imposibil. Acesta era singurul motiv pentru care încerca să nu mai protesteze în legătură cu plecarea la București. Dacă se va întâmpla să dea greș, a treia oară ar fi fost prea mult pentru ea.
Nici nu sesiză schimbatea din atmosferă, decât în momentul în care o umbră îi opri contactul cu lumina de afară. Deschise ochii cu încetineală și privi persoana din dreapta ei ce stătea ușor aplecată, mâinile avându-le îndesate în blugi. Avea un păr zburlit de ziceai că îl ciufulise soarta sau, asta-i plăcea cel mai mult, își băgase degetele în priză.
— Încaltea ai făcut-o cu degetele ude? Dalia se uită la el cu o expresie încruntată, observând cum fața-i căpăta o expresie nedumerită imediat cum recită cuvintele.
— Poftim? Întrebă Mihai nedumerit.
— Ah, nu mai contează. Flutură o mână între ei, păstrându-și acceași expresie posomorâtă. Dacă nu te-ai prins, e clar că nu ai făcut-o. Păcat, o spuse în șoaptă.
Mihai, văzând că tânăra-i soră nici nu avea de gând să-și clintească corpul de pe canapea, se așeză pe vine în fața ei, pentru a fi la aceeași înălțime. Trase de câteva ori aer în piept, și se uită, într-un final, la ea.
— Hai să încercăm măcar pentru ora asta, să nu ne mai comportăm precum niște dușmani. Mai ții minte ce-a spus Sorana înainte să plece, nu-i așa? Nelăsându-i timp să răspundă, continuă în locul ei. Își dorea foarte mult ca, atunci când va reveni în țară, să vadă o îmbunătățire în comportamentul tău. Știu că suferi pentru ceea ce ți s-a întâmplat, și, crede-mă, ai fi ultima persoană de pe pământ căreia i-aș dori această durere; dar nu cred că este cazul ca prin suferința ta să îndure același lucru și cei din jur.
"Să te creadă cine-o vrea." Bombăni pentru sine. "Nu ți-ai găsit persoana potrivită la care să vii și să-ți înșiri cuvintele astea de rahat." Completă, știind că orice spunea Mihai, era doar pentru a o îmbuna, și nimic mai mult. Nu voia să o aibă pe conștiință, acum că, din cauza lui, va trebui să plece de lângă ei.
Pe Dalia o durea fix în cot de conștiința pe care o avea – sau nu – fratele ei. O făcea doar pentru că voia să le demonstreze lor ceva – și poate că și Soranei, sora lor, acum stabilită în Slovenia. Se sătura să nu o lase nimeni să-și plângă pierderea în pace.
Văzând că tânăra din fața lui nu acceptă să spună ceva, Mihai, observându-i privirea pironită pe tavan, crezu – chiar spera – că ceea ce i-a destăinuit, a făcut-o să se gândească la ce-a făcut până în momentul acela. Știa că exista alternativa ca tăcerea să fie și ea un răspuns; poate unul favorabil.
Se ridică în picioare, se uită cu indiferență prin cameră, oprindu-și ochii pentru câteva secunde pe silueta întinsă pe canapea. Încă nu-și luă privirea din tavan. Atunci când dori să părăsească sufrageria, Dalia deschise gura.
— Ce faceți voi de atâta timp în bucătărie, v-o trageți? Cu ochii încă pironiți pe ținta ei – albul imaculat de deasupra capetelor acestora –, i se adresă plictisită. Știind că fratele ei rămase stupefiat la ce spusese, se gândi să așeze fără prea mare atenție, cireșica pe torul ei cu ciocolată. De-asta ați pus muzică, nu? Ca să nu se audă zgomotele.
Se ridică în capul oaselor, își schimbă poziția ochilor pe mobilierul din față și, neprivindu-l, cu toate că era ferm convinsă că Mihai deja fierbea pe interior, își luă cartea de jos. Își dorea cu o disperată dorință să-i vadă expresia roșie precum sfecla dar, abținându-se cu greu, se ridică în picioare, trecu pe lângă el, nu înainte de-al batea ușor pe umăr.
— Lasă că știu eu ce faceți, nebunilor.
Lăsându-l pe Mihai stupefiat, făcu la dreapta pe hol și intră în dormitorul ei, să-și termine bagajul. Fratele ei, probabil, nu-și luase două zile libere de la servici, doar pentru a o plimba pe ea când, cum și oriunde o dorea capul.
