duminică, 4 mai 2014

Cartea diavolului

Categorie: Mistery/Dramă

* * *
Scările aveau o formă ciudată, cel puțin așa dădeau impresia de fiecare dată când Alexandru le privea sceptic de la bază, uitându-se cu neîncredere tocmai sus, la capătul acela atât de îngrozitor de greu de ajuns. Lemnul nu scârțâia niciodată când își așeza temător un picior pe prima treaptă, și nici nu se întâmpla să alunece din cauza lustruirii lui la intervale de două zile; și cu toate acestea, înghițea în sec de fiecare dată când era nevoit să le urce. Pentru că nu știa niciodată ce s-ar putea întâmpla.
— Domnule Popovici, aveți nevoie de ajutor? Vocea mult prea familiară cu care se obișnuise – ar putea spune, chiar din prima clipă în care ochii îi arătaseră pentru prima dată minunățiile vieții –, îi mângâie blând urechile încadrate de părul negru, lung și ondulat.
Alexandru vru, pentru propria-i siguranță, să renunțe la politețuri măcar pentru acel moment, dar cum, din obișnuința ce nu-l lăsa să fie un nesimțit, se întoarse. Încercând să nu se crispeze din cauza piciorului ce-i pulsa cu gravitate, afișă un zâmbet ce menea a fi liniștitor, și i se adresă cu mult calm bătrânului.
— Pedro, nu te deranja, mă descurc, spuse, privindu-i cu blândețe chipul brăzdat de riduri adânci. Îi zâmbi pentru a-și întări spusele.
Pășii pe prima treaptă și simți cu groază cum coapsa parcă i-ar fi luat foc din cauza săgeților de durere ce i se înfigeau în carne, flămânde de adăpost. Trase adânc aer în piept, încercând să se relaxeze, dar își dădu seama că acel lucru nu se va întâmpla decât în momentul în care greutatea corpului său nu va mai depinde atât de mult de picioare. Trebuia neapărat să se așeze pe un scaun, dar știa că o va face doar în momentul în care se va ști în intimitatea camerei lui. Departe de ochii îngrijorați ai celorlalți din casă.
Pedro își dădu seama de grija și iubirea pe care i-o purta tânărul de atâta timp, nedorindu-și să-l sperie în legătură cu suferința pe care și-o ducea în spinare de mai bine de trei luni. 
Parcă și Dumnezeu îi plânge agonia diavolească prin care trece, se gândi cu amărăciune bătrânul, în timp ce se grăbi să-l prindă de subraț, văzându-i mișcările periculoase pe care le făcea. 
Mai în toate zilele primăverii, plus aceste două săptămâni în care vara încerca să-și intre în grații, plouase cât nu se întâmplase în tot anul trecut. Iar acest lucru îi agrava și mai mult starea de sănătate și așa precară. 
— Ți-am spus că mă descurc și singur, mormăi Alexandru, încercând să se desprindă din strânsoarea bătrânelului.
— Iar eu nu știu de câte ori ar mai trebui să vă reamintesc că pentru asta sunt aici, comentă bătrânul, în timp ce îl susținu cât de bine putu pe băiat. 
Treaba cu urcatul și coborâtul scărilor nu se mai compara cu bucuria trăită în copilăria atât de fericită și împlinită a lui Alexandru. Să faci acest sport extrem, încărcat cu povara durerii pe care o ducea el în fiecare zi, nu era deloc un lucru ușor. Faptul că oamenii buni, blânzi și iubitori primeau lucruri pe deplin nemeritate, îi făcură pe mulți cunoscuți ai familiei Popovici, să se întrebe de ce Dumnezeu se gândi să-l pedepsească tocmai pe el cu acea amărăciune. Nu era corect; niciodată nu va fi, și cu toate că paralizia temporară pe care o căpătase își eliberă din strânsoare, lăsându-l să-și controleze picioarele, nici măcar o fărâmă din ce avea, nu merita. Unii membri ai familiei ajunseseră la concluzia că ar fi fost mai bine ca Dumnezeu să-l fi luat imediat după accident, decât să-l lase cu un chin pentru tot restul vieții. 
— Nu cred că această încredințare era menționată în momentul în care tata te-a rugat să ai grijă de mine și de Crina.
Alexandru mai urcă o treaptă a suferinței, chinul săgetându-i fiecare bucată din el – de la degetele lungi de la picioare, până în vârful celui mai lung fir de păr din cap.
