duminică, 22 iunie 2014

Subiectul discuției: Modul cum am început să scriu & Cronica poveștilor mele

Modul cum am început să scriu

Experiențele pe care le-am avut de-a lungul anilor cu prietenii, școală sau în alte lucruri, pot spune că nu s-au comparat în vreun fel cu cea din scris. Poate unii vor considera o prostie ceea ce-am spus mai sus, dar nu am simțit atâta tensiune, nu am trecut prin atâția nervi și nu m-am bucurat atât de tare când vedeam că ceea ce-mi propuneam cu o poveste, îmi reușea, și când vedeam că duceam la bun sfârșit un capitol. Dar, probabil, vorbesc prostii comparând acele experiențe cu aceasta, dar, pe moment, nu am găsit altele mai potrivite. 

Mi-am început activitatea cu scrisul prin 2011, pe 13 iunie mai exact, și să fiu sinceră, la momentul respectiv, nici măcar nu știam de ce voiam să scriu. Cred că mai mult o făceam pentru că voiam să văd cum e să-ți creezi o lume a ta, să văd dacă-mi reușește, și la drept vorbind, îmi doream cititori – și la cât de fraieră eram atunci, numai păreri bune, laude, ridicări în slăvi vedeam în fața ochilor. La paisprezece ani ce să-i ceri unei persoane care lua în râs literatura; da, nu-mi e rușine să recunosc, nu dădeam doi bani pe cărți, mă feream de ele ca de ciumă, și nu înțelegeam de ce oamenii ar citi. De ce ar mai face-o!
Asta a fost adevărata maturitate pentru mine, faptul că am reușit să-mi deschid ochii cu adevărat, că dintr-un lucru pe care-l detestam, am ajuns să depind de el, și să nu-mi pot imagina viața fără cărți și fără mica mea bibliotecă. 

Cât am fost mică citeam doar două cărți, Păcală, și o carte de poezii atât de veche, încât atunci când o deschideam, îmi era frică să nu se rupă paginile. Prima, încă o mai am în biblioteca din sufragerie, dar de a doua, mă cam îndoiesc că se mai află prin apartament. Lucrurile astea se întâmplau pe la vârsta de nouă până în doisprezece ani – cred. Țin minte că le citeam au atâta înflăcărare și cu atâta entuziasm, de parcă aș fi făcut-o pentru prima oară, cu toate că știam din Păcală cam fiecare acțiune care urma. 
Odată cu înaintea în vârstă, cu anturajele pe care mi le făceam, faptul că în loc de citit ieșeam afară și-mi pierdeam ziua degeaba, făcând mai nimic, m-a determinat ca dintr-un lucru ce-ar fi putut deveni o adevărată pasiune la vremea accea, să consider că ciuma și holera acoperă acele file de cărți. Eram o mare prostănacă pe atunci, și mă bucur că, într-un final, ochii mei s-au deschis cu adevărat și au revenit la pasiunea de altădată. 

Cel mai mult mă bucură faptul că, prin revenirea la literatură, am început să și scriu și, cum spuneam mai sus, cu toate că o luam mai mult în râs, nedorind nimic serios, tot am făcut-o. Acum, trecând trei ani – și câteva zile chiar – acea joacă, acele înhăitări după faimă și acea veșnică laudă – pe care acum știu că nu o meritam –, s-au evaporat precum o face apa pe un trotuar încins. 

Pot spune că acum sunt înhăitată după perfecțiune, și cam greu reușesc să mă mai mulțumesc cu ceea ce pun în word. Am devenit o maniacă a detaliilor, a descrierilor cât mai amănunțite, deoarece – în mintea mea – îmi doresc ca cititorii care mă urmăresc să aibă imaginea pe care o au ei în cap, cât mai apropiată de cea a mea. Poate acest lucru nu e printre cele mai bune, de multe ori mi s-a spus că am prea multă descriere, unii cititori nu apreciază lucrul ăsta, și ar trebui să le mai scurtez. Bun, zic, o fac, dar nu știu ce să scot, deoarece dacă o fac, ceea ce pe unii îi face fericiți, pe mine mă întristează. Și nu se aplică vorba aia? Sper să mi-o amintesc bine: întâi trebuie să fie scriitorul mulțumit, apoi cititorul? Înțeleg, trebuie să te pliezi într-un fel pe ceea ce vor cei ce te citesc, dar până la urmă cine scrie, ei sau tu? Am întâlnit și eu povești ale unor scriitori care nu-mi plăceau cum își așezau ideile, dar niciodată nu i-am criticat, deoarece poate unii apreciază ceea ce eu nu. 
Cu timpul, cine știe, poate voi ajunge să mă mulțumesc pe mine, și să zâmbesc mai mult decât câteva minute atunci când termin o frază, un fragment, un capitol, sau chiar o carte întreagă.

Cel puțin sunt fericită că am început să privesc cu adevărat ceea ce înseamnă scrisul, iar mai jos am încercat să vă fac o mică cronologie a poveștilor pe care le-am scris eu. Nu la toate, ci la cele la care le mai amintesc detaliile; plus un mic fragmențel din cele pe care le mai am în calculator. În felul ăsta, poate se observă acea evoluție pe care am acumulat-o în acești trei ani de când tot mă zbat să mă perfecționez. 