* * *
Bucătăria, pe lângă faptul că avuseseră noroc să o aibă destul de încăpătoare, se putea mândri cu un mobilier destul de frumos. Verde precum iarba de-abia crescută, cu trei dulapuri suspendate pe partea stângă, dedesupt aflându-se cele două blaturi și cuptorul, arăta încă nou-nouță după aproape cinci ani de când o aveau. Multitudinea de flori pictate pe peretele opus, acolo unde se aflau câteva tablouri cu diferite legume sau fructe, dădea un aer jucăuș și primitor întregii încăperi. Mălinei îi era mai mare dragul să intre acolo, deoarece se simțea cel mai confortabil când gătea sau – asta, de la un timp, se întâmpla tot mai rar – se gândea să experimenteze rețete inventate de ea. De multe ori îi ieșeau, dar în unele dăți săracul Mihai risca să capete o indigestie îngrozitoare, care-l păștea dureri de burtă cum nu-și dorea nimeni. Dar, ce nu făcea el pentru Mălina?
Acum, fiind însărcinată în cinci luni, nu prea mai avea starea și entuziasmul de altădată; picioarele începând să i se umfle, nelăsând-o să stea în picioare mai mult de o oră, fără să-și odihnească membrele obosite. Se simțea norocoasă că avea termenul cu două luni înainte de nuntă, deoarece nu s-ar fi simțit foarte bine în ziua aceea minunată, cu ditamai burta; chiar dacă rochia îi pornea în valuri de sub sâni, ascunzându-i cu ușurință balonul.
Stând aplecată deasupra blatului de lângă aragaz, meșterind ceva de ore bune, Mălina nu observă mișcarea nespus de silențioasă care se petrecea în spatele ei. Melodia de pe fundal îi estompă simțurile, făcând-o să înceapă să pițigăiască prin bucătărie, cântând împreună cu muzica și neluând în seamă nimic din jur.
Mihai se rezemă cu nonșalanță de cadrul ușii, și se uită la scena nespus de amuzantă, încrucișându-și mâinile la piept. Era un moment pe care rareori îl vedea, iar faptul că Mălina nu se eschiva să înceteze nici un minut, cântând de parcă se afla în centrul a milioane de oameni, îl făcu să zâmbească de încântare. Era fericită, hormonii îi cântau și dansau în ea, alimentând mogâldeața ce se dezvolta în interiorul ei, cu cât mai multă voie bună. Lucrul ăsta îl făcea să se simtă bine, mândru de ceea ce clădise cu timpul; iubire necondiționată.
Natasha Bedingfield îi făcea corpul să se bâțâie în stânga și în dreapta, rotunjimile apărute cu ocazia faptului că era însărcinată, o făceau să pară și mai senzuală decât o credea el până în momentul acela. Rochița lungă, de vară, cu imprimeuri florale, și părul strâns într-o coadă lungă și groasă, îi dădea impresia lui Mihai că ar privi o adolescentă, în nici un caz o femeie de douăzeci și cinci de ani.
Reduse volumul boxei de pe peretele alăturat, se apropie de ea, și-i strânse mijlocul pe la spate, cuprinzându-i cu delicatețe burta ce de-abia se profila de sub materialul vaporos. Îi sărută creștetul capului – fiind mai înalt decât ea cu aproape douăzeci de centimetri –, și-și prijini bărbia de umărul ei stâng.
— Dacă mai stai mult așa, riști să ți se umfle picioarele și mai tare. O mustră cu blândețe, timp în care încercă să o tragă spre masa din spate.
Scaunele pe care le cumpăraseră de curând, din lemn lăcuit și tapițate cu pluș pe spătar, tânjeau numaidecât ca cineva – de preferabil Mălina – să-și lase oboseala în seama lor, și să se relaxeze.
— Lasă-mă pe mine cu treaba mea, contraatacă Mălina, smulgându-se cu ușurință din brațele lui. Mai am câțiva biscuiți de pus în formă, și după promit că mă pun jos.
— Nu crezi că ai copt prea mulți, totuși? Tot trebăluiești pe aici de dimineață, de începi să mă îngrijorezi; pentru cine o faci până la urmă, pentru o persoană încăpățânată care nu merită bunătatea ta?
Mălina, știind la cine se referea, lăsă forma de biscuiți de o parte, și își șterse mâinile de făină cu ajutorul cârpei din chiuvetă. Se întoarse cu fața la el, privindu-i ochii albaștri – la fel de încăpățânați precum persoana pe care o acuzase.