— Erați mult prea mic, domnule, ca să vă amintiți spusele părintelui vostru. Pedro se opri câteva secunde, observând oboseala acumulată pe chipul tânărului, transpirația îmbibându-i părul de la tâmple.
Alexandru inspiră și expiră se câteva ori, înainte de-a se întoarce cu fața spre bătrânul care făcea eforturi să-l ajute să ajungă în dormitor. Zâmbi obosit când Pedro se uită la el cu fizionomia lui blândă, și i se adresă cu acceași atenționare pe care o făcea de cel puțin doi ani încoace.
— Bătrâne, faci parte din familie, nu trebuie să insistăm pe politețuri pe care eu nu le merit, spuse acesta gâfâind, văzând că Pedro dădea negativ din cap.
— Este singura avere pe care v-o pot dat, pentru tot binele pe care mi l-a făcut domnul Popovici de-a lungul timpului, i se adresă bătrânul, privind stânjenit lemnul scărilor.
Tânărul își amintea foarte bine tot ceea ce-i povestise bunica lui în urmă cu cinci ani, când devenise curios de trecutul lui Pedro. Cum părinții lui muriseră la doi ani după nașterea lui și la cinci luni după cea a Crinei, singurul sprijin pe care cei doi copii Popovici îl avură, fuseseră umerii celor doi – bunica Mara și bătrânul Pedro. Parcă întreaga scenă i se desfășura în fața ochilor, ca și cum s-ar fi întâmplat în urmă cu doar câteva minute.
* * *
Cu câțiva ani în urmă 
Băiatul de cincisprezece ani se pregătea fericit și entuziasmat să parcurgă cei câțiva kilometri cu bicicleta până la pădurea din afara orașului, știind că acolo va găsi ultimele plante care-i mai trebuiau proiectului de la ora de biologie.
Teneșii negri și uzați, îmbibați cu apă, scârțâiau pe parchetul de pe hol, acest lucru atrăgându-i atenția femeii ce croșeta în sufrageria luminată doar de multiplele lumânări, amplasate pe mai toate locurile posibile.
— Alexandru, dragule, tu ești? întrebă, neluându-și ochii de la lucrul de mână, întorcând fularul pe față și pe spate, verificând dacă, într-adevăr cum spunea Crina, culorile erau așezate frumos.
Neștiind dacă să tacă sau să-i răspundă – oricum bunica știa că era el, și chiar dacă nu o făcea, mai târziu o să-l tragă la răspundere deoarece a lăsat-o să vorbească de una singură –, trase adânc aer în piept și se resemnă. Pășii neîncrezător în încăperea unde parfumul dulceag al bătrânei îi provoca furnicături la nas, și-și ascunse foarfeca la spate, privind-o cum degetele îi dansau, meșterind.
— Pune pe masă ce-ai ascuns la spate și așează-te lângă mine, spuse, privind în continuare încruntată la andrelele ce se mișcau în mâinile ei mici.
Alexandru oftă, dându-și ochii peste cap exasperat în timp ce se gândea ce scuză să mai inventeze pentru escapada lui neanunțată. Pe lângă faptul că nu înțelegea niciodată cum reușea să observe ceea ce ascundea, fără ca măcar să se uite la el, minciunile pe care i le mai povestea uneori, erau cu ușurință depistate de mintea energică a bătrânei.
Observând cu coada ochiului cum băiatul se așeză lângă ea, încercând să nu-și arate bosumflarea, bătrâna Mara își permise să schițeze un mic zâmbet într-un colț al gurii. Rar o făcea de față cu el când nu merita, dar asta nu însemna că nu-și putea permite să nu o facă pe ascuns.
Alexandru asculta concentrat picăturile de ploaie care se loveau de obloanele de pe terasă, gâdilându-i cu multă bucurie urechile. Iubea ploaia, ar fi stat înconjurat de acele picături ce coborau hotărâte din norii furioși, până i s-ar încreți toată pielea. Dar bunica nu-l lăsa, deoarece era un copil sensibil, așa că răcea cu ușurință. Și cu toate astea, prefera să-l lase măcar odată afară, chiar de-ar fi făcut și pneumonie după. Pentru el merita acel sacrificiu; pentru plăcerea minusculă de-a se juca câteva minute afară.
Bunica Mara tuși, atrăgându-i atenția băiatului la încălțămintea ce aducea cu ea mizerie, uitându-se pentru prima dată în direcția lui. După ce-l văzu descălțat – șosetele plângând de la atâta apă acumulată –, bătrâna spuse cu vocea aproape șoptită.