Cronica poveștilor mele

Imediat după ce mi-am făcut cont pe Wattpad, o platformă dedicată scriitorilor anonimi, la câteva ore mi-am început prima mea poveste. Și cum cei care mi-au făcut cunoștință cu site-ul au fost vampirii – căutam povești cu aceste creaturi, și astfel am dat peste O poveste cu vampiri –, startul meu a fost dedicat tot vampirilor. Cum să nu se întâmple lucrul ăsta, când în perioada aceea era obsesia pentru ei, pentru Twilight și pentru tot ce ținea de vampiri? Fiind prima poveste, chiar nu am cum să-i uit numele sau ce se întâmpla prin ea, și astfel a luat naștere Și vampirii au suflet, o poveste care la vremea respectivă se dorea a fi ceva original, ceva propriu, fără vreo influență anume, dar oricât aș fi vrut eu lucrul ăsta, multă lume de pe Wattpad m-a contrazis vehement. Personajele principale, Rosalinda Ana Dumitrescu și Filip – nu-i mai știu numele de familie –, o muritoare româncă și un vampir francez, se întâlnesc și se îndrăgostesc unul de celălalt. Și aici încep toate chestiile interzise, faptul că tatăl ei era împotriva lui, iar din pricina lui a început toată acțiunea, dar și a faptului că tatăl ei era strigoi, primul din rasa lui chiar. Nu voi sta să povestesc prea multe despre ea, ci doar voi mai spune că, singurul lucru original din acea poveste – la momentul respectiv – era că Filip fusese distrus; să nu spun mort, deoarece oricum era. Plus că a fost singura poveste pe care am și terminat-o.

A doua poveste a fost ceva cu extratereștrii, Pământ închiriat, mai exact, dar voi povesti mai multe mai la sfârșit, deoarece am rescris-o, și acum e penultima poveste (re)începută. 
Au mai urmat Înflorind dreptate, care spunea viața unor criminali ce-și căutau – culmea! – dreptatea, și care răpiseră doi adolescenți ce nu se suportau, din cauza faptului că-i văzuseră omorând pe cineva.
Am scris și horror – o mică tentativă – cu o fetiță dintr-un orfelinat, care descoperă cu timpul ororile ce se înfăptuiau acolo, și reușește să scape, dar care, într-un final, Oedip tot moare. Povestea tot nu a fost terminată, dar dacă aș fi făcut-o, așa s-ar fi terminat. Micul fragment pe care l-am ales dintre cele cinci capitole pe care le-am scris, fără să-l corectez, fără nimic, este mai jos.

"Mâna dreaptă era mâncată până la os, degetele lungi şi subţiri fiind aruncate la câţiva centimetrii distanţă, în timp ce cu fiecare secundă care trecea, corpul fetei devenea tot mai mic. Îşi băgă botul alungit în pieptul fetei, fără nicio azitare îi scoase organele afară, şi îi mestecă bucăţi din inima fragilă şi din plămânii moi. Peisajul era macaru şi înfiorător. Organele erau rupte şi dezlipite de oase. Ciorile croncăneau din copacii alăturaţi, fiind cu ochii aţintiţi la ceea ce se întâmpla jos. Pe rând, una câte una începea să se ridice în aer, croncănitul devenind tot mai puternic în timp ce zburau în cerc deasupra celor de la sol."

Ceea ce-am scris mai sus a fost dintr-un vis al fetei.

Următoarea la rând a fost, cred, Un deceniu plus cinci, mai nou purtând numele de Influență peste ani. Ea spunea povestea unor tineri, Cozette Hesiana Racokzy și Ivan Miles Ravenwood, dintr-un orășel uitat de lume din America de Nord, care, cu toate că erau prieteni foarte buni, aveau vieți foarte diferite. Ivan era actor la un teatru și pictor amator, în timp ce Cozette – la cei douăzeci de ani ai săi – încă era ținută sub papuc de către părinți și nu avea voie să facă mai nimic. Povestea a fost una, oarecum, Fantasy, deoarece restricțiile Cozettei se datorau faptului că familia Racokzy trăia sub influența unui blestem făcut de Andrei, străstrăbunicul fetei, înainte să moară. Acesta fusese general în Al Doilea Război Mondial, și cât luptase pentru România, era obsedat de un lucru: faptul că el se sacrifica pentru familia lui, iar ei nu făceau nimic. Așa a ajuns să fie obsedat de numele de familie pe care-l purta, ajungând la concluzia că: urmașii mei trebuie să facă tot posibilul ca numele să meargă mai departe, că de nu, totă generația respectivă va pieri. Cozette era restricționată din cauza fratelui ei mai mare care refuzase să poarte numele familiei, și plecase din orășel, iar cum tatăl Cozettei era singurul nepot al generalului, ea fusese singura opțiune pentru a duce numele mai departe, și de-asta o fereau de toată lumea. Își doreau pe cineva bun pentru ea. Nici pe aceasta nu am terminat-o, dar sfârșitul ar fi fost următorul: Cozette ar fi murit, iar fratele ei ar fi acceptat numele de familie. 
Un mic fragment mai jos:

"Își revenise cât de cât în fire, după ce simți aerul revigorant ce-i intra în piele. Parcă era o gură proaspătă de apă într-un deșert arid plin numai cu uscăciuni. Ochii îi avea strâns închiși, lăsând vântul să-i inunde părul proaspăt pieptănat. Corpul începea să-și revină în fire, iar rochița vaporoasă nu-i mai folosea drept apărare împotriva aerului. Era atât de bine, și atât de plăcut, încât și-ar fi dorit să uite de tot și de toate, și să se piardă pentru totdeauna în prospețimea aceasta divină de care nu se mai sătura. Dar nu putea visa pentru totdeauna la ceva ce nu putea fi posibil, așa că reveni la realitatea amară."


Am revenit cu Pământ închiriat, o versiune mai nouă a vechii poveștii, cu mult îmbunătățită. Această poveste spune viața oamenilor după invazia extratereștrilor, a trenienilor, mai exact. Își duceau viața în buncăre, împreună cu santinelele din Anatolia, o rasă ce era obligată, printr-un pariu, să ajute omenirea. După o perioadă, anatolienii și-au dezvăluit un proiect la care lucrau, mai exact Zona izolată, un loc amplasat în munți, care-i va proteja de trenieni, până ce vor putea să anunțe anatolienii, pentru a-i duce teferi pe planeta lor. Povestea o am în calculator, o scriu, îmi place ce iese și este printre singurele povești la care ideea încă-mi surâde mult de tot.

" — Taci și ascultă-mă! De-ar fi știut der (tata, în limba anatoliană) ce faci, te-ar fi scuipat între ochi, de cum te-ar fi văzut. Știi foarte bine că în ochii lui astfel de grade sunt importante, precum sunt toxinele pentru plante, adică nefolositoare.
    — De-aș fi în locul tău, aș înceta.
    Fața începea să i se înroșească puternic, se abținea cu greu să nu o plesnească peste față, pumnii avându-i puternic strânși, tendoanele amenințând să plesnească, la fel și venele ce ieșeau îngrozitor de mult în evidență de sub pielea albă și netedă, aproape translucidă. 
   Dovredius pricepea de ce fata continua să vorbească, nebăgând în seamnă nimic din ceea ce pe chipul lui prindea amploare. În mod normal, dacă unul dintre soldații lui i-ar fi vorbit în felul ăsta, l-ar fi izbit de toți pereții de nu s-ar fi văzut, lucrul ăsta neînsemnând nimic pe lângă ce tratament ar fi primit în următoarele zile. Poate considerau că aici nu mai era ca pe Anatolia, și nu mai dispuneau de instrumentele de tortură pe care le aveau acolo, dar niciodată să nu subestimeze un nebun, atunci când își punea ceva în cap. Dar cu ea era cu mult mai greu, ținând cont că dacă i-ar fi făcut ceva rău, vinovăția pe care l-ar fi cuprins, l-ar fi urmărit mulți ani de acum încolo. Oricât de mult își dorea să o vadă ascultându-i ordinele măcar pentru o singură dată, fără să bombăne, nu putea să aplice la astfel de metode când venea vorba de ea. Nu putea și punct.
   Se ura pentru asta, pentru singura slăbiciune pe care o avea.
   — Și cum nu ești, nu poți face nimic în privința asta. Spuse, îngustându-și ochii la el.
   — Știi foarte bine, Aliona, că nu a fost ideea mea de-a te lua cu mine aici, der cred că nu conștientizează deloc pericolul care te paște fiind într-un loc ca ăsta, acum când trenienii au pus stăpânire pe mai toată planeta."


Am și un trailer la ea; este singura poveste la care i-am făcut așa ceva.



A urmat Cruciada fericirii, cu doi îndrăgostiți ce plecaseră din Franța pentru a-și lărgi orizonturile, și se stabiliseră în Glendale, Arizona. Nu am apucat să scriu mare lucru la ea, și regret că nu am salvat-o în calculator. Am scris și Pigmentul lebedei, care spunea povestea unei tinere din Iași, Dalia Larion, ce nu se înțelegea cu nici un chip cu părinții ei, și care fusese nevoită să plece pe parcursul verii cu Anastasiu Temeși la părinții lui la o pensiune din Sinaia. La fel ca și Cruciada fericirii, nu am scris mult la ea, și nici nu am salvat-o de pe Wattpad, dar îmi plăcuse mult povestea și ce ar fi trebuit să urmeze în ea.  

Iar ultima este Brândușa, denumită una dintre nimfe. Nu spun nimic despre ea, deoarece o puteți găsi pe blog. Momentan are doar prologul. 

Acum că stau bine să mă gândesc, nu știu cât de bine se poate observa evoluția mea, deoarece fără fragmentele poveștilor de la început, este cam greu să-și dea cineva seama. Cert este că, până să ajung acolo unde-mi doresc, mai este mult, mult de muncă. Dar nu mă descurajez, fiindcă îmi place mult prea mult ceea ce fac.