— Noi, dintre toată lumea care a compătimit-o și încă o mai face, ar trebui să o înțelegem cel mai bine, se încruntă ușor la el, rezemându-se de blatul plin de făină. Amândoi știm cum e să-ți pierzi persoana căreia i-ai dăruit cea mai mare parte din inima ta, acum tristețea îi umbri chipul angelic. Nu accept să o învinovățești pentru nimic din ceea ce a făcut, și nici în viitorul apropiat, atâta timp cât are legătură cu Andrei.
"De-ai ști ce credea ea că făceai aici, atâta timp cât tu te coceai la foc mic, și-ți dădeai toată suflarea pentru a o face să se simtă bine!" Mai-mai că nu-i venea să-și deschidă gura, și să-i demonstreze cât de altfel era Dalia; nu așa cum era ea obișnuită să creadă.
Îl enerva de-a dreptul faptul că ea încerca să disece omul și să-i găsească în interior numai părțile bune, refuzând cu vehemență să creadă că persoana respectivă era așa cum o considera o societate întreagă. Lui Mihai îi era greu să recunoască acest lucru, dar de când cu faza cu Andrei, Dalia își pierduse orice bunătate pe care o mai avea în ea. Se părea că prin bunătatea pe care și-a aruncat-o în același loc în care se afla nenorocirea, i-a furat și Mălinei privirea, lăsând-o complet oarbă la tot ceea ce făcea tânăra.
— Mihai, s-a înțeles ceea ce-am zis? Logodnica lui îl trezi la realitate, așezându-și cu blândețe o mână pe umărul lui, și forțându-l să-i privească ochii precum cele mai rare stele care apăreau pe cer; două bobițe cum nu mai văzuse în viața lui. Stelele lui călăuzitoare.
Cum era una dintre puținele persoane de pe fața pământului ce nu suporta să le vadă triste, mâhnite sau nemulțumite, confirmă, dând în schimb doar din cap; refuza să scoată vreun cuvânt pe gură, de frică ca nu cumva să spună altceva ce nu și-ar fi dorit.
O iubea cu atâta disperare și devotament, încât dacă i s-ar spune că ar trebui să străbată înconjurul lumii pentru tot restul vieții lui, numai pentru a o ști în siguranță și departe de suferințe, ar accepta fără să clipească. Chiar dacă ar fi nevoit să nu o mai vadă niciodată.  
Nu înainte ca Mihai să mai spună ceva, dorind să detensioneze, oarecum, atmosfera încărcată din jurul lor, boxele au început să trimită prin întreaga încăpere sunete liniștitoare, relaxante; o sonată de Beethoven se auzea precum cântecul unor nimfe la lumina lunii. Bărbatul le mulțumi – pentru prima dată în viața lui – zgomotelor provocate de acele boxe, deoarece, chiar și la nivelul redus la care erau date, melodia își făcea un efect magnific.
Mălina reveni la treaba ei, băgă ultima tavă de biscuiți în cuptorul preîncălzit și, din restul de aluat care-i mai rămăsese, încropi o turtiță pe care dorea să o coacă în ceaunelul de făcut mămăligă. De curând, devenind o gurmandă cum nu mai fusese niciodată, avea fel și fel de pofte ciudate; de-abia aștepta să mănânce turtița cu gem de vișine. O va face imediat după ce vor pleca cei doi.
Ieși din bucătărie fără să spună nimic, și rămase în balcon pentru câteva minute.
Mihai, stând acum singur, își permise să-și lase gândurile să-i cutreiere prin cap nestingherite. Știa că va fi nevoit să stea departe de ea – de Mălina a lui – pentru două zile, și cu toate că era învățat ca distanța dintre ei să devină tot mai deasă, acum, fiind și însărcinată, nu prea-i plăcea acest lucru. De multe ori era direcționat în toată țara – de către firma la care lucra –, fiind plecat chiar și o săptămână din Iași; cazuri mai rare, bineînțeles. Mai că nu-i mai venea să o ducă pe Dalia la București, și dacă nu era nevoia asta urgentă, ar fi amânat. În momentul de față, nu-l mai interesa dacă ar părea un neserios în ochii lui Anastasiu.
Tânăra reveni din balcon, ținuta acum fiindu-i completată de o pereche de balerini ce-i mai purta din când în când prin casă. Doctorul îi interzisese să meargă desculță prin apartament, mai ales pe gresie, chiar și zilele acelea călduroase. Cum nu suporta să stea încălțată cu șosete, sau să meargă în papuci de casă, alesese ceva ce-i convenea de minune.