— Ți-a mâncat pisica Crinei limba, băiete?
Alexandru oftă din nou, știind că în acea zi nu va mai ieși afară deloc, iar acest lucru îl întrista mai mult decât dacă i-ar fi spus direct că nu avea voie să o facă. Însă ea prefera să-l chinuie, deoarece nici nu era nevoie să mai deschidă gura să-l întrebe unde se ducea, deoarece ea aștepta doar răspunsul lui.
— Nu, bunico, răspunse, într-un final, privind flacăra unei lumânări din față, cum se juca în bătaia ușoară a brizei care intra cu ușurință prin geamul întredeschis din față. Mă gândeam dacă să mă duc direct în camera mea, sau mai am vreo șansă să merg în pădure.
Soacra mamei lui își lăsă lucrul de mână, conștientizând că în momentul de față băiatul era o prioritate mult mai mare, și se întoarse pe jumătate înspre el, umerii subțiri și înguști protestând la poziția cam incomodă. Îi privea cu gingășie trupul atletic, care în viziunea ei era mai fragil decât petalele florilor, și oftă zâmbind.
— Scumpul meu Alexandru, încercă să-l împace, vorbindu-i și mai blând decât o făcea de obicei, pe vremea asta nu aș lăsa nici un câine afară, darămite să-i dau voie nepotului meu.
Alexandru se uită încruntat în față, bătrâna observându-i profilul cum se schimonosește vizibil la cuvintele ei, și-i auzi glasul cum încerca să rămână pe aceeași lungime de undă ca și al ei.
Nu vrea să mă supere, dragul de el, se gândi bătrâna, zâmbind în sinea ei mulțumită de grija pe care i-o purta. Îl lăsă să vorbească, cu toate că știa că până la urmă tot ea va avea ultimul cuvânt de spus.
— Bunico, eu am un scop, spuse ferm hotărât. Câinele nu are de ales când o face, dar eu îmi doresc foarte mult acest lucru. Proiectul de la biologie e foarte important pentru media mea finală. Glasul i se ridică puțin mai sus decât și-ar fi dorit el, dar spera din tot sufletul ca bunica să nu observe acel lucru.
— Știi că niciodată nu ți-am contestat interesul pentru școală, și sunt mândră și fericită când văd strădania ta, dar când nu se poate, e mai bine să o lăsăm așa. Își ridică sprâncenele rare și continuă, prefăcându-se că nu observă privirea în contradictoriu a băiatului. Mai ai două săptămâni până să-l predai, vei avea timp berechet să-l termini.
Alexandru Popovici încercă cu greu să nu se milogească din nou în fața ei, știind că dacă ar face-o, tot nu ar rezolva nimic. Avea bătrâna o putere asupra lui, pe care nu reușea să o înțeleagă deloc. Cu toate că nu vorbea răspicat în fața lui, nu-i aplica pedepse când greșea sau se trezea din când în când cu vreo notă mică de la școală, ea știa mereu cum să-l prindă, în așa fel încât tot ea să câștige la final. O ura și o aprecia în același timp pentru capacitatea ei de-al manipula cu ușurință.
Mulți băieți de la liceu spuneau că era un pămpălău că tot făcea ce dorea ea, respectându-i cu strictețe ordinele și cerințele pe care le primea din partea ei, dar aceștia nu știau deloc cum era bunica lui. Uneori se întreba dacă nu cumva familia lui nu trăia într-o perioadă greșită, deoarece de multe ori ajungea la concluzia că ar trebui să se inventeze cât mai repede o mașină a timpului, pentru a-și trimite bunica în trecut. Anii 1800 ar fi perfecți pentru autoritatea și strictețea pe care i-o impunea lui, dar și Crinei. 
Avea cincisprezece ani, majoritatea prietenilor lui fumau, se îmbătau cât era ziua de lungă, iar el nu pusese gura pe o țigară nici măcar în joacă. Se simțea într-un fel prost deoarece nu era în rând cu colegii și camarazii lui, dar știa că dacă ar face-o, într-o bună zi ar regreta amarnic. Mara Popovici afla pățaniile pe care le făcea, chiar de dinainte ca el să se trezească la realitate și să își dea seama ce tocmai provocase. Cel mai tare îl supăra faptul că-l făcea să se simtă atât de prost, încât se învinuia mai tare decât ar fi trebuit să o facă.