— Poate ar trebui să te duci să vezi ce face Dalia. Glasul subțire și liniștitor al Mălinei, îl făcu pe bărbat să regrete și mai mult plecarea lui.  
Stând încă rezemat de blat, având spatele lipit de dulapul de deasupra, Mihai clipi de câteva ori, înainte de-ai vorbi iubitei lui.
— Cred că dintre persoanele de aici, aș fi singura pe care ar dori să nu o vadă în momentul de față. Plus că eu și camera ei, nu prea suntem prieteni. Mai bine l-ai trimite pe Oleg să vadă ce face Dalia.
Mălina se bătu cu palma pe frunte, și spuse oftând.
— Doamne, bine că mi-ai amintit! Trebuie să mă duc să-l iau de la Crina, cred că bunica ei s-a săturat de compania lui.
Cum tânăra avea o inimă mai mare decât își putea imagina cineva, și cu toate că Oleg era primul câine pe care-l avea, și cum ținea la el mai ceva ca la ochii din cap, nu se putea îndura să nu facă o fetiță fericită. Crina, unul dintre puținii copii pe care ciobănescul ei îl accepta, avea onoarea de-a putea sta în preajma lui cât timp își dorea. Acum, fiind răcită cobză – bunica ei refuzând vehement să o lase afară – o rugă pe Mălina să-l lase pe Oleg la ea, pentru a-i ține companie.
— Nu vrei să mă duc eu să-l iau?
— Nu, dacă îl iau de la ea, trebuie să-l țin și pe afară; și știi cum face când iese afară! Nu mai scapi de el.
Tânăra se apucă să curețe blatul pe care lucrase, ștergând fiecare părticică de făina rămasă; mișcările ei agere îl făcură pe Mihai să amețească. Strânse grămăjoara de făină adunată, și o aruncă în coșul din dulapul de jos.
Telefonul bărbatului începu să scoate sunete din buzunarul de la spate. Zgomotele scoase de boxe, total diferite de ceea ce se auzea din mâinile lui Mihai, o făcu pe Mălina să strâmbe din nas. Vioara și pianul ce ieșeau din a doua sonată a lui Beethoven, și toba, chitara electrică și – din când în când, câte un sunet de fluier, nu făceau deloc casă bună împreună. Eluveitie – una dintre trupele preferate el lui Mihai –  îi provoca o plăcere nebună atunci când îi auzea melodiile. Nu conta cine era apelantul, putea fi oricine, dar când îi asculta, reușea să se mai relaxeze.
Ieși din bucătărie, făcu la dreapta și se îndreptă spre dormitorul lor, cerând intimitate. 
Mălina mai verifică odată ceasul de la aragaz, privind cu mândrie prin geamul de la cuptor, cum biscuiții ei se coceau uniform. Un bol de porțelan trona frumos pe masa de sticlă din spatele ei, fiind aproape plin cu tot ceea ce muncise ea de atâtea ore. Ronțăielile – așa cum îi plăceau ei să le numească –, vor fi ceva pe placul celor doi, cât timp vor parcurge atâta drum până la București.
Pe lângă toate sandwich-urile și pateurile pe care le pregătise de dimineață, nu putea să nu le pună și ceva mai dulce. Nu suporta să-i știe plecați atâta amar de vreme, fără ca măcar să le pună ceva la pachet. Știa că ar fi putut opri ori când ar fi dorit la un popas, dar, cu toate astea, nu se putea abține. Asta era firea ei mult prea grijulie. Dacă Mihai ar fi putut apăsa continuu pe pedala de accelerație, în cel mult cinci ore ar fi ajuns, dar cum nu era posibil, o oră, maxim două tot le-ar fi luat în plus.
Lăsă biscuiții deoparte și se îndreptă spre geamul de la bucătărie. Îl deschise larg, lăsând aerul cald al verii să-i gâdile pielea deja transpirată, și-și premise, în sfârșit, să se așeze pe scaun. Imediat cum vor pleca Dalia și Mihai, își va face un duș sau – de ce nu –  o baie lungă și relaxantă. Apoi, va veni și rândul Crinei și a lui Oleg. Bunică-sa era bătrână, deci înțeleaptă și răbdătoare. Va mai putea aștepta o oră.
— Scumpo, lasă biscuiții deoparte, și du-te și te culcă. Mihai intră nonșalant în încăpere, în timp ce-și așeză telefonul pe masa de sticlă, și șterpeli un biscuit din bol. Mă ocup eu de Oleg.
— De ce? Întrebă nedumerită, privindu-l de jos. Te-ai răzgândit și nu o mai duci pe Dalia la Anastasiu?
— Nici pe departe, îi răspunse mușcând cu poftă din dulce. Vine el și-o ia.
Mălina se uită la el mirată.
— Cum așa?
— A trebuit să plece de dimineață până la Suceava, și cu toate că voia să ne spună de mult chestia asta, a tot uitat. Prima dată a crezut că ar fi bine să o duc eu, dar cum nu știu să ajung la Sinaia, a zis că o ia el. A fost fericit când a aflat că nu am plecat.
— De ce tocmai la Sinaia? Parcă era vorba să meargă în București.
— Nu știu dacă ți-am spus vreodată, dacă nu, afli acum; părinții lui au o pensiune de trei margarete acolo, și cum fiind în plin sezon, cei doi Temeși au nevoie de el acolo. La munte fiind frumos și cald, a zis că ar fi păcat să irosească o vreme atât de frumoasă pe un oraș aglomerat și în continuă mișcare.
— Cum crezi că va reacționa? Întrebă, foindu-se agitată pe scaun, și privind atentă cum Mihai își luă și el un loc, și-l trase în fața ei.
Era ferm convins că Dalia va rămâne precum o statuie când va auzi vestea pe care va trebui să o primească. Tenul alb pe care-l avea și paloarea pe care o va mai privi când va auzi, o va putea ajuta foarte mult să fie asemănată cu o statuie. Una mișcătoare, prin care-i va curge sânge și-i va bate o inimă.
— Dacă nu bine, măcar să privim partea plină a paharului. În alea câteva ore cât vor fi singuri cuc, Dalia va avea timp să se obișnuiască din nou cu el.
Mălinei nu-i venea să creadă ce turnură luase situația. Văzu, înainte de-a părăsi ieri camera Daliei, felul cum reacționa tânăra atunci când Mihai o trimisese să-l sune pe Anastasiu. Dalia deja știa la cine să se aștepte, plus că zgomotele și rugămințile pe care le auzea din sufragerie, nu erau ușor de ignorat. Nu știa de ce reacționă așa când auzise că va trebui să se ducă la el, dar presupusese pe moment că pur și simplu nu voia; se părea că era mai mult decât atât. Și cu toate că murea de curiozitate să-l întrebe pe Mihai ce, preferă să nu deschidă acest subiect, decât atunci când vor fi singuri.
— Păi, când ajunge? Ca să știu să pun mâncarea în frigider.
— Mâine dimineață. Și, dă-le naibii de sandwich-uri și de pateuri! Oricum, nu o să accepte să ia ceva cu el. E mult prea mândru. Știind că Mălina dorea să spună ceva în legătură cu bolul de pe masă, vorbi peste ea. Și de biscuiți nici să nu se atingă.
Tânăra îl privi cum mai șterpeli încă un biscuite de pe masă, de parcă ar fi un copil care se bucură de lucruri mărunte dar uriașe. Dacă nu ar avea înălțimea, anii pe care-i arăta de multe ori – douăzeci și nouă –, mustața, barba și ciocul pe care și le lăsase, nici nu ai zice că era bărbat în toată regula. Se comporta mai ceva ca un copil, și acest lucru, de multe ori, îi umplea Mălinei inima de dragoste și fericire.
Lăsând bucuriile la o parte, tânăra reveni la realitate, și la o curiozitate pe care nu prea reaușea să și-o stăpânească; măcar acestă întrebare să nu-i mai bântuie gândurile. 
— Mihai, vreau să te întreb ceva. Mălina se eschivă puțin înainte de-al privi în ochi, bărbatul prinzându-i mâinile într-ale lui, parcă făcându-i curaj.
— Ce te apasă? O întrebă, privindu-i ochii gri și obosiți.
"Gata cu atâta muncă, gata cu atâtea ore state în picioare pentru nimic. În astea două zile cât stau acasă, nu o să se mai atingă de nimic ce ține de curățenie sau gătit." Își propuse, ferm convins să o facă să-l asculte, dacă nu, să o oblige.
— De ce ai atâta încredere în el, încât să-ți lași sora pe mâinile lui, mai ales la atâția kilometri distanță? 
Mihai stătu câteva momente pe gânduri, dar știind că nu avea nici un motiv să o facă, o spuse pur și simplu.
— Poate o părea ceva absurd și ciudat, dar crede-mă, iubito, am mai multă încredere în Anastasiu, decât în proprii mei părinți, spuse privind peste umărul ei, la cerul senin, fără pic de nori.