Pedro intră în sufragerie cu o tavă plină cu biscuiți făcuți în casă, mirosul lor alungându-l – în sfârșit – pe cel de liliac pe care-l transmitea parfumul bunicii lui. Pantofii lustruiți, din piele, pe care-i purta bătrânul, scoteau un zgomot pe parchet, armonizându-se cu picăturile de ploaie ce cădeau pe terasă. După ce Pedro așeză tava de argint pe măsuța dintre cei doi, se evaporă ca și cum nici nu ar fi fost acolo.
Alexandru privi umbra bătrânului ce de-abia se mai observa, în timp ce intra în bucătărie, făcându-și de lucru ca de obicei. De nu l-ar fi văzut pe Pedro, nu s-ar fi gândit la întrebarea care-i năzărise în cap de ceva vreme. Ce trecut avea Pedro? Cum era de origine mexicană, singurul lucru pe care-l știa în legătură cu el era faptul că venea din Acapulco și că ajunsese în România cu ajutorul tatălui său. Mereu îl fascinaseră misterele, secretele pe care le ascundeau oamenii de cei din jur, și cum se întâmpla ca mai niciodată ceea ce încerca să deslușească el, nu se nimerea în niciun caz. Era extaziat când avea privilegiul să i se destăinuie un secret!
Știind că afară nu va mai ieși în acea zi, luă cu poftă un biscuite de pe tavă și se întoarse curios cu fața spre bunica lui ce-și reluă lucrul de mână. Pe bătrân nu avea curajul să-l întrebe, deoarece se gândea că probabil nu ar fi dornit să-i povestească, așa că se rezumă la bunica lui; era sigur că știa ea ceva în legătură cu Pedro. Dacă nici ea nu va fi de acord să-i povestească, atunci tot va găsi el o cale să deslușească acea enigmă de care se tot lovea.
— Aș avea o întrebare să-ți spun, spuse, apropiindu-se mai mult de măsuță, pentru a avea mai la îndemână tava cu dulcele atât de bun pe care-l pregătise bătrânul mexican.
Bătrâna îl privi uimită pentru un moment, deoarece s-ar fi așteptat ca Alexandru să rămână bosumflat pentru interzicerea pe care o primise, mai multă vreme. În schimb, îi zâmbi călduros nepotului ei, dând din cap în așteptarea curiozității care-i schimbase atât de brusc starea de spirit. Devenise și ea destul de interesată de ceea ce avea să o întrebe.
Alexandru își frământă degetele între ele, privindu-le scetic; acum că-i atrase atenție bunicii, nu prea mai era așa de nerăbdător să o întrebe. Se gândea că, probabil, ea îl va mustra pentru curiozitatea atât de nepotrivită pe care o avea asupra unui om ce era la mai puțin de o sută de metri distanță de ei. Dar nu prea avea ce face, știa că bătrâna îl va zăpăci toată ziua să-i spună, deoarece nu-i plăcea să-i ascundă nimic.
— De la un timp mă întreb ce l-a făcut pe tata să-l aducă aici pe Pedro, spuse apropiindu-se mai mult de ea, ca și cum ar încerca să micșoreze sunetele dintre ei. Ai idee de ce a ales să se stabilească aici?
Femeia își lăsă din nou lucrul de mână la o parte, luă ceașca cu ceai de pe scăunelul din dreapta ei, și înmuie un biscuite în lichidul chihlimbariu. Mușcă cu poftă din el și-l privi pe băiat în ochii verzi, scânteietori, oftând ușor nemulțumită. Era și normal să fie curios în legătură cu un om ce locuia cu ei de cel puțin douăzeci de ani, plus că la vârsta pe care o avea, astfel de curiozități apăreau la ordinea zilei. Bătrâna nu știa dacă era bine să-i spună ceea ce dorea el să afle, deoarece era viața bătrânului și numai el era în măsură să-i satisfacă curiozitatea sau nu.
— De ce nu-l întrebi pe el lucrul ăsta, dragule? spuse, într-un final, văzându-l pe bătrân cum intră în sufragerie, ducând cu el o vază plină cu flori de câmp. 
Știind că Pedro nu observă faptul că întrebarea adresată nepotului ei avea legătură și cu el, îi spuse:
 — Pedro, scumpule, nepotul meu a prins rușinea în vene, dar totuși e curios să știe un lucru legat de tine.
Bătrânul se întoarse cu fața spre cei doi, ridurile deja brăzdate pe mai toată fața se adânciră și mai mult atunci când auzise ceea ce spuse femeia. Se uită la amândoi, așteptând să audă ceea ce aveau de spus. Văzând că cei doi așteptau aprobarea lui, liniștea din jur fiind animată de ropotul ploii și de focul ce trosnea în șemineu, bătrânul zise, într-un final.
— Ce curiozități ar avea în legătură cu mine, domnul Alexandru, doamnă Popovici? întrebă, de-abia scoțând pe gură cuvintele.
Femeia nu înțelegea de ce tot continua să-i trateze atât de formal, cu toate că-i spusese în fiecare zi că nu era necesar să-i spună așa. De multe ori se bucura când era tratată cu atâta respect, dar imediat conștientiza faptul că cel care i se adresa în felul acela era un om mult mai în vârstă decât ea. Se simțea puțin stingherită.
— Dorește să știe ce te-a făcut să accepți invitația băiatului meu de-a te stabili în România, răsunse, privindu-și nepotul cum avea ochii ațintiți în pământ.
Pedro Herrera provocă o tensiune greu de suportat în liniștea mormântală care se așternu precum o plapumă în jurul lor, sunetele din jur fiind cu ușurință estompate din cauza jenei pe care o avea Alexandru asupra lui. Și cu toate acestea, bătrânul nu se simțea prost din cauza lucrului ăsta. Era ceva normal, și orice copil – nu trebuia să fie neapărat Alexandru – sau adult și-ar fi pus un semn de întrebare în legătură cu mutarea unui bătrân mexican, singur, într-o țară străină. Moartea îl putea aștepta și în țara lui, dar în urmă cu douăzeci de ani, nu se mai gândea așa.
— Dacă nu dorești să-i povestești tu, aș vrea să știu dacă ești de acord să-i spun eu, vorbi bunica băiatului.
Bătrânul nu mai stătu o clipă pe gânduri și spuse, zâmbetul afișat ascundea în spatele lui rușinea motivului plecării acestuia.
— Sigur, doamnă, nu am nimic împotrivă. Luă florile ofilite de pe masa de lângă fereastră și plecă în grabă, scuzându-se. 
Spre mirarea lui Alexandru, în liniștea dureroasă care se lăsă între el și bunica lui, auzi tocurile minuscule ale pantofilor bătrânului cum se îndreptau din nou spre sufragerie, ca mai apoi să treacă absent pe lângă ea, urcând scările spre dormitorul lui.
— Are nevoie de odihnă, încercă să-l împace bătrâna, văzând cum Alexandru privea holul trist. A muncit prea mult astăzi, continuă, știind că băiatul se învinovățea pentru retragerea bătrânului atât de bruscă în singura cameră unde intimitatea îl putea învălui cu voia lui.
Adolescentul oftă, simțind cum mâna caldă și mică a bunicii îl atinse cu delicatețe pe umărul osos.
— O să fie bine, spuse, după ce îl văzu întrocându-se cu fața spre ea, chipul neavând nici o expresie, acum fiind doar palid. E un om bun ce vrea ca toți din jurul lui să fie mulțumiți.
Știind că în spatele tristeții lui, curiozitatea încă nu se stinse și scânteia încă mai pâlpâia cu speranță pentru trecutul bătrânului, Mara Popovici începu să-i destăinuie motivul hotărârii bietului mexican. Trase adânc aer în piept, de parcă s-ar pregăti să-i spună o poveste de mult uitată, și începu, amintindu-și-o cu melancolie.
— După revoluția de la '89, când oamenii au putut pleca cu mai multă ușurință în străinătate, din cauza căderii comunismului, tatăl tău s-a gândit că, în sfârșit, el și mama ta își puteau face luna de miere. Lună care, de fapt, consta în două săptămâni. Acest lucru îl făcu pe Alexandru să zâmbească ușor. Cu ajutorul unor bani strânși de ei și din ce le-am mai dat noi și părinții Laurei, au ajuns să aibă suficienți pentru a pleca în Mexic. Țin minte că mama ta dorea foarte mult să viziteze acea țară, deoarece considera că era cea mai fascinantă din câte existau. De-asta și învățase spaniola atât de bine. Trecuseră câteva luni până au putut să-și obțină viza de plecare; îmi amintesc cu bucurie cum reacționase Laura când auzise de la tatăl tău că pot merge, în sfârșit, în Mexic.
— Nu te-ai gândit că, poate, s-au hotărât pe ascuns să rămână acolo pentru totdeauna? întrebă băiatul, uitându-se la ea, strângând curios din ochi, mici cute formându-se în jurul lor. Acolo era altă lume, puteau...
— În nici un caz, scumpule, îl întrerupse hotărâtă. Oricât de rău fusese pe timpul lui Ceaușescu, țara nu avea nici o vină pentru modul de-a dicta al acelui om. Ei își doreau doar să meargă și să se întoarcă. Atât. De-asta nici nu prea au stat mult într-un oraș. Singurul loc în care poposiră timp de o săptămână, fusese în Acapulco, acolo unde, din câte știi și tu, se afla Pedro.
— Cum au dat de el? 
— Se plimbau pe plajă, într-o dimineață, iar cum vântul bătea mult prea tare, oamenii nu mai ieșiseră ca în ziua precedentă să se bronzeze. Erau mult prea absorbiți de discuția pe care o purtau, pentru a mai fi atenți și la drum, până în momentul în care tatăl tău s-a îmiedicat de ceva. Sub un sac de pânză se afla ceva mare, primul gând care le-a trecut prin cap a fost faptul că cineva se gândise să-și arunce gunoiul tocmai pe plajă. Dar nu era gunoi, spuse, înghițându-și cu greu lacrimile, ceea ce-l făcu pe Alexandru să o privească cu ochii mirați. Bietul Pedro dormea acolo, singur, al nimănui.
— Acum înțeleg de ce nu dorea să spună nimic, zise în șoaptă, privind la covorul colorat, în timp ce mâinile le avea așezate pe genunchi.
— Și cel mai rău era faptul că nu era acolo din cauza lui, a faptului că poate era bețiv și familia nu mai suporta să trăiască lângă el. Bătrână dădu negativ din cap. Mama ta s-a speriat când l-a văzut, era foarte slab și pielea îi era uscată și murdară. Inițial voiau să treacă pe lângă el și să se prefacă că nu l-au observat, dar trebuie să știi că mama ta a refuzat cu vehemență acest lucru, spunându-i în continuare tatălui tău că ar trebui să se pună în situația lui. Avea în geantă două sandwichuri, iar când s-a aplecat să i le lase lângă el, Pedro s-a trezit speriat. Mama ta a încercat să-l împace, vorbindu-i grăbită în spaniolă, spunându-i că nu voia să-i facă nici un rău. După ce bărbatul s-a văzut împăcat cu ideea că ea dorea să-i lase ceva să mănânce, au plecat. Ziua următoare, printr-o nu știu care întâmplare, părinții tăi l-au găsit din nou pe plajă. Dar nu mai dormea, ci stătea pe un scaun vechi, privind marea absent. Imediat cum i-a văzut, s-a grăbit în direcția lor. Nici nu pot descrie, scumpul meu, modul cum mi-a povestit mama ta că era îmbrăcat!
— Mai bine las-o așa, o liniști Alexandru, cu o voce de-abia șoptită, uitându-se cu o privire fixă la limbile de foc ce se ridicau mărețe din șemineul din dreapta.
Bătrâna Popovici trase aer în piept, și continuă.
— Ținea niște bani în mână, voia să-i plătească sandwich-urile dăruite, și se tot ruga de ea când vedea că refuza să-i primească. Cedă, într-un final, când văzu expresia tatălui tău, plină de înțelegere. În schimb, știind că banii nu vor ajunge la ei cu nici un chip, îi întrebă dacă doreau să-i ajute în vreun fel. Spunea că știa Acapulco cu ochii închiși, deoarece se născuse la periferia lui, și hoinărise prin el în tinerețe, cât era ziua de lungă. Dar avu ghinionul să nu poată face nimic pentru ei, deoarece deja vizitaseră tot ceea ce era de văzut. Dar mama ta – fire curioasă la fel ca tine –, voia să știe cum de ajunsese în situația în care se aflase. La început era rezervat când venea vorba să-și povestească cauza, tot explicându-i mamei tale că nu era ceva ce o señora ca ea ar vrea să audă. Mama ta îi explicase că era pregătită și că oricum nu se aștepta la ceva frumos. Nimeni nu ajunge pe străzi din plăcere, îl liniști în acel moment, parcă dându-i curaj.
— Avea mereu ceva bun de spus, nu? Chiar dacă nu-și cunoscuse mama niciodată, amândoi murind la o vârstă la care nu-ți rămâneau amintiri, Alexandru știa că bunica lui mereu îi povestea câte ceva despre părinții lui.
— Da, puiule, încuviință, zâmbindu-i resemnată. De fiecare dată te făcea să te răzgândești și să înțelegi că viața merită trăită în orice situație în care te găsești. Pe Pedro l-a făcut să-și scoată vorbele din gură fără a sta pe gânduri. Îi povestea cum avea un băiat, soția și fiica lui fiind decedate din cauza tsunami-ului din '85. Băiatul l-a dat afară din casă fără vreun ban, după ce-i trecuse casa pe numele lui. Nu înțelegea de ce ajunsese la acea decizie, spunându-i că-l ura din tot sufletul pentru moartea celor două. Băiatul lui, Ricardo, era ferm convins că cele două muriseră din pricina lui Pedro, deoarece dacă ar fi fost de acord să plece în nord în vacanța de Crăciun, ele ar fi fost în viață și în prezent.
— Dar de ce a refuzat să meargă acolo, decizând să rămână în Acapulco?
— Din păcate, misterul ăsta este ascuns de ochii noștri, iar noi nu putem face nimic să-l forțăm pe bătrânul Pedro să ni se destăinuie, dacă nu dorește. Așteptă un moment, și apoi reluă. Tot încerca să-și caute de lucru, dar nimeni nu-l accepta nicăieri. A tot căutat timp de câteva luni, până ce și-a pierdut toată speranța pe care o mai avea, rămânând la mila oamenilor. De cinci ani tot trăia în felul acela, devenind, pentru el, un mod de viață normal și în perfectă ordine. Laura voia să știe de ce nu dorea să plece în altă parte, dar Pedro spusese ferm hotărât că Acapulco era singurul oraș din Mexic în care dorea să trăiască. Considera că în celelalte nu s-ar fi descurcat; pentru el mexicanii din afara locului unde s-a născut, erau toți niște străini gata să-l jumulească de viu.
— Cum a ajuns să vină în România? o întrerupse, în timp ce se gândi să mai ia un biscuite de pe platou.
— A fost ceva spontan, nimic neplănuit. Tatăl tău, care de-abia dacă deschise gura cât timp conversaseră cei doi, se gândi la acest lucru. Laura era sceptică, deoarece știa că pentru Pedro era ceva de neimaginat; aici era vorba de alt continent, nu de alt oraș. Plus că limba nu mai era acceași, iar Laura nu putea să stea mereu între el și oamenii cu care era înconjurat pentru a i se traduce ceea ce spuneau, sau viceversa. Chiar dacă nici unul nu se aștepta, bietul Pedro a acceptat, încrezându-se în părinții tăi chiar dacă nu știa mai nimic despre ei. Cum viza nu se obținea de pe o zi pe alta, Laura solicită una de urgență, explicând anumite motive neadevărate despre plecarea lui Pedro din Mexic. Au fost nevoiți să se întoarcă înapoi în țară, dar după cinci luni și ceva au revenit în Acapulco, la confirmarea celor de la ambasadă. Pedro a ajuns în sfârșit în România, și de atunci nu a mai dorit să se întoarcă în Mexic niciodată.
Alexandru privea gânditor pe fereastră, picăturile de ploaie împuținându-se în acea jumătate de oră de când se afla în compania bunicii. Băiatul nici nu observă silueta fragilă și uscățivă de lângă ușă, fiind prea absorbit de ceea ce tocmai aflase. Bătrâna Popovici îi zâmbi cu căldură lui Pedro, acesta plecând, ținându-și mâinile la spate. Doamna Popovici îi înflorise povestea atât de frumos, se gândi bătrânul, aruncând la coșul de gunoi ambalajul pastilelor pe care tocmai le terminase.
* * *
Înapoi în prezent
Tânărul, ce în urmă cu numai câteva zile împlinise frumoasa vârstă de douăzeci și trei de ani stătea sprijinit de biroul ce trona în mijlocul dormitorului, acesta fiind plin cu fel și fel de hârtii acoperite cu numeroase desene. Își trecu o mână peste fața obosită, închizându-și ochii, oftând la plăcerea liniștii de care avea parte. Piciorul încă îi mai pulsa din cauza efortului pe care-l făcuse, ceea ce-l îndrumă să se așeze pe scaunul din piele.
Ușurarea pe care o avu în momentul în care durerea se estompă, fu ca un plasture îmbibat în morfină. Strânse foile de pe birou, aranjându-le frumos unele peste altele, și le băgă cu grijă în sertarul din dreapta, nu înainte de-a scoate o carte, îmbrăcată într-o catifea vișinie. Nu era foarte mare, dar nici potrivită pentru buzunar, dar era perfectă pentru ceea ce o folosea. Chiar dacă avea o denumire destul de bizară, Cartea diavolului nu era chiar o carte, deoarece, atunci când o cumpărase de la anticariatul din centru, observă cu stupoare că paginile ei erau complet goale. Singurul aspect care denota faptul că nu era ceva apărut de curând, erau paginile îngălbenite la margini și mirosul straniu de ars.
Privi colțurile copertei, toate patru fiind acoperite cu un triunghi din fier auriu, având scrijelite niște semne ciudate. Îi plăcuse prea mult aspectul ei și faptul că era goală, nu-l deranjase cu nimic. Chiar și mai bine pentru el, va putea să scrie acolo și va fi ca și cum ceea ce va pune pe hârtie, va da impresia de vechi; cuvinte scrise de multă vreme.
Se bucură mult când observă că în momentul în care stiloul – o făcea exact ca pe timpuri – atinse prima pagină, scrisul nu dispăru după câteva secunde, exact ca în Harry Potter când acesta găsise jurnalul ce-i aparținuse lui Tom Riddle. Cum paralizia survenită în urmă cu un an, din cauza unui accident provocat în timp ce se afla în mașina unui prieten, îi suspendă ieșitul în lume, avu timp berechet să se gândească la fel și fel de povești. Mai în fiecare noapte îi veneau idei cât mai trăsnite; dragoni, monștri, lumi medievale, extratereștri sau protagoniști ai lumii reale. Și în fiecare, el era personajul principal, deoarece îi plăcea să se știe important, mai special.
Așa se născuse și lumea lui Jacari Raheen, un aventurier ce călătorea pe toate continentele, explorând locuri neîntâlnite până atunci de ochii oamenilor, îmbogățindu-se de pe urma vânzărilor ilegale de produse din India, China sau Turcia, și culcându-se cu fel și fel de femei, lăsându-le însărcinate fără ca măcar să-i pese. Cum povestea în care Jacari era stăpân suprem îi plăcuse cel mai mult, aceasta avusese privilegiul să fie așezată sub aripile protectoare ale copertelor vișinii, și sub denumirea misterioasă de Cartea diavolului.
În mintea lui Alexandru, fiecare poveste își avea finalul meritat, iar personajul principal nu trebuia neapărat să trăiască fericit la finalul fiecărei cărți, ci să-și asume responsabilitățile așa cum erau de cuviință. În lumea lui Jacari, acesta tâlhărise și omorâse oameni după pofta inimii, și cu toate că tânărul își iubea personajul extraordinar de mult, faptul că s-a gândit să-i ia viața într-un mod brutal – sfâșiat de tigrii și lei –, considera că merita.
Alexandru luă stiloul, băgă penița în călimară, și termină de scris cele câteva rânduri pe care le mai avea de pus.
...părul lung, negru precum tăciunele, era îmbibat cu o masă considerabilă de sânge, acesta amestecându-se cu firele aurii de nisip. Trupul, admirat de femeile care-i trecuseră prin pat, fu ciopârțit în zeci de bucăți, pielea de pe piept și picioare fiind jupuită, oasele ieșindu-i prin mușchii sfârtecați. Fața, cândva un exemplu al bărbatului dur și nemilos, avea tăieturi adânci și linii roșii pe fiecare bucățică de piele. Jacari Raheen, mândrul bastard, tâlhar temut de fiecare negustor care-i ieșea în cale și criminal cu sânge rece, băiatul ce poposise în urmă cu zece ani pe un vapor ca ajutor de bucătar în căutare de aventură fără margini, își găsi sfârșitul fix în ghearele a ceea ce iubea cel mai mult. Animalele sălbatice. 
Pe ultima pagină, în colțul dreapta jos, scrise anul în care personajul lui își găsise sfârșitul. 26 mai 1790. Pentru Jacari era ziua morții lui, dar pentru Alexandru era o zi ca oricare alta, în afara faptului că anul era mult prea îndepărtat; 26 era mâine, luna era acceași, anul 2013. 
Și totuși, asemănarea nu întârzie să apară.
Ziua următoare, Alexandru Paul Popovici fu găsit fără suflare în patul lui, iar povestea lui Jacari Raheen dispăru din Cartea diavolului de parcă nici nu ar fi existat vreodată. Dar tânărul scriitor nu își pierdu viața degeaba: află, în sfârșit, povestea din spatele lui Pedro Herrera.

Sau nu.

SFÂRȘITUL POVEȘTII!